Zugspitze .... în drum spre o viitoare cursă. Episodul 1.

Cel mai înalt vârf al Germaniei, care, ca şi Kilimanjaro (Tanzania/Kenya) sau Everestul (Nepal/China) - fiind dintre cele mai cunoscute -, desparte două teritorii, Germania şi Austria, are o altitudine ce urcă până la 2.962 m. 

Este un munte masiv, calcaros. Este un munte interesant, provocator, atât pe caniculă, cât şi pe ger. Este un munte care nu are echivalent în România. Este unul dintre munţii pe care i-am urcat pe vremea „mentalului nealterat”, când făceam tot felul de chestii solitare fără să existe internet, Facebook, aparate foto digitale. Nici măcar nevoia de a spune cuiva ce ai făcut nu era atât de acerbă cum a devenit în haotica contemporaneitate, unde prea puțini mai respectă ceva sau pe cineva, un haos alimentat, indubitabil, de apariţia internetului şi mai ales de accesul liber la o platformă precum Facebook. Omul este doar un mamifer care nu poate conviețui armonios dacă nu este constrâns prin forța unor reguli, regulamente și proceduri stricte. Se aplică la nivel de familie, cerc de prieteni, colective de muncă, societate.

Prima oară pe schiuri: 
Alpii elvețieni

Revenisem de vreo jumătate de an din Elveţia, unde „scăpasem teafără” din aventura pe care mi-am asumat-o învăţând, de una singură, să schiez. Nu neapărat că asta a fost ambiţia, dar pentru că nu mi-ajungeau banii şi pentru un instructor. În 2001, să ajungi în Elveţia cu paşaport românesc, era aproape un pionierat şi ştiu că am avut mari, teribil de mari emoţii legate de acordarea vizei. Şi dacă tot am obţinut-o, am şi luat-o pentru două săptămâni. 

Două săptămâni doar pe schiuri, în Elveţia .... pfui ... şi nici măcar oriunde, ci undeva înspre sud-vest, unde se ajunge destul de greu, fiind un sat îndepărtat, chiar la poalele munţilor celor mai înalţi din Wallis. În Saas-Fe. Aveam sejur de 15 zile şi după 5 zile deja mă găseam oarecum rătăcită şi un pic panicată, singură pe un versant imens, în viscol, cocoţată pe punctul de pornire pe o pistă neagră. A fost mai mult decât adrenalină, cu siguranţă. A fost inconştienţa specifică de la care cu greu m-aş fi putut abţine. A fost chemarea, rebeliunea care-mi fierbe de când mă știu prin vene și care nu-mi dă pace în vremile de acalmie. Să cobor cei peste 1.000 m altitudine, pe schiuri, singură, pe viscol, a fost unul dintre multele teribilisme ale vieţii mele şi habar nu aveam că, retrospectiv privind acum, era chiar printre primele de acest gen.

Ca urmare, în Elveţia căpătasem un soi de curaj diferit de curajul pe care mi-l ştiam. Conştientizarea propriului curaj s-a declanşat însă la ceva ani distanță după acel moment. Eu povesteam şi ceilalţi se minunau. Aşa „m-am prins” eu că de fapt banalul meu nu era chiar banal.

Prima oară pe un mountain bike: 
Alpii austrieci

Ca urmare, în vara aceluiaşi an mi-am luat rucsacul tot spre Alpi. Tot pentru două săptămâni, tot de una singură, tot cu buget limitat. Prima săptămână am petrecut-o, aşadar, în zona Zugspitze. (A doua am cotrobăit prin Dolomiți). Undeva într-un sătuc cocoţat şi izolat, cam la 6 km distanţă de calea ferată, unde mă lăsase şi pe mine trenul. Am ajuns dimineaţa în zori, călătorind cu un tren de noapte, aşa că nu prea era ţipenie de om la ora aceea, în miez de vară. Era cald şi linişte. Era un loc unde puteai să intri în transă. Am pornit, ca de obicei, „după miros”. Aleea asfaltată urca spre centrul satului şi de acolo am mers drept înainte. După anii trăiţi în Germania, eram familiarizată cu structura şi flair-ul micilor sate germanice şi întotdeauna m-am simţit acasă pe aceste meleaguri (așa cum în România nu m-am simțit niciodată), totul potrivindu-se cu tot ce moştenisem dinspre ai mei. Eram în pantaloni scurţi, albi, din doc, bocanci înalţi de munte, tricou, aveam două cozi blonde, împletite şi căram un rucsac prea greu, de 20 de kg. Naiba ştie ce aveam în el, pentru o vacanţă de 2 săptămâni prin Alpi. Drumul până în Berwang s-a dovedit destul de lung. Şi asfaltat. O şosea de aproximativ 6 km m-a condus până în faţa hotelului. Nu am întâlnit pe nimeni, nu a trecut nici un vehicol pe lângă mine, în nicio direcţie. Eram eu, rucsacul şi muzica mea interioară. Eram fericită, liniştită. Şi nebunatecă în felul meu. Eram eu, rucsacul meu cel greu şi un şarpe din asfalt ce urca insistent în curbe strânse şi umbrite, oferind o răcoare matinală reconfortantă. Ce liniştit era omul pe-atunci, fără internet. Fără telefoane mobile care să ţârâie şi piuie şi cânte şi urle din toate colţurile şi pe toate tonalităţile, la cele mai nepotrivite momente şi în cele mai nepotrivite locuri.

Prima grijă, după ce m-am cazat, a fost să caut o bicicletă de închiriat. Aşa am făcut cunoştinţă cu mountain bike-ul şi tentaţia acestuia spre alt gen de nebunii. 6 zile de nebunii. De fapt 5 zile de nebunii pe bicicletă, că una dintre zile a fost întreruptă de ascensiunea masivului care mă atrăsese de fapt în această zonă a Austriei. Am intrat pe drumuri ce păreau neumblate şi pe forestiere pustii care încă mai păstrau însemnele de graniţă dintre Germania şi Austria. Şi la fiecare „trecere a frontierei” mă înfioram, mentalul şi corpul meu reacţionau în afara oricărui control. Reminiscenţele unei copilării şi ale unei adolescenţe petrecute „după gratiile” dictaturii comuniste, pe de o parte, și în ”închisoarea” căminului părintesc, pe de altă parte, erau atât de virile, încât izbucneau la orice idee de trecere a unei frontiere. Cine nu a trăit acele timpuri şi trecerea de la o epocă la alta, cine nu a trăit sub autoritatea aproape demonică a unui părinte cum a fost al meu, nu va înţelege niciodată această frântură emoţională de povestire.

După trei zile de cocoşat şi epuizat pe bicicletă, văzându-mă din nou „teafără” şi plină de energie, am decis să fac marea încercare. Eram „schilodită” la propriu de kilometri parcurşi în disperare, dar nu aveam stare. Programul acelei săptămâni arăta cam în halul următor:

07:00 – trezirea. Geamul de la cameră dădea în plină pajişte alpină şi pupilele mi se opreau exact într-un munte. Verdele crud al ierbii şi liniştea debordantă însemnau izvor de energie. Trepidam de nerăbdare să cobor la micul dejun și să o zbughesc apoi pe coclauri. Nu avusesem bicicletă în copilărie și acum, mama-miaaaaaaa, gustam pe deplin nebunia vitezei pe două roți, era ca și cum vroiam să recuperez toți acei ani de muncă, griji, șmotru, lecții, antrenamente și tot așa.

07:30 – 08:20 – savurarea miculului dejun.

Cel târziu la 08:45 părăseam hotelul. Pe bicicletă, în pantalonii mei scurţi, bocanci, şapcă şi tricou. Şi atât. Mă pomeneam la miezul zilei că mi-era sete, foame, nu aveam nimic la mine. Nici bani, nici acte. Nimic. A fost modul meu de a vedea lumea, în marea majoritate a călătoriilor. Sacrificam cheltuielile zilnice, mă limitam la cazare cu demi-pensiune, unde se putea şi cheltuiam doar pe un bilet de tren, de autobuz, pe o intrare la un muzeu sau ce vroiam să vizitez în zonă sau dacă muream de pofta unei beri sau a unei bucăţi de ciocolată. În rest, mă bazam pe un mic dejun și pe o cină. Dacă nu ajungeam la cină, ghinion de neșansă, mă culcam flămândă și probabil eram prima la micul dejun.

În ziua a doua am ajuns pe bicicletă în Germania, reuşind să văd cu ochii mei, un vis din copilărie: Castelul Neuschweinstein. 

Distanţa aproximativă era de 25 de km, deşi eu am perceput-o ca fiind mult mai lungă pe vremea aceea. Şi e posibil să fi fost mai lungă, căci la un moment dat am părăsit asfaltul şi am luat-o prin pădure, pe un drum de poveste. Am ajuns după prea multe ore de pedalat la porțile castelului, ca să fi fost doar 25-30 de km, mai mult de 5 ore. Nu-mi ajungeau banii să intru să vizitez, se apropia furtuna, așa că, oricât de incredibil mi se părea, am început pedalarea pe drumul de întoarcere. La un moment dat m-am prins că aș putea aștepta un tren regional, o cutie din fier, pe șine, deservită de un singur om care era și pilot, și controlor de bilete. Spațiu special amenajat pentru biciclete, deși ”trenul” dispunea de un singur vagon (!!) Am mers vreo 3 stații cu el. Lângă mine s-a așezat un bărbat ”vesel”, un țăran austriac, bine-dispus de băutură. 

M-a cerut de nevastă, pe loc :-) Și io am dat cu piciorul soartei ... :-), așa că nu am coborât împreună cu el, să merg la casa lui și să mă așez și io ”la casa mea”. Viața asta ..... Acu, după atâția ani, mă gândesc că dacă omul ar fi fost bărbierit, poate ar fi avut o șansă ... (joke!!:-))

În a treia zi am exagerat, am revenit la hotel după 117 km de pedalat, după 10 ore de drum pe caniculă, deshidratată total. Vestea mai puţin hazlie era că nu mai putea sta jos. De oboseală, nu am putut servi cina, dar în schimb am consumat 4 litri de suc în decurs de o oră. Şi m-am culcat, convinsă fiind că a doua zi voi zăcea la orizontală. Ei nah, să crezi tu!

Atfel că în a treia zi la 7:30 dimineaţa coboram în viteză, pe aceeaşi şa a bicicletei, şoseaua care mă scotea din Berwang spre Ehrwald. Nu eram sigură că sau ce voi reuşi în ziua aceea, dar ... eu pornisem la drum până una alta. Să fi fost 15-20 de km, cine știe? Ajunsesem la punctul unde începea, prin pădure, urcarea pe potecă, nimerisem un marcaj şi indicaţiile. Deci clar era locul unde trebuia să rezolv cumva cu bicicleta. Era un hotel prin apropiere şi m-am dus să întreb dacă pot lăsa bicicleta în custodia lor. Cu siguranţă părea o solicitare ciudată şi nu au fost dispuşi la aşa ceva. Aşa că pur şi simplu am legat-o de un stâlp şi am plecat. Lanţul îl primeai atunci când preluai şi bicicleta la punctul de închiriere. Şi am pornit în sus. Era trecut de 9 dimineaţa. Nu mai zăream pe nimeni care să vină după mine, cu siguranţă eram prea devreme pe munte. Nici prin cap nu-mi trecuse că aş putea ajunge pe cel mai înalt vârf al Germaniei luând telecabina! Nici nu concepeam aşa ceva de fapt.

Relatez din memorie, habar nu am acum pe unde este jurnalul de atunci, deci nu am timpi, nu știu ore. Am doar, foarte vii, imaginile drumului. Am doar, foarte vii, anumite segmente ale traseului. Canicula obsedantă, erau peste 35°C. Cred că din acel an au devenit verile europene incandescente. Să ai 35°C la aproape 3.000 de m altitudine nu era ceva obișnuit în urmă cu 12 ani de zile.

Mi-aduc aminte de senzația de rătăcire pe care am avut-o mult după ce ieșisem din zona împădurită. Mă aflam pe un versant carg, extrem de generos ca deschidere, în față se vedeau petece de zăpadă, roca era de un maroniu-roșcat-cenușiu-pal și nu vedeam țipenie de om din nicio direcție. Eram singură pe munte, pe un munte mare.

Mi-aduc aminte de prima cățărare în genunchi, pe bolovani, de coarda metalică montată și de care m-am ajutat cu succes.

Mi-aduc aminte de incredibila transparență a firului de apă care mi-a udat bocancii la un moment dat. Era atât de cald, era atât de însorit, lumina aproape că te durea, iar firul de apă pur și simplu nu se vedea șiroind. Era foarte rece, m-am aplecat și am băut din căușul palmelor. Eram fericită. Prin zona aceea au mai apărut câțiva turiști, o familie probabil.

Nu mai știu cât a durat urcușul. Trei ore, cinci ore, habar nu am acum.

Am încercat din nou fiorul acela de ”trecere a graniței”, căci sus, pe vârf, erau încă prezenți stâlpii cu emblemele celor două țări și știai că ”aici sunteți în Austria”, iar peste alți doi pași erai deja în Germania. Dacă nici asta nu este impresionant .....

Sursa pozei, click aici - de vizionat neapărat!

Ajunsesem sus, unde aveai impresia că ești într-un minuscul orășel. Se putea mânca, bea, nu vezi și probabil nu vei vedea niciodată în România așa ceva, în pofida potențialului imens de care dispune. Nemții construiseră acolo, în rocă, la aproape 3.000 de m, ceva senzațional. M-a impresionat atât de mult, încât ulterior am citit toată istoria eforturilor cu care s-au realizat acele construcții. Absolut fascinant.

Vârful a fost atins de om, pentru prima oară, în august 1820. Scriptic, apare în documente din anul 1590. Istoria locului este interesantă, știu că la vremea respectivă am scris destul de mult despre detaliile din trecut, trebuie doar să răscolesc prin arhivele de atunci și să revitalizez acest topic. Cine auzise în 2001 de blogosferă?!

Ca să ajungi la crucea de pe vârf – montată acolo cu mari eforturi în 1851 - trebuia să escaladezi un segment acoperit cu zăpadă. 

Accesul era închis, în sensul că se trăsese un lanț imens peste firul potecii și scria mare că se recomandă a nu se trece, fiind pericol de cădere. Cantitatea de zăpadă era măricică și din cauza caniculei era înmuiată. Segmentul acela de traseu era practic o bucățică abruptă de creastă, era ca și cum te aventurai să mergi pe sârmă, cu un picior pe o parte a versantului și cu celălalt picior pe partea cealaltă. Totuși, la baza crucii stătea un tip și admira panorama dinspre Germania, traseul cu adevărat spectaculos al masivului. Nefiind prea ”dusă la biserică”, evident că nu am ascultat de recomandare și am pornit-o și eu spre crucea de pe vârf. 

Sursa fotografiei

O cruce imensă, aurită, superbă, impresionantă. Am ajuns și m-am așezat și eu acolo. Din spate, dinspre Austria, se adunau nori. Se anunța un potop în toată regula. Băiatul respectiv, Karl, a spus că în maximum o oră se va dezlănțui urgia naturii. Așa că nu mai putea întârzia. Vroia să coboare în Germania și zicea că mai are timp să mai ajungă la nu știu ce refugiu. Ca și mine, nu prea avea resurse la el. Nu l-am urmat imediat, nu mă lăsam desprinsă de tronul acela asupra acelei bucăți de paradis.

Am plecat mai târziu, tot spre Germania. Aproape că mă simțeam clandestină. Wow, urcasem la 3.000 de m ca să trec dintr-o țară în alta. Neasemuite trăiri. Deviasem de la plan, singura grijă era bicicleta părăsită la baza muntelui, la care probabil nu aveam să ajung în aceeași zi. În rest .... Doamne, în rest nu mă gândeam la foame, la furtună, la faptul că aveam să fiu curând iar singură prin masivul calcaros, fără echipament, fără măcar niște pantaloni lungi, fără lanternă. Eram flu-flu pur și simplu. Eram doar terifiant de fericită și dornică de noutate.

Traseul spre Garmisch-Partenkirchen merită un material în sine. Deși poate pare banal sau melodramatic, orele ce au urmat și riscurile neacoperite pe care mi le-am asumat au fost o nouă situație din viața mea când mi-am simțit clar ”îngerul păzitor” care mă însoțește în toate călătoriile și aventurile mele.

De ce fac tot acest melange de topicuri? Cum am ajuns să scriu această povestioară? Pur și simplu citind în www.runnersworld.de despre cum să te antrenezi la șes, pentru o cursă montană. Și apoi am dat și de http://www.zugspitz-ultratrail.com/.

 
Empfehlenswert auch http://www.mathias.hentrich.org/reise/995/ruckblick-deutschlands-hochster-berg-die-besteigung-der-zugspitze/#comment-8287 
http://www.hoehenrausch.de/berge/zugspitze/index.php