Tocmai am primit un news-letter de la o publicație destinată industriei
alergării. Da, nu m-am exprimat
eronat. Poate că încă nu în România, dar în multe alte zone ale
societății umane există și se cultivă ”o reală industrie” pe seama unei
caracteristici cu care ființa umană se naște: aceea de a merge cu propriile
picioare, a mărșălui, a alerga. O industrie care, după părerea mea, câștigă
sume infinite de bani doar din cauză că societatea a creat o ființă umană
ignorantă, leneșă și orgolioasă. O ființă umană care a renunțat să-și
folosească propriul organism la realul său potențial, având impresia că fără un
echipament de ultimă generație nici nu ar mai fi capabilă să meargă singură pe
propriile picioare. Fiți atenți la acest text care încearcă să vândă, cu orice preț:
Sincer vorbind, inițial m-am oprit din citit după ”Over 250,000 years ago, our Paleolithic ancestors roamed the earth.
Unlike today's athletes, who live to perform, these Paleo-athletes performed to
LIVE! Their daily life was a game of survival that hinged on having the
strength, speed, agility, and endurance to hunt and forage for food. They were
the ultimate super-athletes!”
Ce legătură mai avem noi cu omul paleolitic?!?! Cât, din resursele de atunci, calitativ vorbind, mai există acum, la valoarea nutritivă de atunci? Câți dintre oamenii contemporani mai au obiceiurile și mai ales necesitățile pe care omul paleolitic le avea? Niciunul, cu siguranță! Cei care mai trăiesc în triburi, descoperite sau nedescoperite, atinse sau neatinse de produsele erei moderne, nici măcar aceia nu se mai află la nivelul omului paleolitic. Omul modern a avut grijă, în numele ”civilizației” prost interpretată, să distrugă tot ce mai putea fi distrus. Stomacul nostru e diferit, materiile prime sunt diferite, natura a suferit și ea ca urmare a activităților umane, ritmul de viață e diferit, preocupările sunt altele, existăm în cu totul altă lume și întoarcere la paleolitic va fi posibilă (sună aiurea, nu?) doar ca urmare a unui cataclism greu de imaginat acum. Dacă e să facem un scenariu ”apocaliptic”, o revenire la paleolitic ar oferi șanse de supraviețuire a rasei umane în proporții extrem de mici. Majoritatea oamenilor vor muri pentru că vai, nu mai găsesc săpun Protex, nu mai au apă caldă și se isterizează dacă o pană de curent electric le fură conexiunea la internet etc. etc. etc. :-)) nu aș vrea să lungesc lista, că m-aș distra prea tare și, în fond, și eu sunt tot un ”produs urban” al acestei ”civilizații”. Una dintre diferențele dintre mine și majoritatea celor pe care îi cunosc mai bine este că eu pot cotrobăi o lună prin Himalaya înaltă, iarna, fără să sufăr de lipsa condițiilor, în timp ce ei, dacă ar auzi că nu fac duș o lună de zile, s-ar apuca probabil cu prețioasele degețele de nas, presându-și delicatele nărișoare. Cine știe despre ce vorbesc, va înțelege însă despre ce vorbesc.
Mă uit la părinții de bebeluși, de exemplu. Bebelușii sunt tratați imediat cum au venit pe lume cu tot felul de creme și dezinfectante, cu tot felul de mâncărici sterilizate, nu sunt primiți prin creșe și grădinițe dacă nu au făcut nu știu ce vaccinuri și tot așa. Sistemul imunitar e distrus cu insistență prin folosirea celor mai ”sofisticate” săpunuri și produse care promit chestii de care organismul uman nici măcar nu are nevoie, prin spălarea absolut excesivă a mâinilor .... Am văzut de curând o persoană adultă care se spală le mâini înainte de a intra la toaletă, după ce iese de la toaletă și în drumul de 5 minute, după ce mai atinge vreo clanță sau vreo ușă de lift, se mai dezinfectează de două ori. Fără a suferi de o boală anume.
Hm ....
Dacă citesc doar ce scrie mai sus mi-ajunge pentru a mă revolta asupra tuturor strategiilor acestora lipsite de orice etică și scrupule, prin care omul distruge omenirea în numele banului.
Și, aparent fără nicio legătură, pot spune că ador cu atât mai mult cartea lui Christopher McDougall, ”Born to run” - pe care o recomand nu alergătorilor, dar mai ales sedentarilor. Și părinților care nu-și lasă copilașii să alerge desculți prin roua umedă a dimineții, așa cum mă lăsa pe mine mama dinainte de a împlini doi anișori. Și iaca că am crescut mare și sănătoasă :-)
Câteva spicuiri relevante pentru cei care au ochi de auzit și urechi de văzut se regăsesc aici. M-aș bucura să știu că cititorul nu se rezumă doar la o lectură, dar și începe să schimbe ceva în stilul de viață, căci .... avem doar o viață!
Și, pentru a-mi dovedi propria dependență de societatea asta modernă în care am fost născută și în care am crescut mare, parțial propria ipocrizie, în pofida aversiunii mele sporadice față de campanii publicitare exacerbate, prin care furnizorii de produse încearcă să vândă nisip în Sahara și gheață în Antarctica, tocmai zilele trecute mi-am cheltuit ultimele rezerve de bani pe două perechi de șoșoni de alergare din ultima generație, vezi aici & aici.
Totuși, motivul numărul unu în cazul meu a fost nu dorința de a performa neapărat, ci mai degrabă principiul bolnăvicios de ”ochii văd, inima cere”.
Și pe acest link se vede clar și imaginea acestei nebunii de care încerc să mă vindec. Vindecarea vine acum prin faptul că nu mai am bani, dar lucrez în continuare în a schimba mentalul, astfel încât vindecarea să vină din convingerea că nu (mai) am nevoie de echipament pentru a performa. Fără muncă asiduă și constantă, nimic și nimeni nu te poate ajuta să atingi performanțe relevante. Așa cum oamenii care fac carieră în business o fac cheltuind întreaga viață pentru acest lucru - adică lucrează nu 8 ore, ci 16 ore pe zi, ani întregi -, tot așa și sportivii de mare performanță își cheltuiesc viața pe antrenamente, mai puțin pe nu știu ce echipamente de ultimă oră, care uneori sunt mai degrabă dăunătoare.
Anul trecut am început cu acest model minimalist, anul acesta am continuat și cred că este direcția cea bună, deși nu cred că voi ajunge vreodată să doresc a alerga în picioarele goale.
Dar să stăpânesc ”modelul” alergării în picioarele goale este deja un punct câștigat pentru mine.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen