Ironman Oradea 2013 - primele rânduri

Duminică, 23 iunie, ora 04:30

Așa cum călătoria prin Himalaya, în urmă cu trei ani, a fost cea mai intensă trăire a mea pe segmentul de călătorii, parcurgând singură drumul și ajungând la poalele Muntelui Everest pe potecile umblate de Sir Edmund Hillary, IM Oradea 2013, prima mea tentativă de acest gen pe astfel de distanțe - 3.800 înot, 180 km ciclism și 42 km alergare (anul acesta o combinație între asfalt și potecă bătută prin parc) cu limită de timp 16 ore, care tocmai s-a încheiat în urmă cu șase ore și emoția este atât de intensă, că nu pot adormi, devine cea mai intensă experiență pe segmentul sportiv, lăsând în urmă Carpathian Adventure 2009. Ziceam că nu pot adormi .... OK, poate că nici din cauza oboselii nu-mi găsesc starea, dar clar nu din cauza asta îmi curg lacrimile în cana cu lapte!

IM Oradea este un fel de ”literatură grea” de genul autorilor Thomas Mann, Franz Kafka, Albert Camus, James Joyce ...... așa mi se pare mie acum. În rest, nu prea ai cu ce alt concurs de anduranță să-l compari. Cele de aventură sunt și ele ”enduro”, dar determină cu totul alt tip de emoții.
În primul rând vrea să-mi cer iertare de la toate gâzele și insectele pe care fie le-am rănit, fie le-am ucis pe traseul de bicicletă. Mai ieșeau în fața roților fluturi loviți care se zbăteau, cel puțin pe unul ”l-am ajutat” să termine cu viața .... A mai fost la un moment dat un fel de viermișor mai mare, verde pe asfaltul cenușiu .... pe ăla sigur l-am cruțat din timp. Desigur că au mai fost insecte zburătoare mari și zumzăitoare care s-au troznit fie de bustul meu, fie de ochelari. Îmi pare sincer rău pentru toate aceste crime ....

În al doilea rând, mulțumesc sportivilor pentru atmosfera de pe traseu, pentru încurajările pe care le-am primit cu duiumul de la cunoscuți și necunoscuți! Pentru fair-play-ul pe care l-am observat, pentru nota de noblețe pe care au dat-o, prin comportamentul lor - majoritatea, cel puțin! -, evenimentului. 
Mulțumesc apoi tuturor voluntarilor!! Mulți mă știu deja de trei ani pe-aici  (de la Half Ironman 2011 și 2012) și m-au primit, încă de la înscrieri și lăsarea echipamentului, vineri seara, cu o voioșie și o căldură de la care nu te mai aștepți în zilele noastre și nu știu cu ce pot eu determina aceste gesturi :-)

Sunt de regulă un elev, un angajat, ”un copil cuminte” - adică încerc să nu fac oamenii să depună eforturi speciale pentru mine. A fost prima oară când am primit un efort special într-un concurs sportiv. La alergare, după deja 10 ore de concurs, nu mai suportam cola și apa plată. Simțeam că leșin după niște apă minerală, care nu era ”în meniul” concursului. Și oamenii au cumpărat special pentru mine apă minerală și au pus gheață și m-au așteptat cu ea în pahare la fiecare tură de alergare (1,100 km). 

La final, după ce mi s-a pus medalia de finisher de gât, am fost îmbrățișată ca niciodată în viața mea, de Timea (cred că așa se scrie numele ei, voi afla), una dintre cei mulți tineri voluntari care s-au chinuit pe margine, pentru noi. De la Hiroko Ogawa și Oana, care m-au așteptat la finish-ul Brașov Marathon 2013 și care și ele m-au îmbrățișat, aceasta a fost următoarea îmbrățișare euforică pe care probabil nu o voi uita niciodată, pentru că astfel de apropieri au semnificații foarte emoționante. Sunt gesturi de genul ”detalii”, pe care eu, din stângăcie și un anumit tip de jenă, nu le fac către oameni decât ..... extrem de rar și le accept cu greu și doar atunci când le simt.
Mulțumesc prin cuvinte mult prea sărace cunoscuților, prietenilor și necunoscuților care au stat în ploaia ultimelor 5 ore de concurs și i-au așteptat pe ultimii care alergau prin parc să-și termine cele 38 de ture! Eu personal nu am avut această tărie în 2011 și 2012, deși mereu mi-am propus, dar mereu eram mult prea terminată pentru a mai ieși afară după cursa mea proprie de half. Este așadar un efort fantastic să stai să aștepți, în picioare, mai ales pe o vreme urâtă, cu ploaie, vijelie și frig, să termine cursa niște oameni pe care nu-i cunoști și să transformi ultimele lor ture și finish-ul într-o reală ceremonie în care se simt pe bune un fel de ”Regina Balului”. Deși sunt ultimii și deși din cauza ”întârzierii lor” te apucă pe tine întunericul prin parcul orașului.

Mulțumesc Luminiței și lui Sandor Bodizsar pentru sfaturi, glume, prezență pe traseu, versuri. Lumința este un ghemotoc debordant de energie și voie bună, Sandor este un ”sfătos” de un calm și o maturitate exemplare și sunt oameni pe care, după ce îi cunoști un piculeț mai îndeaproape, te minunezi cum era viața ta ”înainte” de a-i cunoaște!

Mulțumesc incomensurabil familiei orădene Hanga, unde stau de 3 ani ca oaspete, ca participant la acest concurs. Fără ei, nu aș fi reușit provocarea de astăzi. Ei mi-au ținut mâncarea solidă și mi-au dat să mușc din ce aveam acolo, atunci când aveam nevoie. Și ar fi făcut mai multe, dacă aș fi avut nevoie. Doamna Hanga a făcut ieri, pe canicula aia de 40°C, clătite la două tigări concomitent, căci găsisem eu soluția perfectă la întrebarea ”cum mă alimentez pe timpul zilei, ca să nu colapsez??”. Despre alimentația de azi voi scrie într-un material separat. Meda, merci pentru încurajări și pentru sticla de apă minerală!
Ei au gătit pentru noi (suntem mai mulți găzduiți aici, acum toți ”Ironmen”), s-au trezit la 5 a.m. pentru noi, ne-au condus cu mașina la start, au avut grijă de ultimele noastre dorințe înainte de start și apoi de lucrurile noastre, au îndurat cu orele canicula de pe traseu, pur și simplu ne-au fost aproape părinți adoptivi. După ce am terminat și eu cursa, doamna Hanga m-a așezat pe un scaun. Domnul Hanga s-a ocupat să-mi ia din punctul de tranziție cutia cu echipament și bicicleta și să le pună în mașină. Apoi m-au suit în mașină și m-au adus acasă, aici am găsit apă caldă pentru o baie (centrală cu lemne). Din partea mamei mele (iertată să fie acolo unde este de 8 ani, ei îi datorez multe alte însușiri și calități) nu aș fi beneficiat de un astfel de regim.
Mulțumesc ploii și vijeliei că nu m-au prins cât mai eram încă pe traseul de bicicletă! Ploaia și răcoarea, după 10 ore de caniculă îndurată, au fost mai mult decât binevenite pe alergarea de final.
Nu știu ce să mai scriu acum .... încă nu am poze, vor urma. E deja 05:23', cocoșul a cântat deja a doua oară și este o răcoare minunată care-mi intră pe geam ... și dacă m-aș putea mișca, aș ieși la o plimbare. Și aș mânca. Mi-e tare foame. Am slăbit 5 kg ieri. Am intrat în ”Familia Ironman” cu timpul final de 15h44min (mâine o să știu mai exact, pentru că Garminul meu mi-a jucat feste taman la acest concurs! Nu-i deloc frumos, nu așa l-am educat!). După mine, cam la 13 minute diferență, a sosit și ultimul finalist și a mai avut puterea să spună un banc, la cererea audienței!

Mulțumesc și celor care ”mi-au ținut pumnii” la sute de km distanță, oameni care știu ce fac, dar care înțeleg mai mult sau mai puțin de ce o fac :-).
În 2011 mă uitam la cei de pe Full Ironman așa cum mă uitam spre Vârful Muntelui Everest, atunci când mă aflam singură, la final de decembrie, la poalele gigantului de rocă și gheață. Așa cum nu pot îndrăzni să visez să ascend măcar spre vârf, tot așa nu puteam să mă gândesc că voi fi vreodată la startul unui Ironman! Ai în minte o listă întreagă de ”d-aia nu pot și nu voi putea niciodată”. 
Este exact ca și cu Himalaya mea: ceea ce ține de TINE, este posibil. Ceea ce NU DEVINE POSIBIL, nu ține de regulă de tine, ci de lipsuri din exterior, cum ar fi banii. Sună ieftin, sună incomplet .... dar e de povestit o viață-ntreagă care se află în culise.
Lectură despre ”ziua de dinainte”.
De citit partea cu ”emoționalul” din 2012.
Și aici, prima mea participare la Oradea, 2011. 
Și aici, despre antrenamentele mele pentru cursa de ieri. 

DE CITIT HOINARII, un penel remarcabil!
Swim 2013: 1h54'
Swim 2014: 1h53'
Bike 2013:   8h23'
Bike 2014:   8h33'
Run 2013:    5h26'
Run 2014:    5h34'
Total 2013: 15h44'
Total 2014: 16h00'04"