Preludiul unui triatlon: călătorind prin Ighiș

Soarele pârlește, berzele au părăsit cuiburile și au ajuns probabil deja în Africa, colbul uliței e ca o plagă, cetatea Ighiș se înalță pustiită și pare totuși că ar conduce un imperiu. Un mic imperiu de poate 300 de suflete neglijate. Oameni ai unei țări cu pretenții de apartenență la o Uniune Europeană se uită la mine ca la a nu știu câta minune a vieții și nu prea înțeleg ce fac, cu ce fac pozele alea, de ce le fac, de ce port cască, de ce-mi acopăr ochii cu niște lentile mari, multicolore, de ce am mănuși în mâini, pe așa o căldură ..... găsesc o intrare boltită în cetate, iau bicicleta ușor de cadru, o salt și urc treptele străvechi. Deziluzia e mare, căci e doar un fel de culoar care mă scoate prea repede dintre zidurile groase, conducându-mă cu o grație tăcută afară, pe partea cealalltă a clădirii. 

Ighiș .... nu am auzit în viața mea de Ighiș. Și totuși, iată-mă aici, furată pur și simplu de un voal al unei crunte nepăsări .... un loc care ar fi putut pulsa de viață, este practic o victimă a indolenței autorităților și a totalului dezinteres pe care guvernele ultimilor 23 de ani l-au cultivat cu nesaț și insistență. Puține lucruri mă mai impresionează în general, iar locul acesta este acum unul dintre ele.

Mă simt ca un marțian picat într-un context cu totul nepotrivit. Hainele mele de biciclist sunt prea curate, În rucsăcelul din spate am o sticlă de apă de 500 de ml. O bătrână își trage papucii jerpeliți prin drumul prăfuit dinaintea mea și cu o sticlă din plastic merge cu greu în urcuș. Mă gândesc că probabil oamenii nici nu au apă în case, nici nu au canalizare, probabil se duce spre fântâna satului. Așa că o urmez, curioasă și plină de compasiune. Se uită în spate. Mă tem că nu-i place de mine. Înainte să apară ea, în timp ce fotografiam o poartă străveche, o altă femeie m-a întrebat răstit dacă cam autorizare să fac fotografii .... Poate că oamenilor nu le plac străinii, nu știu ce să spun. Drumul se curbează spre dreapta și în curbă, într-un șanț năpădit de ierburi, bătrânica cu sticla goală din plastic, se oprește și pune sticla jos, ascunsă acolo în vegetație.

”Nu aveți apă în sat?”

”Eh, avem fântână, dar e mai bună apa de aici. Doar că e secetă și tare greu curge ....”

Aceasta este o bună parte din România secolului XXI, în timp ce guvernanții se bat care cum să ne fure mai mult, mai iscusit și mai rapid. O generație întreagă de bătrâni își târăsc existența într-o cruntă sărăcie și umilință, lăsați fără drumuri asfaltate, fără canalizare, fără demnitate aproape. Așa arată izul de exotic turistic al României (?!), la care însă nu ai cum să ajungi, dacă nu ești mai cutreietor și mai curios. Ighiș, cu cetatea sau biserica aceea fortificată din secolul XIII, ar trebui să fie demult în circuitele turistice internaționale. Zona este debordant de charmantă, dealurile sunt incredibile, se unduiesc precum valurile de mătase în adierea unui vânt primordial .... mă revedeam oarecum în Anzi, doar că la dimensiuni mult mai reduse, desigur. 

Pur și simplu mă dor cuvintele sub limbă și-mi sângerează sufletul de tristețe și durere pentru ..... nici nu știu dacă pentru oamenii ăștia amărâți, ignoranți și lăsați în mizerie și primitivism, sau pentru un viitor inexistent al unei țări care doar se bate cu pumnul în piept pe la porțile occidentalilor, în loc să-și clădească singură bunăstarea (da, știu, e prea târziu, trebuia început în urmă cu 22 de ani).

Am pornit din București, cu tot calabalâcul, vineri dimineață la cinci jumate.  Am mers bine, doar că am omis intrarea pe centura Sibiului și a trebuit să o iau prin oraș. Era deja zece. Se lucrează în draci la drumuri, pe peste tot. Cu indicatoarele stăm execrabil, ce să te mai mire accidentele? După ce am reușit să dibuiesc direcția corectă și am părăsit Sibiul matinal, a urmat un calvar. Da, se lucrează în draci la drumuri, dar povestea asta durează, permanent și repetitiv, enervant de repetitiv, de prea mulți ani.

Segmentul de drum dintre Sibiu și Mediaș, de doar 50 de km, mi-a răpit o oră și un sfert. Se lucrează într-o variantă de alandala cum nu am mai văzut nicăieri în lumea asta. 10 km de drum sunt decopertate pe jumate și făcute praștie, apoi urmează 3-4 km din drumul vechi, nelucrat, apoi un sens blocat, cu stop sau fără stop, 10 m cu pietriș, apoi cu asfalt nou ridicat la un nivel care ar putea periclita mașinile joase, lățimea fiind prea îngustă pentru a conduce cu siguranță pe ea, deci jumate de mașină e pe noul asflat aflat la alt nivel și jumate e pe vechiul asfalt .... este ceva absolut incredibil. Nu mă pricep la construcții de drumuri, dar un sentiment mai profund de bătaie de joc nu am mai avut de mult timp .... și în Nepal am văzut mai multă ordine la construcția unui drum, ca să nu mai spun că Tanzania ne depășește cu mult! Este ridicol, nu doar incredibil. O oră și un sfert pe 50 de km, cu ceva străduință ajungeam mai repede pe bicicletă!

De la atâtea serpentine și hâțâieli și bulversări, pisoiul meu a intrat în panică la un moment dat, ca să nu fac vreun pocinog l-am luat în stilul ”smuls” de ceafă și l-am îngrămădit în coșul lui cel mare, am pus hotărâtă capacul peste, am închis și basta, nu i-am mai auzit pliscul până la momentul cazării, săracul de el! Cu siguranță că nu prea i-a priit o parte din călătorie, colac peste pupăză a mai și fost bruscat. Ca urmare, pe drumul de retur, s-a băgat singurel în coș, a stat cuminte acolo vreo 3 ore și apoi s-a dus tot singurel sus în spatele mașinii și tot drumul de la Mediaș la București nici nu am știut că am mâță în mașină. E o minunăție de patruped!

Am ajuns în Mediaș, m-am cazat (și aici e altă poveste, o pură întâmplare mi-a dat ocazia să cunosc o altă poveste a unui om ....), am făcut un duș și pe-aici ți-e valea către locul de start. Eram foarte curioasă să văd traseul de bicicletă. Ooooh, și ce idee strălucită am avut!

Lacul Ighiș cică a fost construit în 1978. Ei da, pe vremea aceea nu eram atât de ocupați cu demolatul și distrusul, se construia și se făceau proiecte importante de irigație și de prevenire a inundațiilor, de pildă. Că tot am văzut vechiul sistem de irigație, mă întreb câți din noua generație mai știu ce înseamnă asta!

Așa cum auzisem de la Haș, de la Surmont, tipul fiind chiar din Mediaș, șoseaua spre Ighiș e cam urcătoare. Și chiar este. Drumul este fermecător de-a dreptul, are și umbră, și soare, și jocuri de lumini și umbre nu tocmai de dorit într-un concurs, mai ales atunci când starea asfaltului lasă de dorit.  

După ce am fotografiat lacul, tot minunându-mă de turnul acela de apă ce răsare chiar din lac precum o întâmplare neașteptată, am luat drumul anacondei de asfalt. O primă curbă foarte strânsă, în urcare. Ei, aici va fi ceva de lucru la picioare, să treci de 5 ori  .... urci domol, dar persisten, urmează o curbă ceva mai largă, spre stânga. Aici drumul e zdrențuit, așa că am nimerit pe nisip și m-am oprit, analizând mai bine segmentul. Cu siguranță aici lipsea un marcaj de atenționare.

 Faptul că la baraj, unde se presupunea a fi startul, nu am văzut nicio mișcare care să țină de organizare, iar acum pe șoseaua asta buclucașă spre Ighiș iar nu vedeam nimic marcat, deși slavă Domnului era mai mult decât necesar, mă făcea să cred că se mutase locația concursului și eu venisem la locul greșit.

Când tocmai îmi intrasem în ritm, văd în zare turnul maroniu al unei cetăți ce părea dincolo de granițele evului mediu.

 Ruinele m-au impresionat dintotdeauna și fascinația lor parcă ține de măruntaiele mele. Cu atât mai mult cu cât apar pe neașteptate. Când, după doar 4 km, s-a terminat brusc și asfaltul ..... mi-am dat seama, pentru a mia oară, că da domne, România e inedită! 

Asfaltaseră doar 400 de m în interiorul satului Ighiș, restul, adică acolo unde chiar locuia lumea, se pare că nu mai contase. Acolo unde începea rudimentarul vechilor drumuri era o răscruce de direcții și se răsfirau trei brațe învăluite de colb și secetă. Imaginea era copleșită de biserica fortificată aflată într-o stare destul de bună după șapte secole și jumătate. 

Șapte secole și jumătate ..... de-aș putea auzi zidurile rostind istoriile văzute, doamneeeee ..... să știu povestea de pe vremea când s-a pus prima cărămidă a acestui loc, ce n-aș da .....

Nu sunt o fandosită și nici nu mă retrag în fața necunoscutului. Dar aveam o mică problemă: eram cu o bicicletă de șosea, cu anvelope subțiri, o cursieră, care în mod normal nu are ce căuta pe astfel de drumuri. Riscul este simplu: faci pană. Așa că am descălecat și m-am aventurat prin istorie. Primii pași au fost, evident, spre cetate.

 Cum spuneam și mai sus, accesul e închis, există niște schele în interior, nu se mișcă însă nici un om pe-acolo care ar părea că muncește la restaurare, totul e în stand by. Oprit precum timpul din zonă. 

Am ieșit în partea cealaltă, am coborât treptele străvechi, căci cetatea este, ca toate cetățile care se respectă, pe un mic deal – din motive strategice, asta știm -, am trecut podul și am aterizat pe un alt drum. 

Mi-am luat picioarele la plimbare, pe lângă bicicletă, hoinărind becesnic și cu sufletul la gură. Porți mari, din lemn vechi, ziduri groase, crăpate, inscripții în limba germană, hulubării, ornamente, ani de construcție, nume de persoane ... fețe uimite ale localnicilor, soare, case ce nu pot fi denumite case, ci mai degrabă adăposturi pe cale de implozie, dar ......... aproape pe toate trona câte o pălărie albă, de satelit Dolce sau cum io zice. 

Oamenii vor să fie informați, oamenii plătesc abonamente, au curent, deci au televizor, deci setea de cunoaștere este neostoită ...... și puterea de manipulare prin mass-media televizată găsește aici un teren formidabil. 

Mă doare. Și nu am pansamente la îndemână. Țara asta este o rană mare precum Marele Rift African și încep să cred că doar o populație extraterestră o va putea face bine, dacă e să fie vreo facere de bine vreodată.

”Da ce faceți acolo?”

”Fotografii.”

”Cu ce faceți fotografii?”

”Cu un aparat de fotografiat.”

”Dar aveți autorizare ca să faceți fotografii?”

”N-am nevoie, e spațiu public, care e problema?”

Și femeia, supărată și agitată, după ce inițiase acest interogatoriu din mers, se îndreptă spre o altă femeie, bodogănind: ”Auzi, cică spațiu public!”

Mi-am adus aminte de o zonă înaltă și izolată din Nepal, pe unde nu ajung așa de mulți turiști. De femeia aceea Sherpa care era îngrozită la ideea că aș putea să o filmez. Și pe care nu am mai filmat-o din momentul în care a dat din mâini și a spus ”no pictures, no pictures!”.  Am înțeles-o și am respectat-o. Se întâmpla într-un ajun  de Crăciun, pe o potecă pustie, după 10 ore de mers, într-un amurg care devenea din ce în ce mai rece și mai sumbru și habar nu aveam cât mai am de mers până în Phorse.

”Vreți să vă ajut?” Și femeia căruntă, mai scundă de statură decât mine, îmi încredință cu o oarecare suspiciune una din cele două sacoșe foarte grele. Habar nu am de unde venea și ce căra în ele, dar era în vârstă, obosită și eu aveam o mână liberă. ”Sunteți născută aici?” ”Nu, dar m-am măritat aici, de 50 de ani stau aici.” Mi-a spus de unde este de fel, dar uite c-am uitat. ”Din ce trăiți aici?” ”Muncim la câmp, mai muncim în Mediaș ...” ”Și iarna cum e? Cum ajungeți în Mediaș?” ”Există un autobuz.”

Am însoțit-o insistent până în fața casei. Mă-ndoiesc că în ultimii 50 de ani se mai oferise vreun străin să o ajute la căratul sacoșelor .... Am mers vreo zece minute și apoi mi-am văzut de drumul meu fără țintă, ținundu-mă cu grijă de bicicletă. Ultima casă de pe drumul pe care ajunsesem era o cocioabă cu un satelit pe ea. În stânga se întindeau lanuri de porumb uscat nemilos de secetă și am luat-o pe lângă ele, pe un fel de potecă. În dreapta aveam porumbul, în stânga aveam curțile din spate ale unor case de pe strada paralelă. Ce am văzut aici era un fel de deja-vue din zonele himalayene, cu aspectele care țin de sărăcie, mizerie, foamete, victime, ignoranță, nepăsare și tot așa. Gospodării sărace și primitive, câte un lătrat nemâncat, câte o mâță uimită și slăbănoagă. Nici un dram de bunăstare. Nici o intenție de decență. Doar decența unei existențe demnă de traiul într-un trib primordial. Pământ, paie, ambalaje, urme vagi de balegă de la niște oi, vaci, cai care trecuseră pe aici nu se știe când. Nu se auzea bunăstarea specifică unor gospodării rurale, nu tu guițat de porc, măcănit de rațe, gâgâit de gâște, cotcodăcit de găini, lătrat vesel de cățel la datorie .... nimic din toate astea, totul era doar o urmă de existență, o depresie, o condamnare ....

 Drumul prin iarbă se încâlcea așa că am făcut cale-ntoarsă. Am mai colindat pe alte ulițe și nu am încetat să mă minunez de pălăriile de satelit. Pe o casă era meșteșugit un fel de coteț unde erau închiși porumbei. Un pui de țigan se uita la aparatul meu de fotografiat și ca să-i distrag atenția l-am dus cu vorba repede: ”Uite ce porumbei frumoși acolo sus!” ”Acolo să buni, sunt porumbeii ei!” Era mândru nevoie mare, uitase de ce mă privise inițial. Devenisem un om pentru el, nu un marțian cu un aparat de fotografiat. ”Și de ce îi ține închiși?” ”Ca să nu-i mănânce câinii!”

 Jos, la picioarele noastre, o umbră de patruped se trăgea și el de la soare la umbra unei porți. La cât de hămesit părea, cred că nici stomac nu mai avea. Doamne ..... când eu spun, de când mă știu, că viața nu are nici un sens anume .... 

 ”Nu-mi dai mie bicicleta ta?”
”Oooo, păi ce să faci cu ea aici? Uite tu ce mașinărie ai ..... pe benzină, mama-mia .... De unde iei benzină?”
”Din Mediaș” - uite că iar i-am distras atenția :-))
”Îmi dai voie să-i fac o poză?”
”Da!” și rămase, evident, în cadru :-), ceea ce și vrusesem de fapt.
”Ai o mașinărie pe cinste, nici nu am mai văzut așa ceva, bravo ție!” Și desigur că am aflat că era a tatălui, care o cumpărase nu știu când, deci nu era cine știe ce moștenire din străbuni, dar tot aparținuse străbunilor cuiva.

 Am colindat vreo oră jumate  - două, după care am reintrat pe asfalt și am pedalat retur spre Mediaș. Mi-era foame și aveam orez fiert. Ore indian, alb, simplu. Atât.  Mă bucuram că îl aveam, mă bucuram de mine, de bicicleta mea, de șansa de a colinda, de șansa de a gândi, de a dori, de a ajuta, de a mă fâțâi într-o realitate pe care acești oameni nici nu o pot formula în cuvinte.

Am revenit în Ighiș duminică, dar pe un alt drum. O altă nebunie ..... urmărește povestea aici, CLICK

Mi-am adus aminte de această zi, de acest loc, comparând cu gust amar, peste aproape doi ani, în timp ce cotrobăiam prin ruine dunărene austriece .....
Ce-am găsit pe internet:

”IGHIS SI AXENTE SEVER

Pe oriunde-ai cutreiera in triunghiul Sibiu - Brasov - Sighisoara, bisericile fortificate te impresoara aratindu-ti cu semetie cum au stiut oamenii locului sa aduca prinos si buna slavire Domnului. Daca alegem drumul Mediasului, dupa citiva kilometri se ajunge in Ighisul Nou, unde, pe o ridicatura de pamint, in centru, se inalta si astazi o biserica destul de bine conservata, in pofida darimaturilor care par s-o inconjoare de pretutindeni. Atestata documentar pe la 1267, cind a primit de la sasi denumirea de Eibesdorf, localitatea avea sa se consolideze si sa devina prin veacul al XIV-lea un puternic centru de aparare, o data cu inaltarea bisericii gotice cu turn vestic. De altfel, turnul este caracteristica arhitecturala a acestui edificiu, avind aceeasi latime ca si biserica, structurata pe un plan tip hala. Deasupra corului se afla un nivel de aparare, prevazut cu brese pentru tragere, iar portalul de vest, nisa din cor, nisa sacramentala, consolele, nervurile si cheile de bolta sint bogat ornamentate cu sculpturi in piatra. In contrast cu goticul arhitectural, altarul, stranele si amvonul poarta o puternica amprenta baroca. In pofida interesului mare pe care l-ar putea suscita in rindul turistilor prin nota arhitecturala originala, clopotul turnat pe la 1496 si orga spectaculoasa realizata in 1775, biserica de la Ighisul Nou pare sa fie aproape uitata - atit de autoritati, cit si de vizitatori. In aceeasi situatie nefericita se afla si biserica gotica din Axente Sever - Frauendorf -, construita in veacul al XIV-lea (intre 1322-1323) si consolidata o suta de ani mai tirziu, cind i se adauga un masiv turn de aparare si o fortificatie ovala. De altfel, aceasta este una dintre cele mai neobisnuite biserici fortificate sasesti, avind un turn masiv, ridicat peste partea centrala a halei, si o capela romanica alipita pe latura de sud. Desi zidurile bisericii se pastreaza inca bine, vechile asezaminte din jur s-au naruit, iar buruienile au devenit singurele aparatoare ale acestei cindva falnice asezari. Intrebarea care nu ne da insa pace este - pina cind?”

Sursa: http://www.vacantesicalatorii.ro/modules/revista/articole/articol.php?artID=1589

Și aici, povestea în cuvinte și imagini a primei ediții a triatlonului din Mediaș