My 1st Ironman - Proba III: RUN

Cutia cu echipament din T2 era destul de răvăşită din cauza vijeliei care trecuse peste ea şi toate lucrurile erau ude deja şi amestecate cu tot felul de frunzuliţe şi resturi de crenguţe zburătăcite de vânt. Iniţial mă gândisem să o pun în sacul din plastic, dar nu am făcut gestul.
Ce mi s-a părut ciudat era faptul că prea erau puţine biciclete pe rasteluri, ar fi trebuit să fie măcar 25 de biciclete, din totalul de 29. Cu siguranţă că în primele 10 ore de concurs nu erau atât de mulţi care să fi terminat cursa şi să fi plecat cu tot echipamentul, cel mult primii trei.
Am început să dau jos echipamentul de bicicletă, am pus pantalonii de alergare, tricoul, cozorocul şi dă-i de caută ochelarii. 

Nu puteam alerga cu ochelarii de bicicletă şi la dioptriile mele aveam nevoie de ochelari în orice caz. Sandor Boldizsar era lângă mine şi a fost un punct de echilibru. Oricât de fericit eşti, tot eşti obosit şi tot trepidezi şi tot nu reuşeşti să-ţi moderezi entuziasmul. Terminasem înotul, terminasem bicicleta şi mă simţeam încă foarte în stare să mă apuc de alergare şi asta era un fapt real pe care nu îl putusem preconiza, ci doar dori, în zilele dinaintea startului.

 Faptul că am refuzat cu destul stoicism să mă gândesc profund la distanţe şi la număr de ture pe fiecare segment în parte m-a ajutat foarte mult să menţin o oarecare distanţă de ceea ce ar putea implica oboseala unui astfel de concurs ce însumează aprox. 226 de km.
Destul de rapid trebuia să iau  şi decizia dacă mă opresc acum la toaletă sau nu. Şi am decis să o fac înainte de a-mi intra în ritmul de alergare, căci picioarele chiar o luaseră înaintea creierului. De la ora 05:30 nu simţisem nevoia să merg la toaletă şi acum era trecut de ora 17. O rupere de ritm la alergare, dacă îţi merge bine, nu este lucrul pe care să ţi-l doreşti.   

Am încălţat şoşonii cu cinci degeţele de alergare, avantajul fiind că îmi ţinea degetele separate (avem două băşici făcute din neatenţie în ziua anterioară şi leocoplastul zburase deja de la înot). 

PLOUA! De la 40°C, trecusem brusc la 23-24°C! Când Sandor mi-a spus că aproape jumate din tură este pe potecă - Sandor, și motorul cred că a fost când mi-ai spus: ”Hai, că ai doar 42 de km de alergat! Și tu ai mai alergat 42!” -, brusc am vrut să renunţ la ei, dar totuşi m-am riscat. Și eu cred că masajul pe care l-am primit la tălpi, poteca fiind presărată destul de generos cu pietre și pietricele, chiar mi-a ajutat!!

 Mi-am luat borseta cu magneziu şi şoşonii Salomon de rezervă şi le-am lăsat la punctul de hidratare. Intenţia era să schimb şoşonii când simţeam nevoia. Luminiţa Bolidzsar, încă debordând de energie şi energii, trepida pe-acolo, mi-a spus că ei pleacă la masă şi se vor grăbi să vină până termin. Mă aşteptau 38 de ture de parc, prin ploaie şi răcoare. De la 40°C ajunsesem acum probabil la un 17°C, un şoc termic pentru organism, pe care nu pot spune că l-am simţit în mod deosebit. Mânecile de protecţie de pe braţe şi cele de pe gambe cred că s-au uscat din cauza căldurii emanate de corp. În cele cinci ore jumate petrecute pe traseul de alergare nu am simţit nevoia să pun altceva pe mine, mi-era foarte confortabil aşa cum eram.

Din păcate, nu regăsesc nicăieri o fotografie mai clară .... se pare că asta este cea mai reușită :-( Aici alergam încă cu sub 6 min/km!!

În jur de ora 17:15 am început numărătoarea celor 38 de ture. Alergam bine. Mult prea bine, depăşeam de două-trei ori destul de mulţi concurenţi. Care, desigur, aveau vreo 10 ture avans în faţa mea, dar îi depăşeam, zâmbeam, vorbeam, încurajam pe alţii şi debordam şi eu de fericire. Primii 27-30 de km au fost excelenţi. Din păcate, nu regăsesc pe nicăieri fotografii relevante cu mine de pe tura de alergare, toate sunt fie foarte mişcate, fie luate de prea de departe.
Pe alergare ne-a plouat destul, oamenii din parc s-au retras, se făcuse frig, mai bătea și vântul. Era o binecuvântare pentru alergători, cred. Pentru mine oricum era!

Destul de curând după ce începusem alergarea, să fi fost înainte de a zecea tură, am simţit că nu mai pot bea nimic dulce şi nici măcar apă. Vroiam apă minerală. Care lipsea din meniu. Mă ustura pe interior lipsa unei guri mari de apă minerală. Am rugat-o pe Meda, prietena lui Cristi, să-mi cumpere şi mie o sticlă de apă minerală. Istvan m-a auzit că vreau ceva şi a alergat după mine să mă întrebe ce doream. La tura următoare, alerga din nou după mine şi-mi dădea o sticlă de apă minerală, nu ştiu de la cine o luase ..... Apoi, la punctul de hidratare, după alte două ture, am găsit, special pentru mine, sticla de jumate cu apă minerală, pregătită. Nu am cuvinte să mulţumesc şi să apreciez şi cu siguranţă voi reţine acest detaliu pe viitor, să mă pregătesc. Beau rar apă minerală, nu era gândită ca o necesitate.
Primii 30 de km i-am alergat în aprox. 3h20min, eram siderată, era absolut neaşteptat. Raluca Ungureanu se minuna de viteza mea de fiecare dată când treceam pe lângă echipa lor, ei având-o la alergare pe Cornelia Butcovan, care alerga cu această ocazie primul maraton din viaţa ei! Cosmin, Cristi, Sebi şi alţii, cunoscuţi sau necunoscuţi îmi confirmau că am un ritm foarte bun.
După care, o durere profundă în capul pieptului mi-a adus aminte de o mai veche suferinţă: o gastrită în stadiu incipient scotea din nou căpşorul la suprafaţă. Orice pas însemna o mişcare de bolovan în capul pieptului, aşa că am luat-o la pas. Nu avea nici un sens să forţez, chiar şi în mers, tot reuşeam să termin această cursă nebună. Aşa că, ultimii 12-13 km au însemnat mai mult mers.
Ploaia se oprise, întunericul se cobora prin parcul aglomerat de copaci umbroşi, tălpile se resimţeau prin talpa subţire de la pietrele de pe potecă. Alergam din ce în ce mai lent, mă opream din ce în ce mai des şi mergeam pe segmente din ce în ce mai lungi. 

Totuşi, nu m-a copleşit nici măcar un minut numărul mare de ture. După primele 19, când aş fi terminat distanţa de semi-maraton, nu regretam că alesesem varianta de full. Primele 19 ture le-am parcurs în 2h05min. Aş fi regretat să termin acest concurs după doar 6 ore. La cât de bine mi-a mers, cu siguranţă că anul acesta aş fi terminat half-ul în maxim 6 ore și vreo 15 min (faţă de 6h42 în 2012), căci antrenată la alergare pe căldură eram.
Mai rămăseserăm 4-5 pe alergare, printre care doar pe Peter Klosz îl recunoşteam. De câte ori îl depăşeam, el mergea, dar era însoţit permanent de cineva.
Cu patru ture înainte de finish ... ZBANG!!! M-a trăznit!! „Tu chiar termini această cursă şi chiar o termini sub 16 ore!” Şi m-a apucat plânsul. Nu de durere. Ci de emoţie. De emoţie că terminam, că reuşeam să termin şi că tonusul era inexplicabil de bun. Şi plângeam de mama focului, îmi scosesem ochelarii ... oricum era prea întuneric, cu ei sau fără ei tot pe orbecăite mergeam. Dana Törok, care a pierdut locul I la half pentru un minut distanță (!! qzyQY*./!!) și pe care o știam de anul trecut, căci în pofida a două pene de cauciuc pe proba de bicicletă tot a luat treapta a treia a podiumului la half, mi-a mărturisit ieri că era acolo când plângeam și că o apucase și pe ea plânsul de plânsul meu ..... nah, că mă impresionez iar .... Mai aveam incredibil de puţin. Curgeau lacrimile şiroaie de ziceai că a-nceput ploaia pe plan local, acolo pe dealurile obrajilor mei. Eram fericită. Şi acum când scriu retrăiesc emoţia şi-mi adun o lacrimă. Hai două, să nu fie singură!

Cea mai mare provocare sportivă a vieţii mele se apropia de final şi regretam că va trebui să mă opresc. Reuşisem fără un efort epuizant, reuşisem să menţin psihicul treaz, să mă hidratez, să mă moderez, să nu alerg după nimeni, să-mi dozez perfect efortul pe fiecare grupă musculară. Reuşisem să mă bucur de fiecare secundă, de fiecare urcare, de fiecare întârziere, să nu mă supăr pe căderea lanţului sau pe ratarea vreunui punct de hidratare. 

Reuşisem să rezist caniculei, reuşisem să-mi număr corect turele, să rămân coerentă, să nu cad, să nu fac pană, să mă bucur de semnele de oboseală chiar. Nici o secundă nu m-am gândit la abandon. Reuşisem să mă gestionez complet, să gust glumele, să apreciez încurajările şi acum, spre final, culmea era că regretam apropierea de finish..... 

Mă apropiam de zona de finish şi mai urmau trei ture. Cât de puţin mai aveam ..... O văd pe Luminiţa venind pe alee, cam cu 200 de m înainte, decisă să-mi dea nişte indicaţii foarte stricte. Cum că exista un „comitet de primire” pe care nu trebuia să-l dezamăgesc. „Gura mare şi dinţii la vedere, căci se fac poze, doamnă!” Au fost indicaţii nepreţuite, căci altfel nu aş fi realizat că trebuie să mă bucur public la final. Fără ochelari, deja nu mai distingeam feţele nimănui şi nu îmi dădeam seama câtă lume şi cine era acolo, la finish. Eu îmi imaginam că erau voluntarii rămaşi şi poate încă câţiva entuziaşti. Era întuneric, parcul nu era luminat, alergam de cinci ore şi ceva.  

Ultimele trei ture s-au scurs în minute. Cu o tură înainte cineva îmi spusese să gata, să o iau la stânga, dar eu ştiam sigur că mai am o tură, aşa că am continuat. Ţin minte că l-am auzit pe Istvan când a anunţat la microfon că mai am opt ture, atât mai ţin minte. Sus, în fotografie, Timea, una dintre voluntarele înfocate, îmi arăta semnul victoriei, nu voi putea uita entuziasmul ei ..... după atâtea zile și ore de muncă, să mai fii atât de energic la sosirea penultimilor concurenți, este un act de eroism aproape!! Parcă concurase și câștigase Ironman-ul!! :-)

Luminiţa a venit din nou şi mi-a atras atenţia cum să mă prezint şi cred că am luat-o de mână când am intrat spre finish. Nu mai ştiu exact. Dar nu am simţit niciodată pe cineva atât de zglobiu, după 16 ore, care să se simtă atât de mândru de mine .... căci aşa mi-a spus, că, „în calitate de reprezentantă a grupei feminine masters”, din care şi ea face parte, nu poate să nu se mândrească cu mine. Şi a fost o chestie pe care chiar am simţit-o şi care m-a făcut să mă simt bine şi mult peste „doar bine”. Mi-a povestit ulterior că nu ştia dacă să vină să alerge cu mine ultimele ture sau nu. I-am dezvăluit că, dacă m-ar fi întrebat, nici eu nu aş fi ştiut un răspuns clar. Nu aş fi spus DA din sentimentul de culpabilitate, să nu o fac să se obosească pentru mine, asta e sigur. Dar cred că aş fi fost bucuroasă să alerge cu mine, aşa ceva încă nu am încercat într-un concurs, niciodată. Deci nu ştiu cum se simte realmente şi trebuie să accept ideea că dacă cineva chiar face acest efort, o face din plăcere, entuziasm, din faptul că mă înţelege şi că are încredere. Aşa că, Luminiţa, poate anul viitor vom alerga împreună la Oradea, sănătoşi să fim!

Aici am spus mulțumesc, cât m-am priceput, către toți cei prezenți!! Îmi venea să țin un discurs ....

Când am început penultima tură le-am spus voluntarilor de la punctul de hidratare că, din punctul meu de vedere, pot strânge tot, eu nu mai aveam nevoie de nimic (apoi am realizat că mai alerga un băiat în urma mea și el a terminat cursa la 13 minute după mine). Doar de sticluţa cu magneziu pregătită de unul dintre băieţi cu o pastilă din borseta mea. Stângaci băiatul acela, dar s-a trezit repede și a gestionat apoi totul perfect, îi mulțumesc foarte mult, chiar nu știu care este numele lui, dar îl aștept cu un comentariu aici :-)
Finishul a fost o ceremonie în sine şi abia aştept fotografiile, dacă au ieşit.

Ceasul indica un uriaş 15:44, roşu puternic, fosforescent. Nu era neapărat timpul pe care mi-l dorisem, dar până la urmă plecasem de la nici o premiză, la această primă tentativă important era să termin sub 16 ore! Eram la un punct important nu doar pentru concurs, ci și pentru mine: atinsesem 1000 de km alergați de la 1 ianuarie 2013. Peste covorul electronic, doi voluntari ţineau o bandă albă, care de regulă „este tăiată” şi luată de locul 1. Era o bandă autocolantă, cred că are cel puţin 2 m lungime, pe ea scrie FINISHER şi sunt înşirate distanţele parcurse. Fiecare sportiv care a terminat cursa la care se înscrisese avea banda aceasta pe care o putea păstra.
Medalia am primt-o în aplauze de la Timea Tecsy, plus o îmbrăţişare îndelungată şi caldă.  

Au mai fost şi alte îmbrăţişări .... dar zău dacă îmi amintesc acum de la cine. „Comitetul de primire” mă făcuse să mă simt „Regina Balului” în loc de ”Cenuşăreasa”. Cu siguranţă au existat două aparate foto care au făcut fotografii. 

Mama lui Cristi Hanga, Cristina, mi-a adus un scaun pliant şi m-a aşezat pe ton de „musai” pe el, deşi eu simţeam nevoia să merg şi de regulă asta se şi recomandă după un astfel de efort. Am spus că trebuie să merg în tranziţie să-mi strâng lucrurile, dar tatăl lui Cristi mi-a spus că deja se ocupase de acest lucru. Alex Diaconu, actualul campion naţional la Half Ironman, care terminase cursa lui de măcar 11 ore-12 ore, a venit şi m-a felicitat. Şi mulţi alţii, care probabil aşteptaseră cu curiozitate să vadă cum se va comporta singura lady de 40+ ....
Un material cu primele rânduri de mulţumire şi impresii poate fi citit aici.

 Citește aici despre proba de înot.

și aici despre cea de ciclism.

(va urma cu restul ce s-a mai întâmplat după finish, premierea de a doua zi, detalii despre alimentare și hidratare pe timpul cursei, echipament și următoarele două zile, cică de ”recuperare”, când am luat din nou bicicleta și am pus-o pe drumuri :-))