PCBM 2011 - memorii la rece, de la cald :-)

PCBM = Pădurea Craiului Bike Marathon sau, mai elevat formulat: ”Half IRONBIKE”, deși a fost mai mult decât half și deși realitatea a fost și mai crudă și la final a fost, ca și distanță, dublul IRONBIKE-ului 2011 :-) Incredibil frate, viața bate .... planificarea!!

În primul rând, să nu uit ceva legat de locația unde ne-am cazat:

Adresa: Baile 1 Mai spre Ronțău

Oras: Băile 1 Mai

Telefon: 0259.318.608 0740.22.27.85

Orar: non stop

Este situata la 200 m de strandul Venus, la intrarea in sat Rontau, prima casa pe stanga dupa trecerea podului peste paraul Peta.

NU VĂ CAZAȚI AICI!!  Proprietara este o madamă acră, neospitalieră, ironică, curioasă, băgăcioasă, frustrată, intrigată, avară, total neprietenoasă, dacă plouă 24 din 24h ți-e și teamă să intri ud în casă, să nu cumva să-i rănești locația. Ca și atitudine: tot ce nu-ți dorești de la gazda ta! Ar trebui să li se facă controale psihologice detaliate și să fie scoși din sistem. Îți cere banii integral imediat după ce ai parcat, te înscrie într-un registru, dar nu-ți dă nici o dovadă a plății.

 Revenind la cum a fost evenimentul - și mă voi referi doar la varianta de half, adică PCBM, având traseu comun cu IBO doar primii 65 de km:

Traseul:

Pe vreme frumoasă și teren uscat, cu siguranță un basm din care nu mai vrei să ieși. Puțin prea mult asfalt totuși.

Cu ploaie și vânt și frig și parțial lapoviță: o durere de care vrei să scapi, imagistic o frântură de rai, psihic ceva de genul ”Unde puii mei mă aflu și cu ce ocazie? Am venit benevol pe-aici? Și mai car și o bicicletă?! Care ești prin preajmă, ciupe-mă să mă trezesc!!” Și atunci zici merci că e atât de mult asfalt. Eram la un moment dat pe mai mulți km de asfalt plat și nu reușeam să trec de 16 km/h, din cauza rafalelor de ploaie/lapoviță și a vântului.

 Organizarea:

Din nou, ca și la Ironman Oradea, impecabilă. Orice scăpare este scuzată de vremea care a tocat la psihic și fizic, fără încetare. Pentru mine personal, informația eronată primită la CP5 a fost un neajuns, dar am trecut peste. La finish nu am știut că aș fi putut mânca ceva. Eram lihnită de foame, probabil din cauza asta nu am știut să mă mai orientez, am aflat ulterior că s-ar fi servit ceva de mâncare. Sau poate am ajuns eu prea târziu la finish, nu știu. Mi-ar fi prins bine o îndrumare.

Citez un alt participant la IBO:

BITZA zicea, pe forumul evenimentului, la finalul comentariului său:

PS. O singura remarca despre organizatori: exista si romani extraordinari, numai ca sunt unguri.

Și chestia asta mi-aducea aminte că în urmă cu ceva ani, cineva postase pe internet un album cu marile moșteniri arhitectonice ale românilor, pe primul loc fiind complexul Peleș. Cum să te poți abține de la comentariul: ”Ha, ha, da, românii dinastiei de Hohenzollern - noroc că au trecut și au stat mai multe decenii pe teritoriul locuit de români, să avem și noi un castel de genul ăsta.”. Mă rog, nu mai știu ce comentariu am tras, dar cu siguranță a fost cel puțin cinic! De o cotropire serioasă are nevoie țara asta a românilor. A ”acelor” români.

 Starea vremii: 

Se putea și mai rău. Dar și așa, a fost handicapul psihic cel mai puternic. Nu traseul, nu distanța, ci vremea.

 Marcajul: 

Absolut bestial! Nemernic de bine pus, nu am folosit road-book-ul nici măcar o dată. Nota 10+100 la marcaj, să trăiți cei cu penelul și vasul de vopsea!

 Spre Oradea

Am plecat din București joi seara, cu echipa”Ballbreakers”, Horațiu și Sorin și Roxana, soția lui Horațiu. A fost extraordinar că Horațiu m-a luat chiar din fața blocului, a demontat roțile și am pornit să o luăm pe Roxana, apoi pe Sorin. La 19:20 ieșeam din București și la ora 2:50 dimineața ajungeam în Cluj, la părinții lui Horațiu. În mai puțin de 10 minute dormeam deja și a doua zi am ieșit din cameră abia la ora 11! Ceilalți mișunau de pe la 8-9 dimineața, Horațiu reparase deja roțile paradite pe hârtoapele drumurilor patriei. Acum, înainte de plecare, se străduia să-și încarce track-ul pe GPS, în timp ce eu am mâncat frugal și am savurat o cafea foarte bună. Am pornit cu cei doi participanți la IRONBIKE full version spre Oradea după ora 12 și ne-am mai oprit pe la bunici, pe la un magazin de biciclete – de unde mi-am luat și eu un mult-lăudat lubrifiant-ceară pentru lanț - și apoi la Decathlon. La ora 14 ieșeam din Cluj și în două ore jumate eram în Băile 1 Mai.

Ajungem în Băile 1 Mai

Era ploios, dar eram încă optimiști. Ne-am cazat la pensiunea de mai sus și nu am de gând să descriu ce discuții și ce atitudine am avut de întâmpinat din partea unei gazde care cu siguranță și-a greșit vocația pe lume.

Ne-am dus apoi să ne validăm înscrierile, la doar 200-300 m distanță, în camparea Ștefan (sau Venus??), așa cum era afișat pe site. Un loc absolut perfect pentru tabără de bază a unui astfel de concurs: loc generos pentru corturi – concursul fiind de mică anvergură numerică -, pentru organizatori, împrejmuit, curat, în aer liber. Deși la pensiune plătisem deja – gazda se temuse probabil să nu ne răzgândim și ne ceruse banii pe ambele nopți -, mă tenta să renunț și să pun cortul aici. M-am revăzut cu plăcere cu Alexandra și Robert, doi dintre voluntarii cu care interacționasem la Ironman, cu Istvan, desigur. Atmosfera tipică de concurs, când vin concurenții, se pregătesc, se reîntâlnesc, se discută, analizează, se fac strategii, se conturează deja podiumuri, se comentează ținute și accesorii.

Eu eram curioasă și așteptam ședința tehnică. La cât de detaliat era road-book-ul, vroiam să știu dacă traseul va fi marcat la o adică, cam asta era grija mea de moment. În rest, nu-mi păsa de prea multe. Știam că va fi lung, știam că va fi mult rulaj, îmi propusesem o limită de timp de 8-9 ore și, în cel mai rău caz, vroiam să mă încadrez în cele 11 ore impuse de regulament. Cam atât. Știam și că va fi ploaie și Istvan mi-a confirmat: ”Te-ai mai uitat pe prognoză pentru mâine?” ”Da .... o să prindeți și ploaie.”! :-)

Înainte de ședința tehnică ni s-au împărțit caserole cu spaghete cu sos alb. Porții mici, să nu atârne greu pe șa. Afară era umed totul, dar momentan nu mai ploua și cam toți eram optimiști, de parcă am fi mers pe dictonul: ”Nu merităm noi să ne plouă la concurs, nu?!” Pentru noi, tot Universul se concentrase acolo, în zona de concurs. Eu aflasem de puțin timp că voi participa, dar majoritatea se pregăteau de un an pentru startul din zori, atât concurenții, cât și mai ales organizatorii.

În fața panoului mare aglomerat cu ștanțele sponsorilor trona podiumul metalic. Horațiu și Sorin, care aspirau la una dintre cele trei trepte, vorbeau liniștiți cu caserolele lor iar eu m-am dus și m-am așezat între ei, începând și eu un dialog cu tăițeii mei. Nu aspiram la nici o treaptă de podium, nici după spaghete nu mă dau în vânt, mai ales cele în sos alb, dar ”la naiba”, eram la peste 650 km distanță de tot ce înseamnă cotidian, mă ustura gaura din buzunar și aveam de gând să găsesc haz în absolut orice s-ar fi întâmplat, chiar și în atitudinea aproape dușmănoasă a proprietarei pensiunii. Chiar și în ploaia necontenită .... da, dar la ora aceea nu aveam cum să știu că ploaia nu va înceta pentru următoarele 24 de ore (!), deci îi găseam încă un zâmbet pe la colțul ierbii.

Ședința tehnică, moderată de Tibi, a fost clară. Dacă condițiile meteo vor fi nefavorabile, se va renunța probabil la mici porțiuni mai tehnice din traseul de full, în rest cam toate aspectele erau clare tuturor.  

Toate coborârile mari se terminau în râuri, ca să se curețe bikla. Râsete. Toți știam ce însemna asta. Era interzisă trena, distanța dintre coechipieri trebuia să fie de max. 2 minute, casca nu avea voie să părăsească căpățâna (a întrebat un concurent: ”Nici pe urcări?” ”Nici!” – s-o fi gândit săracu că va fi caniculă :-)) și dă-i de te hohotește, stai să vezi istorie!) etc. etc.  Tractarea era și ea interzisă, eventualul suport din afară putea fi acordat exclusiv în punctele de control. Și DA, traseul era marcat în toate intersecțiile, așa cum scria de fapt și pe site. Aveam emoții cu marcajul, recunosc, fiind o distanță atât de lungă. Deci obligatoriu road-book-ul in the back pocket!

Seara de dinaintea startului

Pe la șapte jumate eram puși pe liber și ploua mărunt. Noi trei ne-am dus după un mic dejun, să avem ceva înainte de start, mai exact două banane. După care ne-am oprit la un restaurant local să mâncăm. Aveam timp, nu ne grăbea nimeni. Horațiu este un tip de un calm liniștitor, așa că m-a molipsit. Servirea a durat muuuuuult (cam în ritmul construirii autostrăzilor), deși nu era aglomerație și erau cel puțin 4 chelneri. Dar așa, ca să facă experiența culinară mai palpitantă. Am comandat, de poftă, o ciorbă de perișoare a la grec. Cu smântână extra. Fără pâine. Am primit ciorba. Cu pâine. Fără smântână. Vai de steaua qwYz&@* !!! Am renunțat la smântână și am returnat pâinea. E ca un joc cu pioni când citești, nu? Am comandat și o porție de spaghete ”Quatro Fromagio”. Nu mi-au plăcut. Le-am mâncat Horațiu. I s-au părut dintre cele mai bune consumate la viața lui. Eu m-am ales cu ciorba de 7 lei și fără tăițeii aceia albicioși de 13 lei. Și gata, la nani. Afară burnița serios, mocănește, nu avea gând de pauză deloc. Nu eram în culmea fericirii, recunosc, dar eram pasivă. Eram echipată, ce-i drept lăsasem înainte să ies pe ușa apartamentului bocancii mei fideli cu care pedalez pe la concursuri de 6 ani și acum le duceam dorul. Pregătisem tot bagajul cu 5 zile înainte de plecare și înainte de plecare renunțasem la una din piesele de rezistență ale echipamentului. Dar canicula din București parcă îți spală creierii și îți atrofiază gândirea, nici măcar nu mai concepi că există temperaturi sub 35 de grade la doar 600 de km distanță sau că s-au putea să plouă mai mult de zece minute!

Băieții primeau telefoane, SMS-uri ... știi, e un fel de eveniment d-ăla când pleci d-acasă și toți prietenii buni sau nebuni (!) știu ce ai de gând să faci și seara, înainte de start, curge cu urări de tot felul.

Somn și trezire

Am dormit acceptabil. Am pus ceasul să sune la ora 7:15. În camera alăturată erau cei doi și i-am auzit cum se moșmondeau dimineața pe la 4. Am deschis ușa și le-am urat ”Succes!”. Aveam așa o tristețe că nu pot concura la varianta de full, din motive subînțelese și clare: nu pot pentru care să visez că aș putea pedala 240 de km off road, e o situație care clar mă depășește fizic într-o limită de timp de 22 de ore. Așa că retur la culcuș. Afară ploua și mă gândeam la grupul de nebuni care se îndreptau, din mușuroaie diferite ale stațiunii, către linia de start pierdută prin întuneric, apă, frig și ceață. Trebuie să fii un pic mai mult dus cu vaporul ca să faci chestia asta, de-acord? :-) Eu rămân la barca mea, că nici a mea nu-i foarte mică!

La 7:15 mă uitasem deja pe balcon: ploua, era pustiu totul, ud până la rețeta de asfalt, ce mai, era o vreme de numărat bani la șemineul aprins.

Echipamentul din dotare:

Deci era clar, trebuia să mă echipez de toamnă-iarnă:  protecția de cauciuc peste pantofi, două perechi de pantaloni de bicicletă (pantaloni scurți, dar unul are un burete mai special, mai subțire și fiind două, ideea era să nu am probleme din cauza șeii. Varianta asta nu o mai încercasem dar acum pot spune că a fost o idee absolut excelentă, după 140 de km off road șezutul meu parcă nici nu stătuse toată ziua pe șa!), maieu skin, tricou clasic bikla, tehnic, mănușile fără degete, geaca de goretex nou achiziționată și maxim de impermeabilă și subțire. Ca să fiu sigură că nu-mi va fi frig, sub geaca de goretex am mai pus o bluză skin, cu glugă și cu fermoar tras până sub nas, cu mâneci lungi, specială pentru vreme rece. Iar pe picioare mi-am tras o frumusețe de ”încălzitoare” flaușate, roșii, de la gleznă până sus la bazin. Pe gambe am tras o pereche de manșete compresoare. Toată combinația asta s-a dovedit, în cursă, ideală. Nu am simțit umezeală și frig la picioare. Singura piesă la care am renunțat după 5 km a fost bluza aceea cu glugă.

Ach, piesa de rezistență pe care o îngrămădisem pe capacul camelbag-ului era o jachetă din plastic, transparentă, rigidă, fără glugă, cumpărată ieftin de la Decathlon, anul trecut, pe care o mai folosisem o singură dată pe o mare torențială prin București. Avea niște avantaje, că altfel nu o căram cu mine: plasticul gros din care este confecționată te apără sigur de apă, dacă plouă foarte puternic. Ceea ce un goretex nu prea mai face, după câteva ore de rafale. Și avea partea din spate prelungită, să acopere și șezutul și șaua. În rest, în față se închide cu șorici, e cam largă, nearătoasă, cu ceva plasă sub brațe, mânecile sunt foarte lungi și se închid ermetic cu un elastic brut, deci o piesă pe care ai tendința să o privești cu un ”câh, nu-mi place!”. Dar la ce zi am avut, a fost cu siguranță completarea perfectă a protecției mele în fața oceanului ce se scurgea peste ținut. Am fost pe drumuri 11 ore jumate și a plouat 11 ore. Ce să mai comentez? Cum a plouat, în ce direcții, cu ce intensitate, dacă și de jos în sus? Frate, a turnat ca într-o zi supărată de toamnă spre iarnă și îmbârligătura s-a făcut și cu vânt și ceva mofturi de lapoviță la un moment dat. Dacă dădea o furtună sau două de 10-15 minute, era o chestie. Dar să plouă permanent ............... e deja antrenament psihanalitic pentru criminali sau cei intervievați de securiști la lumina unui bec tălâmb în jurul căruia roiesc fluturi ”Cap de Mort” și alte molii tembele.

Spre start

Gata, mă duceam la dans. Am mâncat o banană și un pateu cumpărat prin Comarnic joi seara. Jumate din el, că nu am putut mai mult.

La 7:30 ies afară și o iau spre start. Ploua discret, chiar foarte discret. Dar persistent. Dar sigur, nemțește (”langsam, langsam, aber sicher!”)

Dezolantă camparea, dezolant locul de start. Și-așa eram puțini, cât degetele de la un om jumate :-). Nici o față cunoscută, cu care să pot schimba un cuvânt, o impresie. Eram înscriși 34 de penali și pe la 7,45 a început strigarea catalogului. Vreo 3 nu au răspuns la apel, dar nu-mi dau seama dacă chiar nu au apărut până la urmă. Celelalte 4 fete erau și ele, toate. Doar pe Elena Fodor o știam din vedere de la Half Ironman.

Startul frumos, la ora 8. Doamne, ce puțini eram!! Parcă te și jenai să vezi acolo doar 6 mâini de oameni, care mai de care echipat, care mai de care în pantaloni scurți, șoșoni din neopren, cu husă pe cască, cu mănuși de iarnă, cu tot felul de chestii. O adunătură de oameni fără căpătâi – ar spune unii.

Traseul

Să descrii un traseu de 141,63 km este ”aiurant”, nu? Dar la câtă ploaie s-a revărsat peste casca mea ..... nu m-aș mai mira nici măcar de persoana mea. A plouat atât de mult, încât în 12 ore mi-au crescut unghiile de la mâini cât ar fi crescut în două săptămâni!

Cum ziceam mai sus, fără ploaie, traseul este o feerie Altitudinea maximă până la care urcam era de doar 729 m, cățărarea totală de 1.630 m. Cică nici un push bike. Dar ăla de te trage bikla după ea la vale și tu te coiești să nu ți-o iei în noadă prin lutul ăla roșiatic alunecos precum mâzga .... chestia aia cum se zice? Pull bike?! Sau bike pull me?!

De la start la CP1

Am crezut că sunt în alt film când am văzut că startul o ia la goană cu o viteză demnă de o cursă sprint. S-a dat semnalul la ora 8, pe ploaie, și toți cei 34 am ieșit pe poarta campingului, luând-o imediat la dreapta. Am blocat practic șoseaua și habar nu am dacă era vreun agent pe undeva care să avertizeze mașinile. Imediat s-au format două grupuri distincte: vitezomanii s-au cuplat precum un stup bine închegat în fruntea plutonului, la final urmam eu și în spate să mai fi fost 15 oameni. Asta se chema pentru mine un start OK, care însă nu mi-a folosit la absolut nimic. Conform descrierii detaliate a traseului, după 900 de metri ar fi urmat o ”casă a pădurarului”, unde se făcea 90°la dreapta. Eu nu mi-aduc aminte de nici o ”casă a pădurarului” și de nici o ”la dreapta”, ci la stânga. Aici, pauză! Parcă ne izbiserăm de un zid. O poartă mare, pe rotile, bloca accesul pe traseu. Mă uitam la primii din pluton cum dădeau cercuri cu bicicletele, erau precum leii în cușcă, zvâcnea vena în ei și dădea în clocot sângele. Era, cu siguranță, o imagine cel puțin interesantă. Blocajul a durat câteva secunde, poarta veche și greoaie a fost deschisă și premianții au zvâcnit ca din mitralieră. Intram pe un drum forestier prin Pdurea Betfia. Dacă cauți informații pe internet despre această pădure te vei izbi de titluri legate despre măcelul lemnului și acest lucru îl pot confirma, din păcate, ca și în zona Tușnad: se fură lemn în prostie, zumzetul drujbelor mi se pare deja simbolul suprem al acestui măcel și faptul că pe o astfel de ploaie localnicii ies la asemenea munci denotă, pentru un necunoscător ca mine, că totul se face la negru, când se consideră că oricum nu vor fi prinși, tocmai pentru că pe așa o vreme dușmănoasă nu vine nimeni în control. Sincer vorbind, mă inundă o tristețe incomensurabilă când văd și observ aceste distrugeri fără scrupule.

Drumul prin pădure a fost fascinant și deloc pe gustul meu: De prin toate direcțiile intrau crengi în gură și după gust se pare că zona e bogată în aluniș. Din cauza utilajelor și a tractoarelor, potecile largi ale pădurii sunt transformate în tranșee, iar când plouă, aceste tranșee depășesc dimensiunea bălților, devenind mici lacuri cu adâncimi nebănuite. Eu sunt mai fricoasă și până anul acesta nu m-am aventurat niciodată în astfel de mlaștini. Dar am tot studiat ce și cum o fac ceilalți, ”durii”, așa că începând de la triatlonul Fără Asfalt am început ”să dau pept cu realitatea” și am început să traversez brav aceste porțiuni. Vai, culmea culmilor este că am renunțat și la apărătoarea pe spate anul acesta și mi-e indiferent că voi arăta ca un om din lut la final. Chestia e că șiragul de lacuri de culoarea cimentului a fost lung, de vreo 2-3 km aș zice. La un moment dat a fost un lac ...... wow, ce lac!!! Rămăsesem în urmă și nu putusem să văd cum trecuse cel dinaintea mea, așa că am intrat la atac. Dar cu precauție. Roata bicicletei s-a afundat peste jumătatea diametrului său și atunci am preferat să mă las să cad pe stânga, luând piciorul de pe pedală. Și am intrat în vâscozitatea aceea cenușie până peste genunchi. Ei bine, atunci am știut exact că nu mai conta dacă aș fi avut bocancii, ba chiar era mai bine fără, căci aceia s-ar fi umplut și îmbibat și ar fi trebuit să îi mai port și pe ei toată cursa, precum niște ghiulele. Am trecut cu bine hopul și am ieșit din mlaștinile cimentoase, a urmat un mic luminiș și apoi traseul făcea stânga spre Alparea, pe asfalt. Nu era trafic, deci am pedalat cu bine până pe la km 11. M-am oprit la un moment dat să îmi dau jos tricoul cu glugă, simțeam că iau foc, mă supraîncălzisem. Aici am pierdut mult timp, peste 5 minute. Ploua în nesimțire, ba îmi cădea o mănușă, ba nu-mi mai găseam ochelarii ..... a fost o scenetă haotică destul de cretină și aici m-au depășit toți ceilalți, deci oficial eram ultima. Și așa am și rămas pe restul cursei, mi se pare evident.

S-a pedalat prin ploaie pe șosea până pe la km 22, până în Copăcel. De acolo, săgeata te îndruma 90°la dreapta spre Poiana Tășad și intrai pe forestier, rampă. Aici am ajuns din urmă doi concurenți care mi-au făcut semn să opresc. Erau numerele 115 și 116. M-au ținut câteva secunde, apoi m-au rugat să comunic că ei abandonează. Eram uimită, am zis OK și am atacat drumul pietruit în urcare (767B) până la primul punct de control din Poiana Tășad. Ciclocomputerul meu arăta acolo km 28. Foarte primitori cei trei oameni, cu siguranță deja transformați în bureți. Am stat max. 10 minute. Aici se putea servi apă (ha! Numa de apă n-aveam nevoie, eram eu însămi o sursă de apă :-), parcă banane, portocale și lămâi tăiate, biscuiți și dextroză. Era o prima posibilitate de retragere din concurs. Știam că sunt ultima, deci oamenii de aici erau oficial liberi. Am glumit cu ei, domnul având un foarte relaxant simț al umorului, de când stăteau acolo se împrieteniseră și cu veverițele, deci nu aveau de gând să spele putina imediat. Eu făcusem două ore până la ei. De fapt o oră și trei sferturi. După câteva fotografii – nici nu-mi mai amintesc dacă am băgat ceva în gură, știu doar că am primit un șervețel ca să-mi pot șterge ochelarii șiroind de puhoaie -, am luat-o și eu la pedală mai departe. Mai aveam cam 110 km de parcurs.

Tehnic vorbind: 28 de km, +415 m cățărare, -152 m coborâre, alt. max. 410 m, 13 km forestier/pietruit/pământ și vreo 15 km de asfalt/piatră cubică. No push bike.

De la CP1 la CP2

Deci ora zece mă prindea din urmă. Drumul de pământ curba spre stânga, direcția Bucuroaia și pe la km 32, la bifurcație, se urca spre stânga. Evident că nu am în memorie toate aceste detalii topografice, dar am în față the best road-book I ever had de la un organizator de concursuri off road și încerc să-mi refac traseul și în minte. Dar este dificil, prea variat, prea lung, nu ai cum să reții astfel de detalii. Mă uitam acum după o casă izolată, la marginea satului. Poate că am trecut pe lângă ea, habar nu am. A fost complicat să mă abțin să fac fotografii, dar dacă m-aș fi oprit de fiecare dată, cu siguranță nici nu aș fi terminat concursul. A urmat o primă traversare de pârâu și în drum spre Cotigleț am parcurs un fragment de drum rupt de lume. Am traversat pârâul acela cu debit crescut de cel puțin 6-7 ori, la un moment dat știu că mă strecuram pe o potecă de-a lungul apei, paralelă cu un drum al unei comune și nu mi-era clar dacă locul meu era pe potecă sau pe drumul acela. Aici recunosc că nu am văzut marcaje și aș fi simțit nevoia. La un moment dat, înainte să intru din nou prin pârâu, am oprit. Singura variantă părea să pedalez pur și simplu prin apa curgătoare și după vreo sută de metri am revenit pe potecă. Mă apropiam cu sigurață de Cotigleț, pârâul era destul de lat și învolburat, eu pedalam pe un fir de potecă, am trecut pe lângă 2-3 locuințe aflate extrem de aproape de apă și am observat cum în mijlocul vâltorii se afla un fel de instalație electrică care scotea permanent scântei. Era un mănunchi de cabluri care pur și simplu răsăreau din ape!!! Și erau încărcate electric. Am văzut un localnic și am întrebat dacă mai văzuse bicicliști. Mi-a spus să traversez din nou apa și să o iau pe drumul comunei până la intersecție, de acolo la dreapta. Cu siguranță mergeam spre Hidișel. A urmat DJ767 și am mers pe asfalt vreo 10 km, spre CP2 în Luncasprie, la km 54. Am remarcat că înainte de Luncasprie se aflau în lucru multe case noi și probabil că Dobrești este predominant locuită de țigani, dacă mă iau după arhitectura și figurile zărite prin ploaie, din goana cursei..

Nu mai știu la ce oră am ajuns la CP2, bănuiesc că era 11:30 cel puțin. Aici am stat mai puțin de 10 minute și am mâncat foarte puțin, deși punctul era foarte bine alimentat: apă, cola, nectar de fructe, salam, cașcaval, pâine, fructe, dextroză. Am mâncat doar o chiflă, 3 bucățele de cașcaval, am băut o sticluță de nectar și am luat câteva pastile de dextroză. Eram conștientă că ar fi trebuit să mănânc mai mult, dar la ritmul meu și la toată nerăbdarea de a porni mai departe, era imposibil. Și aici mă refer la ritmul de masticație, căci eu mănânc extrem de încet sau deloc. Nu am mai făcut fotografii aici, prea ploua și prea mă grăbeam, era mai important să mă hidratez cu ceva dulce, să mestec ceva și să continui. Mai aveam aproximativ 85 de km și se apropia deja prânzul.

Tehnic vorbind: 28 de km, +179 m cățărare, -366 m coborâre, 15 km forestier/pietruit/pământ și vreo 14 km de asfalt. No push bike.

De la CP 2 la CP 3

(va urma, cu siguranță, că acu e ora de nani) De citit și aici, click cu curaj!