Dieses Blog durchsuchen

Donnerstag, 25. Dezember 2014

h a o s_3_25.12.2014 (prietenii să NU citească!)

Never forget 3 types of people in your life:
1. Who helped you in your difficult times;
2. Who left you in your difficult times;
3. Who put you in difficult times.
Un lucru folositor nu mi l-am putut însuși de la mama mea: acela de a mă folosi de oameni! Este o mare pierdere.

Da chiar că e haos în ultimele zile. Atât de haos încât astăzi am luat o decizie extremă. Ba chiar grea. Ieșirea din lumea facebook. Brusc. Neașteptat. În urma unor mesaje primite pe e-mail, care m-au bulversat. Nimic rău, doar bulversant. Așa că ”ciao facebook world”, devenisem oricum mult prea dependentă de virtual.
Mă întreb uneori și cu preponderență astăzi: de ce uneori, oamenii aleargă în alte direcții pentru a salva întotdeauna  pe ”ceilalți”, când chiar sub nasul lor există oameni, ba chiar ”prieteni”, care au nevoie de ajutorul lor, sub diverse forme. Ajutorul are nenumărate fațete și opțiuni. De ce uneori trebuie să fii pe moarte sau invalid sau în cea mai cruntă mizerie pentru a reprezenta un punct de interes, eventual, pentru .... prieteni ..... sau iar înțeleg eu termenul ”prieteni” total anapoda?!
Am ajutat întotdeauna pe cei mai apropiați mie, care clar aveau nevoie de ajutor. Când ei nu mai aveau nevoie de mine, m-am orientat către ”ceilalți”. Eu așa cunosc poteca asta. Am ajuns să dau în stânga și în dreapta după ce cei din imediata mea apropiere nu mai erau mulțumiți de ceea ce primeau sau nu aveau reacții sau pur și simplu se simțeau ”la mila” mea, neștiind să aprecieze gestul, în pofida tuturor explicațiilor și argumentelor (am fost un copil care a crescut mare purtând haine primite de la oameni străini din toată lumea și am trăit decent în sărăcia și dictatura din România pentru că mama a știut să stârnească ”mila”, astfel că m-a îmbrăcat și m-a hrănit astfel, dar cu demnitate. Nu a cerșit niciodată, a muncit și eu pe lângă ea, de ne-am deformat șira spinării, ani întregi! Și da, a primi nu este o rușine și o umilință, iar a da nu este un act de snobism. Dar nah .... prostia se ia de multe ori de mână cu sărăcia spirituală și materială.).
Mi-aduc aminte că eram la Podul Hașdeu într-o seară de iarnă blândă, să fie vreo 4-5 ani de-atunci, poate mai mult. Era frig, vânt .... La semafor la intrarea în Parcul Izvor era un om sărman. Aștepta să îl bage cineva în seamă, nu agasa șoferii sau trecătorii. Stătea pierdut în vântul serii, sumar îmbrăcat. Nu mă pricep decât arareori să îmbărbătez pe cineva sau mă rog, să fac gesturi spectaculoase. Eu ”mă rog la dumnezeul meu” de regulă, fără să fac cruce în public, când trec pe lângă vreo biserică. Ține de intimitatea și spectaculozitatea fiecăruia. Nu-mi dau prietenii sau amicii pe drumul către prietenie la o parte cu mesaje pripite de genul: ”sunt foarte ocupată, am de salvat alte vieți.” Pentru prietenii mei am renunțat uneori și la maieu, nu doar la tricou. Dar, revenind la omul acela sărman .... aveam pe mine un pardesiu bleumarin din lână. Lung. Calitate excepțională, îl aveam moștenire de la Großmama, făcusem și nopțile-zilele de revoluție cu el. Îi duc dorul pentru valoarea lui sentimentală. Eram destul de aproape de metrou și acasă mai aveam cel puțin alte două mantouri asemănătoare, poate chiar mai bune, cu mai puțină valoare sentimentală. L-am dezbrăcat și l-am pus pe umerii omului acela sărman. Care a rămas fără reacție .... și am plecat la fel de brusc precum gestul meu.
În Himalaya, sus, la peste 3000 m altitudine, coborând spre Lukla, după aproape trei săptămâni de bălărit pe coclauri, semi-îmbolnăvită, scuipam deja sânge ... mai aveam, din cele 2 kg de jucării din pluș pe care le cărasem și le împărțisem discret prin satele prin care trecusem, un ursuleț mic cât o palmă de femeie (cine merge pe munte cu rucsac în spate știe că la drum lung și 100 de grame în plus contează, d-apăi la un rucsac de 20-22 kg, pe traseu la altitudini între 2.500 și 5.500 m?!). Mergeam în coborâre pe o cărare îngustă, colbuită, ca toate cărările din Himalaya. Un băiețel se juca în colbul acela fin și uscat. Din mers, i-am pus mâna pe cap, i-am luat o mânuță - să fi avut max. 3 anișori? - și i-am lăsat în palmă ursulețul din pluș. Și am plecat la fel de brusc.
Tot în decembrie, dar în 2004, eram în metroul de Pipera. Mă duceam la lucru. Era cu câteva zile înainte de Crăciun. Lume multă, înghesuială. Mi-a atras atenția o tânără. Frumoasă. Dar tristă până-n prăpăstii. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Mă durea tristețea ei, era pierdută. Am luat repede o carte de vizită de-a mea, i-am scris pe verso câteva cuvinte explicative și o încurajam să mă sune dacă are nevoie de ajutor, orice. Să mă sune .... mă uitam la ea și mă vedeam pe mine în situații asemănătoare, când și pe mine m-a oprit cineva, m-am luat de mână și mi-a oferit ajutor. Eram în Germania și de două ori mi s-a întâmplat acest lucru. Odată eram în tren și odată eram la școală. Oameni care știau să citească în ochii meu, mi-au întins o mână. Asta făceam și eu. Tânăra nu m-a sunat vreodată.
Economiile mele de-o viață (pentru banii aceia am spălat vase nopți întregi într-un restaurant din Germania, iar ziua mă duceam la școală și o vară întreagă am muncit la câmp, câte zece ore pe zi, plecând cu 100 de mărci germane la finalul fiecărei zile și cu bătături în palme) s-au dus pe apa sâmbetei, mai exact în magazinul de biciclete al unor falși prieteni (nu știu dacă mai există magazinul Miliceștilor, în spatele blocului turn de pe Calea Victoriei 1, la Dâmbovița, unde este podul și unde practic începe Calea Victoriei), care m-au făcut de mi-am scos din bancă 11.000 de euro și nici până în ziua de azi nu și-au onorat returul - da, RAidextrem, aici povestea! - .... încă aștept reversul monedei la această poveste de viață.
Și mai am exemple, deși nu le-am ținut contul. Astea sunt doar picături, mici gesturi față de oameni străini mie. Despre cum am înțeles să îmi ajut prietenii, nu vreau să deschid subiectul, e mult prea vast.
În urmă cu aproximativ 13 ani am pierdut o bună relație pe care o aveam în Germania. Nu spun ”prietenă”, ca să nu exagerez, dar chiar mi-a fost prietenă. Ruptura a început atunci și s-a finalizat cam trei ani mai târziu. Pe atunci, cea mai veche prietenă a mea - fusesem colege în liceu - avea un bebeu mic. O decizie pe care nu o pot comenta aici și acum și nici nu trebuie să o comentez, îi aparține și, în pofida credinței ei, cum că deciziile ei nu influențează pe nimeni altcineva - sper că între timp a priceput că deciziile noastre influențează extrem de mulți oameni apropiați din jurul nostru, indiferent că vrem sau nu vrem! -, ceea ce a clădit ea prin decizia de a aduce pe lume un bebeu m-a influențat enorm la vremea respectivă și pe termen destul de lung. Stăteam destul de precar cu banii, aveam de întreținut propria casă, viață etc., dar în comparație cu noua situație în care se vârâse ea, situația mea părea un lux. Chiar dacă în anii anteriori, în timp ce eu sâmbăta dădeam meditații de germană și engleză, în fiecare sâmbătă de la 8 la 16, ea își vedea de viața ei și se mira că nu am timp să merg cu gașca la bazin, la alergări, pe munte .... și am muncit așa, în fiecare sâmbătă, aproape cinci ani de zile, ulterior predând și într-o școală, marțea și joia seara și cărând după mine caietele a 18 copii, pe care trebuia să le corectez :-)
 De fiecare dacă când mergeam să-mi cumpăr de mâncare, de exemplu, cumpăram ceva și pentru ea. Și puneam deoparte și apoi...... munca cea mai grea era să o fac să accepte. Să cumperi și să dai este cel mai simplu lucru. Dar faptul că în spatele gestului se ascunde de fapt un cumul imens - în cazul meu - de stări și dorințe, acest fapt rămâne invizibil și te pomenești la un moment dat să fii suspectat că ai un interes.
Eram obosită și preocupată și tot timpul ăla cheltuit să găsesc strategii pentru a o face să accepte ajutorul meu, sub forma respectivă mă storcea de vlagă. Nu am să uit ce mi-am măcinat creierii când i-am luat o pereche de pantofi ... cum facem să-i primească fără să se simtă ea prost? Am reușit, dar cu fiecare ”luptă” dusă simțeam că mai îmbătrânesc un pic. Oarecum inutil, mi se părea mie.
Povesteam totul prietenei din Germania, care se ocupa cu oameni aflați în nevoie și nevoie mare de tot de regulă. Era om pregătit profesional pentru situații speciale ale oamenilor (refugiați politici, mame sau copii maltratați etc.). M-a mai ajutat și ea uneori, cu mici sume de bani, dar la un moment dat, după aproape un an de zile, am simțit și la ea un fel de oboseală față de un caz care părea târât la infinit și mi-a explicat: ”Nu-i faci nici un bine prietenei tale. Având permanent ajutorul tău tendința ei este să nu lupte. Nici ție nu-ți faci vreun bine. Las-o să se descurce. A făcut cursul acela pentru că ai convins-o tu, dacă nu vrea să profite de ceea ce a învățat acolo și să profeseze, înțelege că nu o poți ajuta mai departe. Las-o să lupte. Nu-i mai da bani, nu-i mai cumpăra scutece. Retrage-te.”
Mă simțeam vinovată de ”luxul” meu, dar am înțeles. 
Chestia e că pe interior, sentimentul de vinovăție și preocupare a durat mulți ani, vreo cinci ani, poate chiar șapte. Am făcut gesturi nebunatice, am oferit atunci când nici pentru mine nu mai aveam, dar bucuria de a contribui puțin mă recompensa. După care, tenta ei de ușor snobism și mai ales lipsa ei de reacții și comunicare a început să mă obosească foarte mult. În fond, eram singură, mai singură decât era ea, trăind acasă, cu părinții ei în vârstă.
Am luat-o cu mine la mare, să-i scot din atmosfera unui cămin din care nu mai ieșise. Tot timpul căutam idei, cum să fac să îi aduc alinare, bucurie, ușurare.
Desigur că situația ei avea o oarecare legătură cu o situație a copilăriei mele și de multe ori îi spuneam gândindu-mă la mama mea și la prietena mea, care devenise mamă (total nepregătită și dintr-un context irațional): ”Pentru tine! Pentru bebeu mai primești, dar la tine cine se gândește? Ai grijă și de tine, că el are nevoie de tine.”
Anii au trecut, nu mai suntem prietene de vreo 6-7 ani, respingerea venind tacit dinspre ea. Din punctul ei de vedere, spiritual devenise mult prea înaltă și eu rămăsesem undeva în mocirla indivizilor materialiști care se agață de lucruri, obiecte, bani. Ce să spun? Mă bucur pentru ea că a ajuns la înțelepciunea de a se considera o sfântă în viață, în timp ce eu am rămas un vierme.
Am plecat din țară fără să îi spun măcar. A fost probabil primul meu mare semn de eliberare. Știam că nu îi pasă prin tăcerea cultivată insistent în ultimii 10 ani. Și faptul că o pomenesc aici nu este decât un exemplu despre cum înțeleg eu anumite relații umane.
Bebeul avea 4-5 luni și stăteam pe o bancă în parc, spre toamnă. Recunosc că mă încerca disperarea când îi vedeam. Când O vedeam. Și mă chinuia tristețea gândindu-mă la copilul care nu avea nici o vină. Cum să o ajuți?! Discuțiile erau inutile. Orice spuneam nu era potrivit și macaroana mi-a fost tăiată foarte scurt și rece: ”Și dacă o fi să ajung să cerșesc pe străzi înseamnă că așa trebuie să fie.” Punct. Concluzia? Mă gândesc la fanatici. Trebuie să-i recunoști și să-i lași în pace, altfel vei fi târât  în urma lor. Desigur că pe atunci nu eram atât de detașată și vroiam cu orice preț să încerc să fac ceva pentru ea. Dar se pare că .... de fapt nu se pare, ci așa este: Nu poți ajuta pe cineva care nu vrea să se lase ajutat. Am fost și eu în situația asta de multe ori, poate mai sunt încă. Punct.
Nu e nevoie să faci campanii publice, ca să ajuți cu adevărat. Chiar nu e nevoie, pentru că nu toți avem puterea și cheful și talentul ”să ne vindem”, fie doar și pentru ”o cauză nobilă”. E problema fiecăruia dacă ajută sau nu, dacă face zgomot sau nu ... deși pe mine zgomotul mă cam deranjează și de regulă îmi cam dau seama când în spatele unui anumit zgomot se ascunde de fapt un interes personal pecuniar (direct sau indirect, tot despre bani e vorba, căci și imaginea tot pe bani se vinde la final!).
Am mai scris eu în anii trecuți ceva materiale despre facebook, raportarea oamenilor la facebook, denaturarea relațiilor, utilitatea etc. 
Deci de televizor am scăpat de vreun an de zile, viața fără facebook începe de astăzi, de Crăciun - nu știu cât va ține, dar facem un exercițiu -, să vedem ce se întâmplă. Radioul e bun, mai ales că muzica asta de Crăciun mi-a calmat și pisoiul .... pare să îi placă :-), de trei nopți mă lasă și pe mine să dorm.
Deci să revenim la lucruri pozitive, că de cele negative sunt sătulă până peste cap și sinceră să fiu, îmi doream să nu am și azi haosul ăsta emoțional.
A plouat cu mult spor până pe la 12. Zi perfectă de stat în casă, la călduț, de citit, de ciugulit, de scris, de tras pisoiul de coadă :-)
Brusc, m-am echipat și am plecat cu bicicleta. Când ieșeam eu din casă, nu mai ploua și era neașteptat de cald.
Habar nu aveam încotro. Afară! Afară și către oriunde - asta era direcția.
Încetișor, să nu obosim inima, că mai vrem să o ducem pe roți o perioadă, nu?
 Fiind cu bicicleta de teren îmi permiteam să o iau pe oriunde, așa că am părăsit asfaltul, urmând ”Treppelweg” de-a lungul Dunării, pe insulă.
Treppelweg este un drum neasfaltat de-a lungul fluviilor destinat inițial tragerii, prin tracțiune animală, a ambarcațiunilor. După apariția ambarcațiunilor motorizate, utilitatea acestor drumuri a fost modificată în timp, desigur. În Germania, Elveția, Austria există cu sutele de km astfel de drumuri. Există și în Franța, Danemarca, Marea Britanie. Unele au fost asfaltate, altele nu. Ele sunt folosite acum pentru plimbări.
Când descoperisem partea asta de insulă, în iunie, mă lovisem cu fruntea de fascinație pură, eram peste poate de uimită. Aterizând în Viena din București, un oraș în care practic nu mai există unghere neaglomerate și umplute de mizerie, descoperirea acestui paradis natural într-una din marile metropole europene era, evident, o revelație.
Acum, la final de decembrie, cotrobăiam din nou pe-aici, probabil ultima plimbare dinaintea primei zăpezi :-)
Pustiu. Absolut pustiu. Pustiul după care tânjeam în fiecare clipă când mă fofileam din aglomerația bucureșteană. Orașul acela, ca de altfel mai toate marile orașe din România, au devenit irespirabile în ultimii ani și acest lucru se datorează unei administrări excrementale a întregului teritoriu - da, știu, este o afirmație puternică, dar ... viața bate filmul!
După vreo 5 km am luat-o pe podul de Florisdorf ....
Dar nu înainte de a mai admira și respira liniștea și culorile unei zile cenușii de decembrie.
 Apăruse între timp un punct pe harta mentală a plimbării mele și parcă vroiam să ajung sus, pe Kahlenberg.
Părea departe rău .... de când nu mai ies la alergări, totul mi se pare ”departe rău”, pentru că nu mai reușesc să alerg distanțe lungi, nici măcar scurte :-)
Așadar am traversat fluviul și iată-mă cocoțată pe drumul care urcă abrupt. Am încercat să urc pedalând, dar cum aveam impresia că inima va sări explodând pe undeva, m-am lăsat păgubașă.
Să tragi de un corp neantrenat e nebunie sau inconștiență. 
Înconjurată din nou de imagini parcă pictate, înaintam anevoie, pe lângă bicicletă. Biserica satului, rozalie, se ițește jos, printre vrejii de struguri, lepădați acum de fructele devenite vin.
Sus, pe deal, nicio zarvă. Prima zi de Crăciun înseamnă liniște și pace. Oamenii stau prin cășile lor,  deși sentimentul este că majoritatea ies cel puțin la o plimbare mai lungă, că face bine. Doar că masele de oameni au loc unde să se desfășoare și de aceea nu se simte aglomerația, pe nicăieri nu curg fluvii de oameni.
Recunosc că nu am chef să scriu .... renunțarea asta bruscă la facebook nu încetează să mă uimească chiar și pe mine .... dar gândind tot timpul în conexiune cu acele e-mail-uri, venite așa din senin, de unde nu mă așteptam și când nu mă așteptam .... reacții haotice ... parcă am avut o premoniție cu haosurile astea în episoade ... o nouă mare dezamăgire nu mai contează pe lângă cele vechi.
Episodul 3 de ”haos” e deja exagerat. Cred că cel mai bine mă îmbăt în seara asta și adorm cât mai urgent, poate uit și mâine mă trezesc un alt om :-)
Se pare că anul acesta am stabilit un record personal în a ”răni” oameni. Din senin. Pornind de la situații în care eu mă simțisem rănită, acestea s-au rotit și au apărut alte situații, nebănuite. Eu greșesc? Unde? Cum? Nu-mi dau seama.
Am impresia că ori eu, ori ceilalți vorbesc pe lângă mine. În paralel. Eu spun ceva, dar îm răspunsul lor nu recunosc nimic din ceea ce punctasem eu de fapt. Două planete care nu se întâlnesc niciodată, cam așa ceva. Am tot mai des impresia că eu practic nici nu exist. Dacă mor mâine, nimeni nu va observa măcar. 
”Vai, doamnă, să nu ne uiți, acum că plecați la străinătățuri!! Să ne scrieți, frumos, prin poștă, ca pe timpuri! Răspund la tot, că îmi place la nebunie să scriu scrisori de mână!” Da, sigur .... Eu am scris. Am primit X și 0. Au trecut opt luni. Lumea e ocupată.  Există probabil în viața fiecăruia ”prieteni” care sunt mereu preocupați în a se ocupa de ceilalți, mereu de ceilalți. Tu le ești doar un prieten, deci la îndemână, lasă că pe tine te amână. O săptămână, o lună, se face anul și se fac anii și tu aștepți să realizeze că tu ești acum și că poate chiar ai nevoie de prietenia lor. Dar ceilalți contează întotdeauna mai mult. Pentru că tu nu arăți a fi mutilat, deci mai poți aștepta. 
”Hey, Anca, mâine venim în Viena, pe la ora X sunte în locul Y, poate ne vedem la o vorbă.” ”Da, sigur, sună-mă mâine, să vedem exact la ce oră pe unde sunteți și vedem cum facem.” A doua zi la 11, deși nu am chef, mă îmbrac, iau mașina, conduc 13 km, cumpăr și bilet de metrou și aștept telefonul (ei aveau numărul meu). Nu sună telefonul. Seara, pe la 5 cred, primesc mesaj pe e-mail (deci nu telefon!!): ”Am fost în Viena, a fost cool. Dar era vânt, așa că ne-am întors imediat acasă. Am încercat să te sun, dar cred că era ceva la telefon.” Foarte tareeeee frate!!! M-am scos din casă, am cheltuit benzină și alți bani, am cheltuit timp, am stat cu telefonul în palmă o oră-ntreagă .... ca să aflu că ”am fost în Viena, dar nu am mai avut chef și de tine...” Foarte tareeeeeee frate!!!! - da, amici din România, dar plecați și ei din România de vreo doi ani. Și cică EU SUNT DEFECTĂ, DE CE M-AR DERANJA AȘA CEVA?!?!? 
Prietenii cu adevărat buni sunt oamenii care, deși ne cunosc foarte bine și știu ce ne poate pielea, sunt mereu de partea noastră.” 
”Hey, mister, a apărut o carte, așa și așa, te rog cumpără și pentru mine un exemplar. Nu mâine, poimâine, dar la un moment dat.” ”Sorry, doamnă, dar noi în perioada asta suntem cu probleme și nu ne arde de cumpărat cărți.”
OK, no problem. Se mai întâmplă.
Mai am așa 2-3 ”prieteni”, ne știm de 30 de ani. Ghici ce mesaje primesc de la ei? D-alea tip copy-paste, filmulețe cu povețe și glume. Atât. NICIODATĂ nu au ceva de spus despre ei sau de întrebat despre mine. Le-am explicat de câteva ori că copy-paste-urile de la prieteni nu mă interesează, pe mine mă interesează poveștile lor personale, ce au mai făcut, ce n-au mai făcut, visat, ce mai face ăla micu, ce mai face cățelul .... d-astea, banalități. Cică nu sunt îndeajuns de ”spirituală” ca să pricep. Cu alte cuvinte, sunt prea proastă!
Nu vreau frate filmulețe și texte scrise de alții, nu vreau!!! Eu vreau povestea TA, căcatul din viața TA, că despre NOI e vorba (și știu că mă citești, dacă nu acum, poate anul viitor, dar sigur citești acest text!), nu despre X-lescu care scrie pe blog despre cum să fii fericit în viață (bine, și eu am blog :-)). 
TU, prietenul meu, zi-mi de viața ta, fericirea ta, supărarea ta. 
Altfel .... te băgăm printre cei 780 de ”friends” pe FB și când facem curățenie prin cont, de mai ștergem 100-300 de inactivi, te ștergem eventual și pe tine. Și gata, a murit o istorie. Păi io zic că am stricat lumea de tot. NOI, oamenii, cu comportamente de acest gen. 
Mass-media și socializarea asta virtuală ne-au făcut superficiali și insensibili. Nu mai avem capacitatea de a percepe când un prieten are nevoie de noi și de prietenia noastră, poate de umărul nostru. Ne dăm ocupați tot timpul cu altcineva, cu altceva. Postăm doar toată ziua slogane despre prietenie. Cauzele mediatizate ne interesează mai mult, sunt mai spectaculoase. Nu realizăm că - extrapolez acum - prietenul nostru, ăla care a încercat de mai multe ori să ne atragă atenția, poate deveni un ”caz de știre și spectacol” - post-portem însă. Abia atunci va fi el destul de serios pentru noi pentru a ne da seama că indirect l-am împins la această ”glorie post-mortem”?!
Violența, mizeria umană, accidentele, șuvoaie de sânge pe monitoare, animale ucise, păduri incendiate, case pârjolite, oameni în război, refugiați, bolnavi și lista poate continua: asta este informația cu care suntem intoxicați de mass-media. Nici nu avem ieșire. Ba da, renunțând la ea (dar e greu, știu!!). Păi cum puii mei să nu devii insensibil la durere? Ți se pare că dacă ai apăsat pe o tastă, că dacă ai dat un LIKE (de multe ori cerșit), că dacă ai donat 3 sau 300 sau 3000 de euro prin paypal gata! Ți-ai făcut datoria de om, de ”om bun”. Nu spun că nu e așa .... dar până la urmă uiți valorile mici și relevante care stau / stăteau la baza comunității umane. Așa dispare compasiunea, mila, solidaritatea. Apar doar în cazuri extreme super-mediatizate. Dar dispar din viața de zi cu zi, din gesturile tale față de amici, colegi, prieteni, vecini, rude, animale, natură. Degeaba vii să spui o dată pe an sau de două ori pe an: ”Vai, dacă ai știi că de multe ori mă gândesc la tine....” - puii mei, de unde să știu?! Mai bine nu-mi spui, dacă atunci când eram acolo, în prezent și știai că am nevoie, erai surd și mai ales mut.
Am primit acum un SMS: ”De ce nu te mai găsesc pe FB??!!” Am primit și un e-mail: ”E ceva defect, nu știu, dar nu te mai găsesc pe FB și mâine venim în Viena.” Deci, printr-o pură întâmplare, doi oameni s-au sesizat. 
(va urma, căci vinul își spune cuvântul :-) nani!)

Kommentare:

  1. La multi ani, draga mea! Craciunul a trecut, Anul Vechi s-a dus, iar eu citesc randurile tale in prima zi din Noul An... deseori ma gandesc la tine...

    AntwortenLöschen
  2. O foarte buna idee, sa te citim aici.
    Un an nou potrivit tie, Anka :)

    AntwortenLöschen

I'm WATCHing YOU!! :-)