Ca pasăre de noapte ce mă făcu mama pe lumea asta, se pare că tot de noapte rămân, orice-aș face. E deja trecut de miezul nopții și, după o zi nebună-nebună, încă am energie să rememorez frumosul și urâtul de astăzi. Dacă lipsa banilor mă ține lipită de casă și de un oraș în care nu mă regăsesc (ca să nu spun acum că-l urăsc de tot), dacă nu am putut ajunge nici la primul triatlon din sezon (prima absență în ultimii 4 ani la ”Fără Asfalt”) și nici la Herkules Marathon, atunci am zis să mă dau în bărci pe unde pot, nu? Și chiar că m-am dat în bărci!! Cu tot cu bicicletă, nu așa, oricum.
Viața e prea scurtă pentru a o chinui și eu merg pe principiul ”ascultă-ți organismul!” Afară era cam înnorat, rece, savuram aerul rece care intra prin geamul larg deschis .... și am dormit ca un prunc încă ..... 4 (patru!) ore. Cică să mai pui vreo bază-n mine! Păi adorm în timp ce mă-ncalț!
După care m-am trezit frumușel, naturel, am pornit telefonul mobil, m-am îmbrăcat și am tulit-o la pedală. Era ora 12 când am dat drumul la cronometru. Mă rog, 12:04, ca să fim eczactzi .... :-)
Singura greșeală pe care am făcut-o azi a fost aceea de a căra echipamentul de înot și lanțul ăla de peste 2 kg cu care ar fi trebuit să-mi asigur bicicleta la bazin. Plecând atât de târziu la ”marele ultim long training” pe care mai aveam voie să-l fac până la competiția anului - cel puțin pentru mine, asta este competiția supremă! anul acesta (de bine ce anul trecut declaram public, după cursa de Half Ironman, ceva de genul: ”Acum mi-e clar de ce niciodată nu voi reuși să fac un full Ironman!”), restul sunt doar mici perluțe -, mi-am dat seama că nu prea îmi mai permit oprirea de două ore la bazinul olimpic, așa că am trecut cu grație pe lângă drumul care ducea spre Izvorani, mergând tot înainte pe DN1.
Nici de data aceasta nu am ajuns până în Ploiești și pe dealurile spre Crama Secu, așa cum plănuiesc de vreo două luni, pentru că nu am putut rezista tentației să nu urmez acel indicator ... mânăstire atât de veche, bașca pe o insulă?!
Eram la km 48 aici pe podul care te conduce spre Mânăstirea Vlad Țepeș și nori zglobii și uriași se parlamentau: ”Punem și noi de-o furtună, de-o grindină, ceva, sau lăsăm doar o ploaie mai serioasă?”
Nu prea am multe fotografii cu mânăstirea pentru că aici nu mi s-a permis accesul. Și pentru că mă lăsau și bateriile, căci acumulatorii proaspăt încărcați îi uitasem acasă, că așa le șade bine.
Chestia cu taxa de vizitare m-a cam intrigat, recunosc. Deși nicăieri nu se putea citi vreo informație legată de vreo taxă, după ce am intrat în curte m-am pomenit că vine o tânără femeie la mine și îmi spune că nu am voie cu bicicleta, să o las la pod (ATENȚIE! Nu intenționasem să intru cu bicicleta în mânăstire!! Eram pe iarba din curte, lângă un curcan guraliv și priveam în jur).
”Cum s-o las la pod?! Nici vorbă!” Și mi-a cerut taxă de vizitare. ”Taxă de vizitare a curții?!” ”Da.” ”Ah, păi să fiți sănătoși atunci.” Și am plecat, ce era să fac?!
Oricum era târziu și mirosea a ploaie serioasă. Am mai zăbovit pe pod .... era prea frumos totul în jur .... doar că mă indispusese abordarea femeii, ucisese orice iz de sfințenie, brusc mă aflam într-un loc comercial unde banul era prioritar. Mă simțeam agresată oarecum și deloc binevenită într-un loc unde de regulă te regăsești. Felul în care vine cineva la tine, acolo, și îți întrerupe visarea, admirația, oboseala, dorința de respiro .... cerându-ți bani .... mi se pare nedemn și primitiv. Asta e biserica ortodoxă română? La niciuna dintre celelalte mânăstiri nu am simțit ”vreun junghi”, ba dimpotrivă. Și tocmai asta, izolată de uscat prin ape, care părea ceva cu totul special, tocmai asta a ruinat chiar și ideea de credință .... pur și simplu așa, dintr-o lipsă de tact, printr-o lipsă de eleganță, printr-un rudimentarism lamentabil adresat călătorului poposit în curtea-i doar aparent deschisă inimilor și minților .............
Un pic de istorie:
Manastirea Snagov, din care si astazi a mai ramas o biserica, era situata pe insula de pe lacul Snagov, situat doar la cativa kilometri nord fata de Bucuresti.
Un pic de istorie:
Manastirea Snagov, din care si astazi a mai ramas o biserica, era situata pe insula de pe lacul Snagov, situat doar la cativa kilometri nord fata de Bucuresti.
Manastirea si-a dobandit faima de cand se crede ca Vlad Tepes a fost
inmormantat aici. Legenda spune ca dupa lupta pe care a avut-o cu turcii
si cu Danestii in 1476, lupta in urma careia a murit, Vlad Tepes a fost
luat in ascuns de catre calugarii de la manastire si inmormantat
crestineste, insa fara fast prea mare, in incinta uneia dintre biserici.
Cum am spus, totul s-ar fi petrecut pe ascuns, de frica noului
domnitor, care facea parte din familia Danestilor. Desigur, ipoteza a
fost cercetata si morminte desfacute, insa nimic nu este cert. In
pronaosul uneia dintre biserici s-a gasit un mormant, a carui piatra
funerara fusese indepartata. In sicriul putrezit s-au gasit osemintele
unui barbat, acoperite de straie scumpe, care putea fi Vlad Tepes. Dar
in graba si fereala in care a fost inmormantat, sa fi fost inhumat cu
haine atat de bogate? Acolo sa fi odihnit Vlad Tepes? Cu siguranta,
arheologia ne va da un raspuns cat de curand, insa, deocamdata, misterul
pluteste asupra acestui raspuns.
In trecut, manastirea era foarte mare si detinea multe proprietati, fiind chiar protejata a familiei Draculestilor. Se crede ca a fost ctitorita de catre Mircea cel Batran, bunicul lui Vlad Tepes, sau de catre unul din boieri de la Curtea sa. Vlad Dracul, tatal lui Vlad Tepes a donat manastirii mult pamant, iar Radu cel Frumos, fratele lui Tepes, i-a daruit trei sate: Vadul Parvului, Calugareni si Stroiesti. In timpul domniei lui Tepes era cea mai mare si mai bogata manastire si se credea ca adapostea bogatiile domnului român.
In trecut, manastirea era foarte mare si detinea multe proprietati, fiind chiar protejata a familiei Draculestilor. Se crede ca a fost ctitorita de catre Mircea cel Batran, bunicul lui Vlad Tepes, sau de catre unul din boieri de la Curtea sa. Vlad Dracul, tatal lui Vlad Tepes a donat manastirii mult pamant, iar Radu cel Frumos, fratele lui Tepes, i-a daruit trei sate: Vadul Parvului, Calugareni si Stroiesti. In timpul domniei lui Tepes era cea mai mare si mai bogata manastire si se credea ca adapostea bogatiile domnului român.
Dupa moartea lui Tepes, a ramas un seif pentru averile statului si a
reprezentat un centru cultural, intrucat aici, casi in alte manastiri
medievale, au fost tiparite unele dintre primele carti.
Astazi, cum am spus, din manastire a ramas doar o singura biserica si cateva ziduri, iar arheologii cerceteaza locul pentru a elucida misterul mormantului lui Vlad Tepes."
Astazi, cum am spus, din manastire a ramas doar o singura biserica si cateva ziduri, iar arheologii cerceteaza locul pentru a elucida misterul mormantului lui Vlad Tepes."
Primele picături m-au prins când eram încă în sat, la 2 km de DN1. Picături mari. Reci. Gigantice. Rare. Grele. Prevestitoare.
Am mai privit o dată înapoi, spre colțul acela al unui alt mic paradis despre care bucureștenii habar nu au și am băgat viteză spre DN1.
Să te prindă ploaia pe DN1, duminica după ora 15 și să mai ai de pedalat vreo 40 de km ..... e aproape suicid!
Să te prindă ploaia pe DN1, duminica după ora 15 și să mai ai de pedalat vreo 40 de km ..... e aproape suicid!
Mai cu frică, mai cu emoții, mai cu suspans, cu multă precauție, am dat la pedală din greu și am acceptat faptul că ”ce-și face omul cu mâna lui ....”. Deci adio echipament, cu siguranță că voi fi stropită cu tone de apă din cap până-n picioare.
Și așa a fost, ajungând acasă cu niște șosete de nerecunoscut.
Beleaua mare când plouă este că mai ales marginea drumului devine băltită și nu prea știi ce se află sub apa mizerabilă.
Au fost aproape 40 de km de pomină. Perdea de apă, în valuri oblice și verticale și haotice uneori sau debordant de geometrice. A fost o ploaie pe sufletul meu .... deranjat doar de zgomotole străine care-mi trepidau prin simțurile alertate.
Au fost aproape 40 de km de pomină. Perdea de apă, în valuri oblice și verticale și haotice uneori sau debordant de geometrice. A fost o ploaie pe sufletul meu .... deranjat doar de zgomotole străine care-mi trepidau prin simțurile alertate.
Segmentul Otopeni e plin de canale care nu fac față, dar care sunt un mare pericol pentru o cursieră în mare viteză, așa că am cam strâns bine de ghidon și am reușit să nu cad. A fost o porțiune de vreo 10 m în care nici mașinile nu mai reușeau să facă față, se inundase toată zona, roțile mele intraseră jumate în apă, așa că a trebuit să intru pe banda a doua și să pedalez la risc. Și am avut baftă că mă țineam bine de tot de ghidon, că am prins niște zdruncinături teribile, care m-ar fi putut arunca pe asfalt.
O experiență destul de apocaliptică. 18 km a turnat en gros, apoi 5 km s-a potolit ploaia, apoi a pornit din nou, dar nu cu aceeași furie. Acum era mai mult vânt. Înainte, la primul episod, era mai multă apă și vânt. Acum stau uscată, la căldurică și rememorez lungul drum .... ce lung mi se părea când am pornit pe el și ce scurt mi se pare după ce l-am sfârșit cu bine .... ca în viață. Ne fuge viața printre degete și noi habar nu avem de fapt ....
Șosețelele mele au îmbulinat-o oricum la propriu, de data asta! Erau șosetele de concurs, le luasem să văd cum se comportă în șoșoni pe distanță lungă ... acum, dacă nu le scot fața curată din nou, evident că adios concurs! Mai am o pereche, nu e ăsta baiu'. Pierderea va fi a lor, că io concurez și desculță, dacă-mi pun ambiția :-))
O mare revelație a fost să intru în Parcul Herăstrău. Da, uite că am mai avut putere și chef să traversez Herăstrăul, ba chiar să fac o tură!
Datorită pantalonilor teflonați și a foii de goretex, ploaia nu mă nimicise, așa că nu am putut rezista chemării parcului, chiar dacă ploua în continuare. Printre puținele, extrem de puținele lucruri pe care le iubesc în București, Herăstrăul se află cert pe un loc fruntaș.
Datorită pantalonilor teflonați și a foii de goretex, ploaia nu mă nimicise, așa că nu am putut rezista chemării parcului, chiar dacă ploua în continuare. Printre puținele, extrem de puținele lucruri pe care le iubesc în București, Herăstrăul se află cert pe un loc fruntaș.
Cum să reziști să nu intri într-un parc gol, unde poți pedala nestingherit și te poți regăsi, după atâtea ore de ”vâjjjj!” și iar ”vâjjj” și claxoane și viteză și arteziene îmbibate de uleiuri și ale porcării?!
Am dat o tură de parc. Excelent, nu mă mai săturam! Îmi paralizaseră un pic degetele de la mâini, era un pic rece, dar nu mă puteam desprinde.
Dintr-un canal gângureau două șomoioage de apă, parcă erau ”babele la sfat” :-) Se umpluse canalul și acum refula .... că deh .... când plouă în capitala europeană a României, cam totul intră în colaps.
Mii de dude coapte, albe, negre și roșii puseseră stăpânire pe un segment de drum ..... și nu-ți doreai să aluneci cu fundu-n ele, că astea și pătează nașpa!
Doamne, ce-aș mai fi alergat! Dar nu aveam șoșoni de alergare cu mine, așa că am zbughit-o spre casă. Când plecasem, la 12, uitasem să mănânc, iar micul dejun de la ora 6 a.m. chiar se dusese de multișor .... așa că mi-era și foame rău!
Pisoiu mă aștepta și, deși mă spălasem cu săpun, s-a apucat nebunu să mă curețe și el pe picioare .... să fi fost în săpunul acela vreun iz de la vreo rudă îndepărtată .... nu știu ce să zic, dar niciodată nu a făcut așa ceva!
Am mâncat ceva ”de prânz” la ora 18, mi-am invitat același prieten la o alergare, ăla s-a crucit .... ”aoleu, și plouată, și îmbăiată pe DN1 pe 100 de km și tu vrei să mai alergi?!” .... așa că am pornit, din nou foarte târziu, să dau din picioare. Desigur că alte șosete, alți șoșoni, alte de toate.
Din fericire, am cărat din nou săpuniera după mine ....
Care face niște fotografii de slabă calitate, mai ales seara/noaptea, dar ... știi cum e, la naiba, nu le poți avea pe toate în viața asta! În general, ai mult mai puține decât ai putea avea .... dar să nu deviem.
Chemarea parcului la ceas de seară spre noapte nu fusese o iluzie, ci era chiar o revelație ce merita trăită.
Pe cât de fascinante și frumoase aceste culori, existența lor denotă gradul de poluare. Cu cât mai roșu, cu atât e poluarea mai profundă în zona respectivă.
Alergarea a fost bună și mai lungă decât mă așteptam. Bine, asta pentru că ... m-am apucat de citit pe drum .... :-)
Am citit, am mirosit vântul precum felina sălbatică care adulmecă și caută prin aer ceva, poate un vânat, poate un pericol .... se întunecase de-a binelea, alergasem 10 km și tot nu mă dădeam desprinsă .... dar, din păcate, mâine e zi de mers la job ....
O zi nebună, nebună, nebună ....
foarte fain!
AntwortenLöschen