▼

Sonntag, 11. September 2011

ALERG, nu fug!

Nu-mi place să alerg. Sau poate teama de a-mi suprasolicita genunchii m-a împiedicat să mai alerg, după 8 ani de performanță, practic toată copilăria. Am tocit zgura stadionului Dinamo, viață dură, dar frumosă, de sportiv. O singură dată am prins o medalie. Vice-campioană națională la 1.500 în 1981 :-), între cele două gemene celebre: Gela și Felicia. Totuși, antrenorul se încăpățâna să mă bage la cursele de 3.000 de m, cică aveam potențial. Pe dracu potențial! Fundu mare aveam, asta aveam! 3.000 de m era mult prea mult pentru mine și el, deși fusese campionul României la 1.500, nu vroia să înțeleagă că iubeam 1.500. Aveam suflul mai mare decât băieții și asta îi indica lui că puteam ajunge campioană la 3.000 de m.  Zoltan Vamos, cu respect vă salut, pe orice lume ați fi acum, după 30 de ani. Viața de sportiv de performanță este foarte dură. Foarte organizată. Te călește. Este precum armata adevărată. Viața de sportiv și educația spartană din familie m-a călit pentru o viață dură pe care am dus-o și o duc. Revenind la sport: în anii aceia statul încuraja și susținea financiar sportul. Mama mea nu a știut ce înseamnă cheltuiala pentru cantonamente, pentru masa de prânz la popota clubului, pentru dormitorul pus la dispoziție în Clubul Dinamo, pentru biletele de transport, dulciuri și mici cadouri de Crăciun. Pentru toate acestea, țâncii de noi munceam din greu. La 8 a.m. începeam antrenamentul de 2 ore, indiferent că era caniculă sau ger de minus 20 de grade C și alergam în subțirii teniși chinezești, tricouri de bumbac și niște treninguri chinezești din supraelastic inferior. Tenișii chinezești, albaștri, aveau talpa foarte subțire, simțeai orice pietricică și orice guguloi de gheață. Alunecau ca dracu. Cine avea bascheți, toți chinezești, era privilegiat. Baschetul era mai înalt, avea talpa aia din cauciuc un pic mai groasă și ținea mai bine piciorul. Fetele la pubertate se chinuiau și cu alte probleme. După antrenament, ne schimbam și fugeam la școală. Cu duș rece sau fără duș, mâncate sau nemâncate. După școală, fugeam rapid pe străzi să ajungem la antrenamentul de ora 16. Încă două ore. Plecam dimineața pe la 6,30 de-acasă (asta începând cu vârsta de 8 ani), străbăteam Bucureștiul până la Dinamo (locuiam prin Giulești pe-atunci), mama nu știa nimic de mine toată ziua, că nici telefon acasă nu aveam (a așteptat 11 ani până ne-a instalat statul telefon fix acasă, inimaginabil!), și reveaneam acasă seara după ora 19,30-20. Mă apucam de temele pentru școală, că a doua zi iar aveam școală. Și sâmbăta aveam școală până la ora 13. Și așa am trăit 10 ani (pentru că de la 7 ani la 9 am făcut înnot de performanță). Iarna era crunt, erau ierni grele, plecam cu noaptea-n cap de-acasă, reveneam pe întuneric și toată ziua mama nu știa nimic de mine, nu exista nici o cale de comunicare.
Ei bine, pe la 16 ani am zis că școala e mai importantă și am lăsat sportul de performanță, m-am apucat de olimpiade la limba română și la istorie.
De atunci nu am mai alergat nici 10 m.!!! În 2010, alergarea a reînceput cu ocazia triatlonului Fără Asfalt!! Adică brusc cu 5 km.
Dar nu am ieșit niciodată să alerg, până anul acesta. Înainte de Mamaia am avut 3 sesiuni de alergare, fiecare de câte 5 km, adică două ture în jurul Casei Poporului.
Ei bine, acum vreau să încerc și eu să văd cum ar fi un antrenament, poate chiar mi-ar place. Mă chinuie ideea că m-aș plictisi.
Recunosc că m-au motivat podiumurile (și nu știu persoană pe care să nu o motiveze un podium, fie el și simbolic uneori). Recunosc că până ce și discuțiile furtunoase de pe Tri Challenge pe Facebook mi-au dat un imbold. Nu, viitorul nu stă în fața mea, e prea târziu. Dar dacă într-un an de zile, fără antrenamente, am câștigat 47 de minute ca și timp de parcurgere al unui triatlon cu aceleași coordonate, înseamnă că ceva energie mai am. Mi se pare imposibil să ajung să alerg mai mult de 25 de km (am alergat 21 de km la half IRONMAN Oradea 2011, dar vreo 3 km au fost doar mers!!), dar nu se știe.
Nu-mi plac locurile de prin București, pe unde aș putea alerga, dar nu am de ales deocamdată. Asta mă chinuie foarte tare. Visez la un cu totul alt peisaj de viață ............ și doar speranța asta mă mai trezește dimineața. I miss Himalayas.
15.09.2011
Parcul Carol este o variantă bună. Azi am alergat, pentru a doua oară, cam 8 km într-o oră. Sau poate 9, nu prea știu cum este cu ceasul ăsta al meu. Parcul Carol oferă umbră, puțină lume, asfalt și poteci off road, un sentiment de noblețe. Fiind la doar vreo 2 km de locul de muncă, ar fi o variantă să alerg la fiecare două zile câte o partidă de o oră. Începutul este greu, eu cred că l-am făcut deja.

6 Kommentare:

  1. iusufachi14. September 2011 um 05:17

    Eu am urat alergarea cu toata fiinta mea pana anul trecut in octombrie cand m-am apucat de ea ca antrenament complementar si a inceput sa-mi placa. Cred ca de anul viitor pun bicicleta pe lovul 2 si promovez alergarea.

    AntwortenLöschen
  2. mike20. September 2011 um 10:49

    Eu zic ca si alergand in Romania vei gasi locuri frumoase sit e vei simti aproape de natura…eu am fost un antitalent la sport (si probabil inca sunt); m-am apucat de alergat dupa ce in 2010 am parcurs traseul de la MPC(maratonul pietrei craiului) in 10 h si ceva si mi-am dat seama ca e fezabil sa ma incadrez in timpul limita. Atunci nu am alergat niciun metru in concurs. Dupa aceea m-am apucat sa alerg fara sa excelez dar usor usor m-am indragostit nu de alergat ci de relatia pe care o ai cu natura si cu locurile atunci cand alergi. Am descoperit locuri minunate la munte pe care altfel le-as fi ignorat pentru ca la suprafata pareau prea plictisitoare, prea monotone, prea joase, prea plate. Am descoperit alte trasee faine si alti oameni faini si am trait in adidasii de trail momente deosebite si dialoguri lungi cu mine insami. Si de atunci alerg, fara consecventa dar cu inima. Si citind postarile anterioare de pe blogul tau pe care l-am descoperit recent cred ca si tu vei ajunge sa alergi cu inima.

    AntwortenLöschen
  3. Anka's World20. September 2011 um 12:44

    Mike, tot ce fac eu este in proportie de 90% doar cu inima. Nu am contestat frumusetile geografice ale Romaniei, dar totusi, daca vrem sa fim obiectivi, dupa ce ai parcurs cu piciorul si sufletul locurile descrise de mine pe blog, prin alte tari si pe alte continente, perspectiva perceptiei se schimba radical. Nu voi putea face niciodata ceva, daca procentul de suflet, pasiune si inima, cum spui tu, nu va fi cel covarsitor :-)

    AntwortenLöschen
  4. Anka's World15. November 2015 um 07:42

    Halloooooo ..... prima oară când cineva de atunci se anunță!!!! Pe Gela și Felicia le-am reîntâlnit cred că în urmă cu 15 ani, pe undeva prin București, Dorobanți. Ambele sau doar una dintre ele aveau copii gemeni!! Numele de Laurențiu nu mi-l amintesc, din păcate ... Anca era una singură. Când alergam noi fetele, ne dădea Vamoș 20 de ture, eu eram cea care spuneam povești și rămâneam la coadă, că nah .... vorbeam și alergam :-) Pe Kirkor îl știu, fusesem cu el și în grădiniță, pe Mirela Mocanu nu o voi uita, cu ochii ei albaștri și părul castaniu închis, Cristina Buliga creața .... Între ce ani ai fost la Vamoș?! Deci am fost și colegi de școală, sigur!! Ai ceva fotografii?! :-)

    AntwortenLöschen
  5. Anka's World25. Mai 2016 um 13:05

    Numele tău nu-mi spune nimic, din păcate .... aștept pozele, am văzut că ai postat și pe site-ul de coaching, deci ai acolo adresa de e-mail.

    AntwortenLöschen
  6. Anka's World27. Mai 2016 um 19:45

    Eu traiesc in Austria. Dar acum suntem conectati pe FB, deci continuam acolo. Era grupa mare in anii 80, de baieti nu imi mai aduc aminte deloc dupa nume. Iar din 82 din toamna eu m-am retras cred, incepusem liceul si nu prea mai era timp si de scoala si de sport .... Cred ca din 83 am plecat si din clasa de sport si m-am transferat prin examen in clasa de filologie.

    AntwortenLöschen