”În tura mea nu-ți mai legi tu bicicleta aici, că ....” - perle din Herăstrău 2012

Începând de anul trecut, uneori mai alerg prin Herăstrău. De regulă sâmbăta sau duminica dimineața, de pe la opt. Merg cu bicicleta până acolo, 10 km, o leg cu două lanțuri foarte solide, o acopăr cu o husă și plec la alergare. E la mintea oricui că o leg undeva vizibil și de aproape un an de zile cam în aceeași zonă, aproape de o cușcă de pază. De câteva ori am mai schimbat câte o vorbă cu paznicul, astă iarnă i-am oferit ceai cald din termos, așa, civilizat. Omul acela are jobul de a păzi. Nu bicicleta mea sau a altuia, asta e clar. Dar acu, dacă vine unul cu o rangă și începe să distrugă și să facă tot posibilul să mi-o fure, paznicul chiar stă și se uită? Sau îi dă o mână de ajutor? Nu stă în fișa postului că ar trebui să aibă o atitudine civică, presupun. Dar eu totuși mă gândesc că paznicii unui parc public nu stau acolo pentru a păzi iarba, copacii, băncile înșurubate, frunzele căzătoare și veverițele. Ei reprezintă (în România, doar teoretic, din păcate și lipsa lor totală de prestanță îi dă de gol de la o simplă privire) o autoritate prin însăși prezența lor și într-o societate normală acest lucru este îndeajuns pentru menținerea ordinii în spațiile publice. Dacă nu este de ajuns în România, atunci ar trebui să avem o cavalerie pe cai, care să patruleze permanent și să dea bătaie la ăia de fac covoare din coji de semințe pe alei, de fură și distrug.

  Azi, o zi absolut superbă de final de vară. Nu prea mi-am putut face programul propus de alergare, așa că m-am oprit după 21 de km și m-am dus spre bicicletă. Un paznic burtos, cu o privire defectuoasă (ceva probleme cu ochiul drept), mă fixează oarecum provocator cu privirea-i ageră .... Dau husa jos și îl văd că vine direct spre mine. Și inițiază un dialog absolut siderant:

”V-ați pus bicicleta aici pentru că v-ați gândit că tot sunt eu aici și păzesc.”

Mă uit la el ca la ”povești nemuritoare” și îl întreb: ”Care este problema cu bicicleta?”

”Lăsați că știu eu, vă gândiți că tot stau pe aici și am grijă de ea. Să nu o mai lăsați aici!”

”Nu înțeleg. Cu ce vă deranjează bicicleta? E parc public, o pot lăsa oriunde doresc.”

”Nu aici! Nu atunci când e tura mea! Că eu nu păzesc biciclete!”

”Nici măcar nu v-am cerut așa ceva.”

”Eu nu mă uit la biciclete și dacă o lăsați în altă parte v-o fură, dar așa ați zis că v-o păzesc eu.”

”Nu vă mai uitați la ea data viitoare, care e problema?”

”Pe tura mea vă interzic să vă mai legați bicicleta aici! Altfel v-o aranjez eu!” 

După care a întors spatele și a plecat. Avea ecuson de paznic pe stânga, dar nu era scris niciun nume pe el.

 Băăăăăăăăăă frate, când s-au născut toți ciofligarii ăștia, burtoșii ăștia angajați pe post de paznic, că dacă-i pui să alerge după un golan se-mpiedică de propriul pântece, mâncătorii ăștia nenorociți de semințe, care se rotunjesc precum balena-n polonic, de parcă ar fi parcul lui mă-sa, de parcă i-aș fi cerut eu o favoare fără să am grijă să-l plătesc, de parcă nu ar fi angajați la stat și salariile nu le-ar avea și din contribuția mea și a ta și a altor proști din țara asta, numiți contribuabili fără nici un fel de drepturi în România? Cine-a zis că ăștia ar trebui recunoscuți și înecați la naștere, să fie-al dracului dacă n-a zis bine, da când sunt mici, toți sunt drăgălași, societatea îi strică și apoi e prea târziu! Este acest imbecil angajat al unei administrații publice, finanțată cu bani de la bugetul statului? Este! Și eu ce mama-măsii sunt, ăla de-l plătește și pe el și înghite fără discernământ tupeul lui de a deschide gura și a cere indirect ”o atenție, că așa-i în România, altfel vezi că-ți tai și roțile!”? 

Cum mama dracului vine un paznic de parc public la mine și are măcar gândul că îmi poate pretinde mie să nu-mi mai leg bicicleta de copacul ăla, că așa vor mușchii lui de pe burtă??!?!?!

 Abia aștept un punct de vedere al ALPAB, că tot ne-am împrietenit săptămânile trecute, când cu avizele pentru triatlon! Băga-mi-aș toate înjurăturile limbii române, că m-am săturat de lipsa asta de decență și tembelism distribuit și înghesuit pe milimetru pătrat!!

 România moare, dacă nu va fi urgent curățată de oameni. Și moare în chinuri, lent, dar sigur. Dacă nu va fi curățată de mult-discutata mentalitate. De lene. De cultul cerșitului și al șpăgii. De grosolonănie și mitocănie. De lipsă de educație și refuz de a se lăsa educat. De cei care nu au vreodată ceva de spus și înghit orice li se bagă pe gât. De cei care pândesc și exploatează prostia și superficialitatea care au plăguit această nație. De cei care fură, mint, manipulează creînd răul și haosul, de cei care nu știu să deosebească efectul de turmă.

În urmă cu câteva zile, cineva din lista de ”friends pe facebook” observa oarecum amuzată: ”Nu știu cum faci tu, Anca, dar mereu dai peste niște situații d-astea grave :-)”. Problema nu e la mine, ci la voi. Pentru că toți vă loviți de astfel de situații, dar sunteți atât de îndoctrinați cu ele, din fragedă pruncie, încât vi se pare că asta e normalitatea. Și din acest moment, o nație nu mai are nici o șansă, decât să se adâncească și mai profund în propria mocirlă pe care o cultivă și o sprijină cu fiecare gest și gând, arătând prostește cu degetul și hăhăindu-se de cei care încearcă să mai rezolve unele rahaturi, că doar din rahaturi mici iese ăla mare!

IACA CE RĂSPUNDE ALPAB după aproape o lună jumate, după alte insistențe ale mele:

Doamna Adriana Voiculescu, pe care am sunat-o astăzi, imediat după primirea pe e-mail a acestei adrese incredibile, a dat din colț în colț. Mi-era și milă de ea, dar tot nu vroiam să las lucrurile să fie mușamalizate. A promis că după ce închide telefonul cu mine, sună la firma de pază să se intereseze de ce întârzie răspunsul. Bine, din ce mi-a spus ea, undeva este o mare bălmășeală. Pe 3 septembrie, un domn Sava de la ALPAB (voi reveni cu informații) m-a asigurat în scris că în aceeași zi a trimis adresă oficială către firma de pază. Iar doamna Voiculescu îmi zicea azi la telefon cum că ”chiar azi am contactat firma de pază”. Nu e asta o cruntă și crasă bătaie de joc? Păi, merită să lăsăm lucrurile așa, doar pentru că ne este nouă mai comod să nu vedem, să nu auzim cum suntem călcați în picioare pe drepturile noastre și că ei își cumpără cizmele tot din banii mei și ai tăi și ai copiilor și părinților tăi? Somn ușor, națiune română!
update noiembrie:
Cu chiu cu vai am primit un răspuns final, care nu este complet, conform solicitărilor mele, dar măcar arată o finalitate: Paznicul respectiv a fost cică concediat. Dacă a și înțeles ceva din povestea asta, poate mai există șanse peste 1000 de ani, să revenim la anumite valori. Deși eu pun pariu că nu există șanse.