Doliu în sport

Viaţa mi-a dat, până acum, prea multe motive de „doliu”. Este o „chestie genetică” practic. Motiv pentru care, mama m-a educat într-un fel de „cult al NE-doliului”, în sensul că mi-a inoculat ideea de a nu folosi culoarea neagră ca simbol al deplângerii cuiva. Nu suporta să port negru în anii adolescenţei, exact atunci când se pare că ni se pare „cool” să purtăm negru. Negru era considerat un simbol exclusiv al „doliului”. 

„N-am murit încă, nu ai de ce să porţi negru!”. Era un fel de culoare interzisă, deşi vestimentaţia din anii 80-90 nu oferea o gamă prea largă de culori în România, totul era cenuşiu şi maroniu precum viaţa noastră chinuită şi destul de sinistră. 

Apoi mi-a spus să nu port doliu când va muri. Şi nu am purtat. Deşi ea purtase luni întregi doliu după decesul mamei ei. Nu am purtat nu pentru că aşa îmi spusese, ci pentru că reuşise să mă detaşeze de simbolistica vestimentaţiei de doliu. 

Părerea mea este că „doliul” schimonoseşte  şi nu atenuează deloc suferinţa interioară. Şi că dacă nu simţi că vrei să fii văzut „schimonosit”, mai bine nu purta doliu doar pentru că „aşa trebuie”. Eu nu cred în doliu. Nu cred în principiile conform cărora trebuie să alegem a ne preface că suferim, arborând o tradiţie pe care nu o simţim. Dacă nu port doliu nu înseamnă nici pe departe că nu sufăr, că nu deplâng o pierdere. Şi am văzut destule cazuri în care cei rămaşi în viaţă purtau negru doar pentru că „aşa trebuia”, în sufletul lui şi în mintea lor existând cu totul alte sentimente, total opuse cu starea reală de deplângere. Ipocrizia asta nu o suport, printre multe altele. 

Starea de doliu la mine se exprimă prin tăcere şi lacrimi. Este o stare pe care nu o pot descrie. 

Astăzi, la 8 ani de la decesul mamei, mă simt „în doliu”. 

Am pe birou, lângă tastatură, o panglică neagră. Am rugat ieri o colegă de muncă să-mi aducă o panglică neagră. Mă uit la ea ca la un corp străin. Duminică alerg la maratonul din Cluj. Şi nu pot să ignor faptul că la Maratonul din Boston, de pe 15 aprilie 2013, în zona de finish au fost ucişi şi răniţi mult prea mulţi oameni. S-au dus, aşa cum merg şi eu la maratonul din Cluj, să alerge, să fie voluntari, să ajute, să-i susţină pe alţii. Alergătorii şi-au chemat şi prieteni, rude, colegi, susţinători. Unii au alergat pentru cauze caritabile. Au investit timp, bani, energie, emoţii pentru a fi şi a participa la un eveniment sportiv cu tradiţie şi de proporţii impresionante, peste 25.000 de participanţi. Două bombe plasate au schimbat zona de finish într-un peisaj dezolant şi însângerat. Panică, disperare, dureri, lacrimi, şoc. Te poţi pune în situaţia asta atunci când te duci la startul unui concurs? 

În acest caz, negru ar fi un simbol de solidaritate şi regret colectiv. De aceea am căutat o panglică neagră. Nu ştiu dacă voi alerga în tricoul alb al RoClubMaraton cu panglica neagră la vedere, sau dacă voi alege să alerg într-un tricou negru, peste pantalonii negri de alergare. Dar clar voi căuta să scot în evidenţă „doliul” pe care „îl simt” pentru aceia care au fost ucişi într-un eveniment care are directă legătură cu „flacăra olimpică”, unde alergarea (atletismul) simbolizează „sportul-rege” şi unde valorile ţin de fair-play, libertate, pace, egalitate, armonie, co-existenţă, sănătate – deci doar valori pozitive, menite să facă din universul uman un loc mai bun, mai calm, mai luminos, mai relaxat, mai tolerant, mai pozitiv, mai corect.

17.04.2013