Dienstag, 17. August 2010

despre ideea de comunitate - bicicliștii pe recepție?


Nu am nici o treabă cu motocicliștii. M-am intersectat de foarte multe ori cu grupuri mari de motocicliști pe unde am fost – Austria, Germania, Elveția, Italia, România - și mereu impresia era aceeași: ăștia chiar dau sentimentul de a fi o comunitate! Apoi, pe parcursul anilor, îmi atrăgea atenția faptul că la un accident grav suferit de vreun motociclist în jurul acestuia sau, după caz, în preajma familiei acestuia, se aduna o întreagă ceată de motocicliști. Puneau mână de la mână pentru ajutor financiar sau executau diverse munci și servicii. Hm ….

Uitându-mă în lumea ”frățiorilor mai mici”, bicicliștii, sentimentul este la polul opus. Fără nume și fără numirea unor cazuri concrete, sentimentul avut de cele mai multe ori este că bicicliștii interacționează la un nivel extrem de superficial, sporadic, limitat, fără esență. Sunt grupați nu într-o comunitate – dacă ar fi, ar respira și s-ar observa chiar și de cei din afară -, ci în grupuri răzlețe, în ”bisericuțe”, cum se spune. Câțiva ani am acceptat varianta că așa e și normal, căci la nivel de București cel puțin știam doar 2-3 grupuri închegate. Erau niște prieteni care pur și simplu aveau acest hobby comun de a merge cu bicicleta pe coclauri.
Dar în ultimii doi ani a crescut numărul celor care promovează bicicleta, mersul pe bicicletă, exploratul coclaurilor, participările la concursuri, putem vorbi acum de un real fenomen al bicicletei (în România), de acest mijloc de transport fiind legate și acțiuni cu iz social, umanitar, istoric, omagial, economic. Mă refer aici la nivel mondial, nu românesc sau bucureștean. Foarte multe bloguri, foarte multe site-uri apărute peste noapte, din iunie și până în septembrie fiecare week-end oferă cel puțin câte un eveniment sportiv legat de bicicletă. Este o explozie fantastică. Desigur că există lipsuri (legate de abordarea cronologică, cum le consider eu*) și despre ele am vorbit în ”cum sprijinim o cauză”

În iunie 2007 am avut un accident de bicicletă, cu urmări pe termen mai lung, m-au ținut departe de pedalat cam un an jumate.
La început de august 2010 am avut un accident stupid de bicicletă, destul de banal, dar cu ceva urmări.
Ocazie cu care am aflat și de un alt accidentat, foarte grav, cu care am încercat să încheg un dialog, dar nu a fost interesat, pur și simplu când l-am întrebat cum o mai duce și cum se descurcă cu canicula, nu mi-a mai răspuns.

Concluzia mea:
Un accident îți dă - din păcate - ocazia să vezi suflul comunității din care faci parte, e foarte clar. Sau îți dă ocazia să vezi că de fapt nu faci parte din nici o comunitate, pentru că aceasta există doar în virtual și doar la nivel declarativ.
Atunci intervin niște situații limită, atunci cineva are nevoie de ajutoare de tot felul, atunci se declanșează, teoretic, anumite mecanisme. Faptul că în cazul meu mecanismele nu s-au declanșat am pus-o pe seama faptului că ”nu mă simpatizează nimeni”, ceea ce în condiții de genul acesta nu ar trebui să conteze. Ar trebui să fie prioritar aspectul uman al comunității (într-o societate care devine cu fiecare zi tot mai dezumanizată), deci al fiecărui membru în parte. Uman înseamnă chiar și partea  de comunicare. 3% din oamenii pe care îi cunosc mi-au urat însănătoșire grabnică, 1% m-a mai întrebat de sănătate în zilele următoare. Concluziile le trage fiecare în parte.
Cele două accidente au fost, în linii mari, șutul în fund de care uneori avem nevoie pentru a merge înainte. Comunitatea bicicliștilor pur și simplu nu există. Am lansat pe Facebook un topic legat de acest lucru, făcând referire la comunitatea motocicliștilor. Am avut, din probabil 100 de potențiali comentatori, un singur feed-back. Unul singur! Discutând puțin cu el, mi-a confirmat că părerea mea este împărtășită și de alții, faptul că bicicliștii între ei nu contează decât în baza unor conexiuni și interese de ordin ….. comercial! Ori sunt prea naivă, ori nu știu ce să spun, dar agreez doar în mică parte această teorie. Probabil sunt naivă.
Pe mine mă interesa cel mai mult aspectul uman.
Cireașa de pe tort a venit din partea organizatorului la un viitor concurs de mountain bike unde mă înscrisesem, achitasem taxa și urma să particip la final de august. Imediat după accident eram foarte optimistă și eram sigură că voi putea merge, mai ales că zona mă atrage precum un magnet. Cu două săptămâni înainte de concurs însă, analizându-mi mai bine progresele făcute la nivel de încheieturi și coaste, am anunțat organizatorul că nu mai pot participa. I-am scris și motivul. Îl rugam să îmi spună ce soluție îmi oferă pentru a-mi recupera cei 50 de lei achitați. Răspunsul a venit ca pliciul pe muscă! ”Taxa de participare nu este returnabilă.” Dacă eu găsesc un înlocuitor, acesta îmi poate da mie 50 de lei, dar o diferență de 20 de lei o va plăti totuși oranizatorului, pe motiv că taxa de 50 de lei era o taxă redusă de participare și se putea achita doar până pe 31 iulie. După această dată, orice înscris avea de plătit 70 de lei. Desigur că răspunsul organizatorului nu are absolut nici o logică, pentru că el nu a investit absolut nimic legat de numele meu, nu a inscripționat vreun tricou sau vreo diplomă sau mai știu eu ce, astfel încât să spună acum că are costuri neacoperite. El pur și simplu înlocuiește în tabelul lui excel numele meu cu al înlocuitorului meu.
Cuprinsă de scârbă față de o găinărie atât de penibilă, am mulțumit pentru înțelegere și sprijin și m-am apucat să caut înlocuitor.
M-au contactat 3 până acum. Dar cu nici unul nu s-a concretizat ceva. Presupun că ei, ca și mine, s-au gândit că au un mic beneficiu din chestia asta, putând să achite doar 50 de lei, în loc de 70. Când le-am explicat că au de achitat restul de 20 de lei la înscriere, toți au rămas să se mai gândească. Nici măcar nu încerc să înțeleg ce se întâmplă, cert este că se întâmplă și clar nu are legătură cu persoana mea.**
Ce vroiam să punctez aici nu este faptul că taxa aceea de înscriere se returnează sau nu, dar logica pentru cei 20 de lei se pierde pe undeva pe Dâmbovița .... 

Stând încă acasă și având ceva timp la dispoziție, destul de frustrată că nu pot participa la concurs, analizez pe mai multe fețe acest fenomen de lipsă a solidarității și chiar a compasiunii între bicicliști. Desigur că sunt foarte multe de povestit și că această concluzie se bazează pe o atentă observare a reacțiilor din ultimele patru luni de zile, de când a fost ”boom”-ul acela de la Prima Evadare.

Chiar și faptul că ne intersectăm din ce în ce mai mulți pe asfaltul capitalei, recunoscându-ne între noi prin faptul că suntem costumați la fel (de exemplu, cei care poartă cască și mănuși sunt diferiți de doamnele cu rochițe sau de oamenii nevoiași care își cară butelia pe bicicletă), dar nu ne salutăm nici măcar când ne desparte doar o roată, mi se pare ciudat. Eu am salutat de câteva ori, ca tipă, deși eticheta (old fashionistă) zice că domnii salută întâi, dar neprimind reacții asemănătoare, am renunțat.

Fiecare care vine cu un blog sau un un site pe piață simte nevoia să iasă în față. Nu remarc o fuziune de idei, nu remarc o colaborare strânsă între diverșii ”jurnaliști bicicliști”, totul e ”la vie en rose”, nimeni nu vorbește și de aspecte mai puțin colorate, îndemnurile la participări de evenimente sunt exuberante, organizatorii de concursuri au început să se întreacă între ei care cum să promită mai mult, mai bine, am sesizat și opinii legate de ”puteai și tu să-ți organizezi concursul în alt week-end, nu odată cu al meu”.  Direcția e bună, detaliile însă macină viteza de înaintare pozitivă. Nu există o coloană vertebrală, totul e doar la nivel declarativ. Mie mi se pare că ceva esențial lipsește, scapă din cauza vitezei.

Subiectiv privind probabil problematica, mie mi se pare că ar trebui să ne gândim să devenim o comunitate, o asociație unică. Avem nevoie de cadru legislativ pentru asta? Eu nu sunt genul de leader, dar există leaderi cu duiumul printre bicicliști. Nu e vorba că lipsește conceptul, ci lipsește ideea, inițiativa și dorința de a se focusa pe așa ceva. Când aveam 19-20 de ani mă alăturasem unui grup de alpiniști, al căror mentor era Taina Coliban-Dutescu, la vremea aceea singura alpinistă recunoscută a României, care a dispărut prin Himalaya la începutul anilor 90. Ne adunam seara într-o sală amărâtă și neîncălzită de la subsolul Facultății de Drept, într-o sală de sport de acolo ne puteam antrena, tăcut, modest, fără tam-tam. Taina organiza ieșiri și ne învăța, pe ăștia neintruiți în ale alpinismului, cum să apucăm ”meseria de coarne”, de la ea știu noțiunile fundamentale, cu ea am încercat prima oară ”bolovanul prostului” de pe lângă Cabana Secuilor. Vremuri idilice. Când plecau pe traseu doi-trei alipiniști și se întâmpla un accident grav, cum a fost cazul unui băiat care a murit, sau cum a fost cazul când după revoluția din decembrie 1989 câțiva dintre tinerii alpiniști au murit pe baricade, ne adunam în sala aceea micuță și vorbeam, căutam soluții cum putem ajuta rănitul sau familia celui decedat. Și gândiți-vă că totul era făcut discret, nu existau resurse pe vremea aceea, întrunirile nu erau permise ….. DAR EXISTA FRATE UMANUL DIN NOI. Nu aveam nevoie de proiecte sociale de amploare, nu se bătea nimeni cu pumnu-n piept, pur și simplu găseam căi de comunicare să ne întrunim și să facem ceva concret. Atunci când trebuia, nu atunci când aveam noi chef, că până ai tu chef, moare ăla aflat în nevoie.

Cam asta e ideea. Nu cred că trebuie să moară unii dintre noi pentru a vedea cât de detașați și nepăsători suntem la nivel interrelațional apropiat și concret, în ziua de azi, în clipa de azi, în realitatea din afara virtualului de sticlă. O comunitate nu înseamnă doar întâlnirea la startul unui concurs și ocazional, pe vreun traseu de week-end, mai ales că tehnica modernă ne dă sublima posibilitate de comunicare în timp real.

unii par că pot. de ce nu si noi? 
Este doar o temă de gândire, nimic altceva. 
De cele mai multe ori nu un articol scris de cineva schimbă voința și abordarea majorității, dar dacă știu că măcar am dat de gândit la cel puțin 10% dintre voi, tot e bine.
 anka - 17.08.2010
*pomeneam de lipsuri legate de abordarea cronologică. Un exemplu foarte recent: Parcul Natural Comana. Neamenajat, fără infrastructură sau o infrastructură distrusă. Puțin cunoscut. Am fost acolo cu bicicleta, în iunie. Ce face ministrul turismului în luna iulie? Un acord cu RATB-ul, să ducă oamenii acolo. Pur și simplu. Fără indicatoare, fără stații de autobuz gândite în logica sensului de a te deplasa până acolo, fără nici o organizare, nici o amenajare, nici o indicație, nici o informare către mase (ce puteți face acolo, care sunt condițiile, de ce să luați autobuzul și să mergeți 40 de km până acolo etc.), căci se știa clar care este segmentul de populație ochit. Mă uitam cretin la un reportaj făcut în urma primelor curse de acest gen și mă gândeam că dacă la nivel de minister demagogia și incapacitatea sunt atât de adânci, este utopic să ai alte pretenții. Oameni în vârstă, bucuroși să poată ieși un pic din București, oameni fără posibilități materiale, s-au trezit lăsați de autobuz undeva pe asfaltul satului, mai având de mers până la pădure câțiva km, caniculă, dezorientare …. Că doar ministrul turismului nu s-a gândit că în autobuzele RATB către Comana se vor îngrămădi tineri exploratori, dornici de aventură???
Există cu siguranță o legătură între exemplul dat și articolul meu despre ”cum sprijinim o cauză”.
*am rezolvat într-un final, Doina a finalizat oferta ei către mine și ne vedem zilele următoare să îmi dea banii, partea administrativă cu organizatorul concursului fiind agreată și de acesta. Mulțumesc.

8 Kommentare:

  1. Un articol ce merita nu doar citit cu atentie ci si inteles, si poate usor usor asa cum spui facuta o mica schimbare in mentalitate. Felicitari pentru articol, si sper ca nu te superi daca voi posta pe ici pe colo cate un link catre acest articol. Astept ocazia sa te salut prin oras.
    P.S.: Nu stiam ca te-ai accidentat, imi pare rau sa aud asta. Sper ca nu este nimic grav, si sper ca recuperarea sa fie cat mai rapida si mai usoara.

    AntwortenLöschen
  2. Merci, urmăresc reacțiile pe Facebook :-) Nu e un accident grav, dar totuși intru în a 3-a săptămână de recuperare și îmi dau seama că va dura câteva luni până voi fi ca înainte de accident. Detalii sunt pe blogul paralel, think&write. Până una alta, o fază comică: pisoiul meu de vreo 3 kg miaună la mine când stau jos și eu nu îl pot apuca să îl ridic în brațe, pentru că încheieturile mâinilor sunt încă prea fragile, ele și-așa măsoară doar vreo 12,5 cm ....

    AntwortenLöschen
  3. Desi sunt fan si" practicant " exclusiv de bicicleta, am prieteni motociclisti si am fost cu ei impreuna ( eu...normal...la coada pe bicicleta...)la actiuni de comunitate...a fost ff fain...au cantat trupe bune de rock, s-a baut multa bere si s-a mancat multa ciorba si gulash, s-a lalait in grup, s-a dansat si s-a dormit prin faneata, la pensiuni si la localnici acasa...ma rog... fiecare cum a ( mai ) putut.
    Probabil acest hobby find mult mai costisitor se face o selectie mai severa a celor cu adevarat pasionati...
    In schimb, fiind asa de multi, biciclistilor le este mai greu sa se adune in jurul unor proiecte
    de anvergura , gandite pe termen lung.
    In Timisoara sunt mii de biciclete dar eu, de cate ori am postat pe forumuri propuneri de tura am plecat..singur. Desigur varsta este un handicap, dar cine ar fi avut curiozitatea sa citeasca despre traseele facute ar fi constatat ca duc destul de bine la greu...
    Mai mult, mi s-a intampla frecvent sa ma intalnesc cu amici care au devenit si ei fani de pedalat...am stabilit ca vom bantui impreuna prin munti si vai...eu anuntam mereu traseele care vroiam sa le fac..ei tacere...apoi luni ma bombardau cu poze si impresii din traseele lor...cerd ca imi put picioarele sau gura...trebuie sa ma duc la medic.
    Cred ca nu avem rabdare sa-i asteptam si pe altii cu problemele lor...vrem sa pelcam in tura...acum...si acolo unde imi place mie.
    In alta ordine de idei, daca te referi la circuitul MB prin Banatul Montan, si eu am avut surpriza sa primesc la cererea mea de inscriere un raspuns de genul : " Noi nu suntem agentie de turism , noi acceptam la start doar biciclisti membrii cu cotizatia la zi ai unor asociatii nationale" samd...Am revenit cu precizarea ca am facut deja 80 % din traseul propus si ca sunt inca in viata...au revenit si ei aratandu-mi cu degetul spre cotizatia lipsa la apel...
    Asta e...asa o fi la inceput...oricum, multa sanatate si sa auzim de bine.
    P.S. Se pare ca pisica va fi un ajutor pretios in perioada de recuperare...cand o s-o poti ridica de cate ori is va dori ea, va insemna ca esti gata de tura...

    AntwortenLöschen
  4. Ceea ce punctam eu in articol era tocmai faptul că o comunitate reală nu își arată ”solidaritatea” doar în acțiuni distractive, de plăcere, ci mai ales când cineva din comunitate are de suferit, nu contează motivul. Cu atât mai mult cu cât are de suferit din cauza acelui hobby comun care îi scoate pe trasee comune și îi aliniază la startul acelorași concursuri.
    Ce povestești tu mai sus mi se întâmplă frecvent, tot ce ține de comunitate și acționat împreună se limitează la nivel declarativ.
    În urma experienței mele din 2007 am învățat că suntem singuri mai ales atunci când ne este greu. Și am învățat să nu mai am pretenții sau așteptări. Și învăț de atunci să nu mai acord nici eu suport, ajutor, implicare. Dar e complicat. Dezumanizare și dispariția valorilor - alte comentarii nu am acum.
    P.S. Nu, nu știu despre MB și ce descrii tu acolo îmi este total necunoscut. Cel în cauză s-a recunoscut, doar că nu el era punctul central al mesajului articolului.
    Spor la pedalat! E prea mult de comentat, lucrurile sunt mult mai complexe decât un simplu articolaș și câteva comentarii.

    AntwortenLöschen
  5. Motociclismul este mai exclusivist, atat prin prisma costurilor (nu oricine isi permite o motocicleta) cat si al modelului propus - motociclistul este un rebel. Bicliclistul nu este "incadrat" in nici un fel, este o palarie ce ii reuneste pe toti, de la cei care nu isi permit alt mijloc de transport (si isi cara buteliile), la rutierii vitezisti, la cei care colinda muntii si pana la "coolerii" care merg pe o singura roata.
    In alta ordine de idei, ce scrii tu legat de comunitate mi se pare tipic pentru Bucuresti (unde am trait 8 ani, facultatea plus un "bonus"). O fi din cauza dimensiunilor (oras, populatie), o fi din cauza prea multor orgolii aglomerate, dar intr-adevar aspectul este unul de "bisericute". Totusi, aceste "mici comunitati" au de oferit - poti gasi oameni cu care sa te ajuti, cu care sa iesi la ture, cu care sa traiesti aceeasi pasiune - daca nu ma insel, am vazut ca o pomenesti pe Doina intr-un articol, ea si Daniel sunt niste oameni super si foarte activi, poti sa iti dezvolti "comunitatea" incepand cu ei.

    Ce vreau de fapt sa spun, informatiile despre Bucuresti nemaiavandu-le chiar actualizate, este ca in alte zone exista comunitati. Poate cel mai bun exemplu este cel din Cluj, unde miscarea biciclista este grupata in jurul domnului Radu Mititean si al Clubului de Cicloturism Napoca. Daca stai sa te uiti bine de ce si cum s-a intamplat lucrul acesta, probabil ca modelul este acelasi cu al altor zone "civilizate" - un ONG ("societate civila") care nu are interese doar de a vinde/promova/cultiva orgolii, ci si rol educativ pentru comunitate sau de reprezentant/mediator in relatia cu autoritatile pe probleme de legislatie, amenajare de piste etc. Daca iti faci un ONG si incepi sa OFERI ceva celorlalti, ceva de calitate si de care au nevoie (ex: expertiza, sfaturi, informatii, consultanta juridica, implicare in amenajarea de piste etc), oamenii se vor grupa in jurul tau. Din afara, velorutia si BateSaua imi par exemple de energie consumata in acest sens - nu stiu cum sunt lucrurile percepute din interior, din Bucuresti, daca se leaga sau nu comunitate in jurul lor.
    In Brasov "comunitatea" este tot pe bisericute, fiind practic grupata (cu mici exceptii) in jurul principalilor furnizori de servicii. Cum serviciile astea se refera la comercializare si reparatii de biciclete, acolo e locul unde poti sa mai schimbi o parere, sa mai afli de un eveniment sau sa gasesti parteneri de ture si antrenament. Cand vor aparea si adevaratele cluburi, care sa anunte si sa organizeze iesiri de calitate si deschise tuturor (asa cum e cazul la Cluj), atunci probabil ca si "comunitatile" se vor "de-comercializa".

    Din pacate, la nivel national lipsesc intr-adevar o coordonare globala si o gandire strategica, absolut necesare unor proiecte de amploare. La "proiecte de amploare" ar fi de enumerat eventuala includere/actualizare in legislatie (codul rutier) a normativelor privind circulatia biciclistilor, regulile de semnalizare, regulile de conduita comuna in trafic autovehicule/biciclisti etc.; modificarea STASurilor de proiectare a pistelor/traseelor pentru biciclisti, care sunt de cand haul si sunt cvasi-inutilizabile in realitatea de acum; demersurile de modificare a ordinelor de cheltuieli eligibile pe fonduri europene, care restrictioneaza foarte mult solutiile posibile prin desemnarea doar a unora dintre acestea ca fiind eligible; actiuni de constientizare si culturalizare a TUTUROR stakeholderilor (soferi, biciclisti, autoritati, proiectanti) pentru gasirea celor mai bune solutii pentru fiecare caz particular i parte - nu stiu cati dintre cei care urla ca vor piste au habar de tendintele noi din domeniu existente in lume (ex: bicycle boulevards, sharrows si shared lanes) si de problemele ridicate de pistele de biciclisti (in unele cazuri, cauza principala a cresterii numarului de accidente).

    AntwortenLöschen
  6. Traim intr-o tara in care STASurile de proiectare a pistelor sunt vechi de 20 de ani, autoritatile (in marea lor majoritate) se folosesc de crearea de piste doar ca sa mai cheltuie niste bani (lipsa de interes pentru calitatea si functionalitatea solutiei), proiectantii specializati (aproape) lipsesc sau au aceleasi interese cu cele ale autoritatilor, ministerele gestionare de fonduri europene habar nu au cu ce se mananca traseele pentru biciclisti si le traduc si ei cum (nu) se pricep din normele mai generale europene iar comunitatea nu stie sa se faca auzita
    (la nivelul acesta, strategic) decat prin atitudini conflictuale in relatia cu factorii de decizie (posibila marca a neputintei).

    Insa, cum spuneau si altii, asta nu ne impiedica sa pedalam si sa ne bucuram de biciclete. Am facut-o la fel in copilarie, in liceu, in studentie, tot fara piste, tot prin traficul haotic romanesc. Insanatosire rapida si spor la pedale!

    AntwortenLöschen
  7. @allen: vezi si http://thinkandwritee.blogspot.com/2010/06/support-my-cause-biking-stuff.html

    AntwortenLöschen
  8. @Stefan: nu as putea defini ceea ce tu numesti "selectie a celor cu adevarat pasionati", in contextul articolului meu. Nu pot "discrimina" oamenii in functie de pasiunea pentru motocicleta, masina, mers pe jos sau bicicleta, valoarea umana nu ar trebui sa constea in tipul de "masina" folosit. Valoare umana exista inca, din fericire.

    AntwortenLöschen