Povestea primului meu vârf
de 6.000 m +/- face parte din categoria „aşa era scris în stele”.
Mirificul crater activ Cotopaxi, 5.897 m
Pentru a
putea realiza aşa ceva, ai nevoie, la prima mână, de ceva absolut independent
de putinţa şi voinţa ta, atunci când lucrezi pentru altul: timpul liber necesar, adică să poţi lipsi de la muncă
pentru 3-4 săptămâni.
Apoi ai nevoie de celelalte chestii, care au
legătură directă cu putinţa şi voinţa ta:
- puterea financiară necesară
- echipamentul necesar (pe care, în mod normal şi logic, îl deţii deja în mare parte, pentru că un 6.000-ar nu va fi niciodată primul tău contact cu muntele)
- motivaţia
- pasiunea
- stamina.
Timpul liber a fost o
chestie de context. Lucram ca referent de germană într-o agenţie de turism, ocupându-mă şi de clienţii importanţi ai firmei, deci şansele să primesc
concediul prelungit erau minime. Oricât de neînţeles pare, cei care lucrează în
turism sunt destul de delimitaţi când e vorba de concediu. Ca de pildă și cei care
lucrează într-un magazin de biciclete şi nu ajung niciodată la concursurile din
sezon, pentru că acestea se desfăşoară sâmbăta, când ei lucrează. Total aiurea
şi total negândit, ca şi sistem şi logică. Cum să rămână omul updated pe
profil, dacă el stă doar în magazin şi nu are parte de practică pe teren?! Cum să se perfecționeze un om de turism, dacă nu călătorește?! Geografia învățată cu pasul nu se va compara niciodată cu cea din manuale.
Primisem însă o
invitaţie de a merge în Irlanda şi vroiam să stau cel puţin trei săptămâni, aşa
că, am încercat marea cu degetul şi mi-am întrebat şefa dacă am şanse să capăt
un concediu prelungit, practic ar fi fost vorba doar de o săptămână în plus
faţă de cele două la care oricum aveam dreptul să le efectuez succesiv. Chestia
se întâmpla prin aprilie şi plecarea mea ar fi trebuit să aibă loc prin
septembrie, când sezonul turistic oricum stagna, intrând pe panta de hibernare.
Şi am primit răspuns pozitiv, deci aveam 21 de zile pentru sufletul meu,
uraaaaa!
Doi câini superbi ne-au condus până pe vârful El Ruminahui din spate, 4.700 m. Frig și vânt și eu în pantaloni scurți ... ce nebunie ....
Acesta e numele fericirii!
Chestia cu Irlanda a
căzut în mod neaşteptat prin iunie, aşa că ..... iată-mă într-un week-end
fierbinte de iulie, la umbră în Vama Veche, ascultând muzică fado, sorbind o
bere şi răsfoind un catalog de la Nouvelle Frontieres, luat din agenţie, Randonnées/Trek. Răsfoiam catalogul ăla
de cel puţin două săptămâni şi nu puteam decide. Aveam la dispoziţie 21 de zile
libere aprobate, cum să renunţ la ele?!?! Aşa ceva se obţine atât de greu,
încât trebuie neapărat să exploatez ocazia. Dar unde puii meu să mă duc???
Laguna La Cuicocha apărută ca urmare a unei erupții vulcanice. Un peisaj senzațional!
Şi dă-i de răsfoieşte
catalogul de aventură: Reunion – circuit prin junglă, mamă ce bine sună! Dar e
prea calm ... vreau ceva mai nu ştiu cum, mai înalt, mai exotic .... Tanzania –
Kilimanjaro – prea scump, nu-mi permit. Madagascar, Cap Verde, Mongolia, Nepal,
Peru, Ecuador .... mi se învârtea capul la propriu. Citeam şi răsciteam
descrierile detaliate de trasee. Ba prea scump, ba prea scurt sejurul, de doar
2 săptămâni (eu aveam TREI!!), ba prea lung, ba prea soft ....
Furtună de nisip ... așa ne-a întâmpinat
Parcul Național Cotopaxi.
Până la urmă, cu cât
înţelegeam eu franceză, decizia a căzut pe Ecuador. Un sejur de 21 de zile,
asta însemna plecare de la birou către aeroport – de parcă iaca-şa, mă duceam
la Ploieşti – şi revenire în a 21-a zi, a doua zi urmând să reîncep lucru în
agenţie.
Pietrele funerare foarte numeroase de la baza muntelui Chimborazo, aici la 5.000 m.
Nu aveam toţii banii,
dar agenţia a fost de acord să achit un avans şi restul la întoarcere, eşalonat
în 1-2 rate. Nu aveam tot echipamentul, îmi lipseau:
- colţarii şi pioletul
- bocancii pentru colţari
- sacul de dormit trebuia să fie mai uşor, mai călduros, deci ceva cu puf.
Înainte de a intra pe gheață, undeva sub 5.000 m,
ne făceam drum spre Vf. Cotopaxi, la miezul nopții.
În rest aveam tot ce trebuia,
un costum Schoefell, de Goretex, întreg (pantalon roşu şi geacă cu roşu şi
albastru închis) pe care îl primisem chiar de la producător în urmă cu câţiva
ani, rucsac de 50 l, mănuşi, căciulă ... tot ce trebuia.
Înaintând spre El Altar, la peste 4.000 m.
Vorbim de România anului
2001. Menţiunea este importantă, pentru că pe atunci existau în Bucureşti 3,
maxim 4 magazine specializate pe echipament montan. Bocanii mei de munte, cu
care mă fâţăiam prin Retezat şi prin Bucegi nu erau tocmai ceea ce aveam
nevoie. Decisesem să închiriez la faţa locului, în Ecuador, colţarii şi
pioletul, deci clar aveam nevoie de bocanc specific. A fost cea mai mare
provocare şi am luat la rând toate magazinele.
Primul a fost Himalaya. Am
intrat, am spus ce vreau să fac peste o lună şi am rugat să mi se recomande un
model potrivit. Băieţii de atunci de la Himalaya m-au tratat cu un aer de
persiflare, de genul „ce să cauţi tu pe Cotopaxi? Nu ai tu faţă de Anzi!”. Aşa
că am plecat destul de scârbită de la ei, după ce mi-au perindat vreo 2 modele
prin faţa ochilor, dar nu aveau numărul meu, adică un 40.
Fuya-Fuya, primul meu munte de peste 4.000 m, cu o formă ciudată. Am ajuns în vârf la momentul când pe stația radio a jandarmilor care ne însoțeau se anunța atacul terorist din New York, 11 septembrie 2001. Voi încerca să reconstitui fotografia în format digital, nu aveam digital pe-atunci. A urmat o noapte albă.
Zilele treceau şi eu nu
găseam bocanci. Mă vedeam oarecum pusă în situaţia de a renunţa la deplasare
..... ajunsesem de nu mai dormeam noaptea. Am încercat la Surmont, care pe
vremea aceea vindea bocanci, dar nu am găsit ce aveam nevoie. Aici am fost
„lovită” de multă amabilitate şi voinţă de găsire a unei soluţii, dar dacă nu
aveau numărul meu, la ce folos? (din 2001 şi până în februarie 2013 am fost
client fidel Surmont. Păcat că lucrurile s-au deteriorat şi la ei, parţial, intervenind lipsa acută de comunicare, dezinteresul faţă de client şi orgoliul personal.)
Apoi am mers undeva la
un magazin foarte mic şi plin de marfă, undeva în zona Rosetti. Cred că erau
cei de la ASCENT. Şi aici am avut parte de o abordare foarte customer friendly.
Aveau o pereche de bocanci din piele, cusuţi manual, destul de grei, numărul
42. A fost o decizie foarte grea. Cred că am stat acolo peste jumătate de oră,
probând, mergând, probând, gândind, calculând. Preţul era digerabil (undeva pe
la 100 USD, în condiţiile în care câştigam 300 USD/lună) şi până la urmă i-am
cumpărat. Cu şosete groase, cu 2 rânduri de branţuri, ar fi trebuit să fie OK.
Îi am şi acum şi arată ca noi. Am făcut cu ei Cotopaxi, Chimborazo şi
Kilimanjaro.
O dimineață superbă, la 8 a.m., pornind spre El Ruminahui, 4.700 m. Nimic nu prevestea potopul ce urma să ne facă ciuciulete peste doar câteva ore.
Nu am mai avut bani de
sac de dormit din puf, aşa că am plecat cu cel pe care îl aveam, care era
foarte călduros, dar voluminos şi prea greu, cu cele 2 kg ale sale.
Pe 7 septembrie,
Bucureştiul era inundat de căldura soarelui. În pantaloni scurţi, sandale şi
tricou, cu un rucsac de 20 de kg, burduşit, plecam într-o aventură la care nici
nu visasem.
Am decolat la 11 a.m.Aveam
să zbor Bucureşti-Paris şi de acolo primeam biletul de avion şi voucherul
pentru pachetul Nouvelles Frontieres. Restul grupului aveam să-l întâlnesc la
aterizarea în capitala ecuadoriană, Quito.
Am ajuns în Quito
dimineaţă şi m-am îndreptat spre ieşire. Acolo s-a reunit grupul: 4 francezi,
un belgian şi eu. Eram singura nevorbitoare de franceză. Ghidul nostru
ecuadorian vorbea bine franceza. Patru din cei cinci camarazi de aventură
vorbeau engleză, deci ne puteam înţelege.
La poalele celui mai sălbatic și tehnic munte al Ecuadorului, El Altar, se află Laguna Amarila, 4.200 m. Un loc de excepție, izolat, mistic ...
Pe scurt: au fost 19
zile de extaz şi fascinaţie. Am realizat că urc pe doi dintre cei mai mari
gheţari-vulcani ai Americii de Sud abia la momentul desfăşurării lucrurilor. Am
avut şi ghinioane, dar în linii mari, experienţa Anzilor rămâne, ca primă
experienţă, cea mai pregnantă amprentă din viaţa mea. S-a râs mult. Ne-a plouat
de vreo două ori de n-am mai ştiut de noi.
Așa am mers timp de 7 ore spre Alausi / Nariz del Diablo. Și așa m-am îmbolnăvit, cu două zile înainte de marea încercare de după Cotopaxi: Vf. Chimborazo, cel mai înalt din Ecuador.
Am experimentat frigul, „schiatul pe
nisip”, coborând de la 4.700 m. Am admirat o herghelie de cai sălbatici care
alergau de mama focului, săgetându-ne poteca, un tablou de o sălbăticie
emoţională greu de descris. Am savurat gastronomia locală excelentă. M-am
îmbolnăvit şi aşa, bolnavă, am urcat pe Chimborazo, la 6.310 m.
Nu am mai văzut
ulterior nicăieri pe unde am fost tipul acela de gheaţă pură, blocuri imense de
gheaţă albăstruie-turcoaz sau albăstruie-transparentă, faţă de care eu eram cât
o furnică. La poalele impresionantului Chimborazo, care diferă relevant de
Cotopaxi, mi-am lăsat bunurile moştenire unuia dintre camarazi.
În toată splendoarea lui, Chimborazo!
Am cunoscut
chinul nesomnului, agitaţia emoţională debordantă, viscolul la 5.500 m, în
beznă. Am simţit cum e să nu poţi mesteca un sandwich banal din cauza oboselii.
Starea de prăbuşire psihică devine ceva atât de palpabil ...... Coborând de pe Chimbo
Mi-a fost bine,
mi-a fost rău, mi-a fost cald şi frig, am chiuit şi am plâns. Ulterior am
realizat că fusesem pe marginea celui mai înalt vulcan activ din lume,
Cotopaxi, unde am ajuns trasă din coardă de Laurent, belgianul. Mă apropiasem
de gura craterului şi .... wow !!!! Am ajuns acolo sus, dimineaţă la 7 şi ....
după un minut am început să plâng. Şi-am plâns, am plâns, am plâns, am
plâns, am dat în hohote ....mama-mia
ce hohote ..... apoi m-am mai domolit, dar am continuat să plâng de ruşinea
propriului meu plâns.
Am fost pusă la poză, sus, pe Cotopaxi. În spate, se căsca craterul larg şi mi-ar fi plăcut să cobor pe gâtul lui ....
După viscolul de pe drum, care ne blocase jumătate de oră
pe loc, timp în care abia-abia reuşisem să schimb bateriile de la frontală
(operaţiune care normal nu-ţi ia nici măcar un minut, dar acolo mi-a luat
aproape jumate de oră), ghizii locali pierzând urma traseului, oboseala,
nesomnul acumulat, emoţia .... toate îşi spuneau cuvântul.
Răsăritul de soare
l-am savurat în toată splendoarea lui, între orele 5 şi 7, când mai aveam de
urcat, în câmp deschis vertical, pe gheaţă până în vârf, 200 de m în
altitudine. Două ore ne-a luat să urcăm aceşti 200 de m.
Nu sunt un om al
recordurilor, dar cu siguranţă am recordurile mele personale de care sunt
foarte mândră. Experienţa Anzii Ecuadorieni este unul dintre recordurile mele,
depăşit ulterior de experienţa Himalaya – solitaire long trek (2011).
Jurnalul detaliat de
călătorie există, dar nu pe blog. Aici am postat un fragment foarte mic, dar cu
siguranţă merită să transpun povestea completă şi în format electronic. Este un
„sejur” pe care îl recomand oricărui iubitor de aventură montană înaltă, este
ceva ce nu trebuie să lipsească prin palmaresul privat.
Se înainta lent prin noapte, așteptam ca cei din față să treacă peste pragurile ghețarului, cățărându-se pe pereții verticali și reci.
Cu o zi înainte de a părăsi Ecuadorul, mi-am cumpărat o pălărioară din lână de lama.
COTOPAXI - nu arată bestial??
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen