Tri Brașov 2013 - cursa mea

Gata, am scris destul despre organizare, acum e timpul să scriu și despre cursa mea proprie :-)
Aber basta, habe genug über die Rennorganisierung geschrieben, siehe den Link (nur in rumänisch verfügbar, vielleicht später mal wird auf Englisch, falls ich doch Zeit dafür finde), jetzt ist die höchste Zeit auch über meinen Race zu schreiben, gel?
Triatlon Brașov era, în imaginația mea, poezia supremă a sezonului de triatloane la care puteam ajunge în 2013. Dacă triatlonul de gen Ironman din Oradea fusese jucăria preferată a acestui an și cea mai intensă sursă de amuzament pe distanță și durată lungă, un triatlon în orașul sufletului meu ar fi trebuit să fie a treia mare experiență pe care abia o așteptam într-un an al ”curselor Titan”. Dar nu a fost așa, din mai multe motive. Pe de o parte, eu consumasem curse prea dure până la momentul 28 iulie și m-am prezentat la start doar pentru a nu fi plătit degeaba taxa și pentru a mă bucura în fond de trei zile în Brașov, iar pe de altă parte competiția în sine a venit cu o serie de surprize nu neapărat drăguțe.
Laut meiner Vorstellung sollte der Kronstadter Triathlon die ultimative Lyrik meiner Triathlonsaison sein! Ironman Oradea war doch mein Lieblingsspielzeug dieses Jahres und irgendwie auch die intensivste Quelle des Vergnügens auf so eine Ausdauerereignis, egal wie lächerlich das klingt! Dann kam Marathon 7500, ein ganz besonderes Ereignis. Und Triathlon Brasov sollte die dritte Großerfahrung eines Jahres der "Riesen-Wettbewerbe" meines Lebens werden. Es war aber nicht so. Einerseits war ich insgesamt müde, da ich bis am 28.Juli wahrscheinlich zu viele harte Rennen durchgelaufen war und nun kam trotzdem zum Start, um den Rennengebühr nicht umsonst bezahlt zu haben und auch drei Tage in Kronstadt zu genießen.  Andererseits kam das Rennen mit einigen nicht unbedingt netten Überraschungen ....

Sâmbătă am pedalat vreo 40 de km cu Luminița și Sandor, după care eu am avut o tentativă să văd dacă pot alerga. În afară că era caniculă, picioarele nu au vrut să se miște. Greu de descris, dar după ce m-am echipat și am plecat pe alei spre Tâmpa, am pornit în alergare ușoară și după mai puțin de 10 metri am abandonat ideea total. 
Am Samstag bin ich mit Lumi und Sandor 40 km radgefahren, nachdem ich so einen Laufversuch waagte. Heißer Tag, die Beine wollten sich nicht bewegen lassen. Fast unbeschreiblich, aber ich zog mich dementsprechend an und ging zu Tampa und dort began ich leicht zu laufen. Nach zehn Meter musste ich tatsächlich aufgeben. Es ging keinesfalls.

Nu mergea și basta. Deci era destul de clar ce cursă mă aștepta duminică, așa că aveam de gând să o savurez, să mă bucur de ea și să îmi și pun casca aferentă: 
Dadurch wurde mir klar, was für ein Rennen am nächsten Tag auf mich wartete. Ich beabsichtigte trotz alles den Tag zu genießen und dazu gehörte doch auch das witzigen Radhelm, gel? :-)

Așa că, nefiind în cea mai bună stare, m-am rezumat la a savura o parte din flair-ul brașovean stăpânit de caniculă.
Mit so eine schwache Kondition, entschied ich jede Art von Bemühung zur Seite zu lassen und den Kronstadter Flair, von der Hitze beherrscht, zu genießen.

Procedura de înscriere a primei ediții a triatlonului urban brașovean a început la ora 17 și m-am și prezentat la cinci acolo (eu venisem de vineri noaptea în Brașov), ca să ușurez viața voluntarilor, știind că majoritatea concurenților vin mai târziu de regulă și se aglomerează totul. A decurs foarte bine, fluent, no problems. Am lăsat în sacul negru, etichetat cu nr. de concurs (cum sugerasem de altfel și într-un material de promovare din iunie).
Anmeldungsprozedur began um 5 p.m. und ich ging dort ganz am Anfang. Später kommen alle anderen und die Freiwilligen werden von den Mengen gedrängt also, wenn ich ihr Leben ein bisschen erleichtern kann, warum denn nicht? Alles verlief gut, problemlos, ich ließ die Sachen für die Laufprobe in der schwarze Tüte (die haben es doch nummerotiert, wie ich vorgeschlagen hatte!) und war damit befreit.

Ședința tehnică din seara zilei de sâmbătă a fost inedită, aș spune. Spațiu generos, multă lume prezentă, agitație, rumoare, era un dans de emoție și adrenalină la toate nivelele, dinspre moderator - în persoana lui Tudor Buțu - spre public și invers.
Die technische Sitzung am Abend, ab 20 Uhr, war einzigartig. Viel Platz, viele Leute, Aufregung, Brummen, es war ein Tanz der Emotionen und Adrenalin bei allen Stufen, seitens des Moderators - Tudor Butzu - zu die Zuschauer und umgekehrt.

A existat și o intervenție mai fermă a lui Peter Klosz, în calitate de arbitru oficial din partea Federației Române de Triatlon, care i-a dat răgaz lui Tudor să se mai adune, căci în sala de sport a liceului unde ne adunasem se cam încingeau spiritele.
Peter Klosz, als Schiedsrichter seitens Rumänischen Verband der Triathlon kam auch kurz zum Wort, mit einer stärkere und fokussiertere Rede. Im Saal stieg die Aufregung zur dicke Luft ....

Se vedea clar că în public erau mulți începători, mulți aflați la o primă ediție, multe întrebări, la un moment dat și niște nervi clocotiți (zicea cineva că eu aș fi ”gigi duru feminin”, dar să vezi acolo amazoană ...., că m-am și speriat!) din primul rând din public .... a fost un fel de varză de Bruxelles și cu siguranță o altfel de experiență pentru Tudor.
Es war klar, dass dabei viele Anfänger waren, viele kamen für ihren ersten Triathlon, brühende Nerven drängten von allen Richtungen - in der erste Reihe eine Art "Amazona-Frau" wurde laut (und einige meinen ich sei die eiserne Frau ....) und es war so eine verrückte Mischung - schade dass ich es nicht aufgenommen habe! Ich bin sicher, Tudor hatte dabei auch eine interessante Erfahrung, wie er vor allem ganz alleine stand ..... 

Ni s-au anunțat modificările ....

Deci până la urmă tot aveam să alergăm 800 de m prin prundiș, după ce ieșeam de la înot. Să vezi tu amețeală cu papucii acolo pe mal ..... pe mine personal nu mă deranja, nu mă afecta, singurul disconfort era legat de faptul că nu știam zona.
Also die letzten Änderungen würden uns bekannt gemacht .... Schließlich mussten wir doch die 800 M off-road laufen, nach dem schwimmen. Es wird bestimmt chaotisch, wer wo welche Schuhe hinterläßt ... und dann doch wegnimmt! Ich persönlich hatte dabei keine Gedanken, es war doch nur einen Spaß-Race ... fühlte mich aber unsicher, da ich das Gebiet gar nicht kannte.
 

Pe prima coborâre cu bicicleta, de la lac, trebuia să avem grijă că erau două-trei opritoare de viteză peste șoseaua nou-asfaltată, deci se recomanda max. 40 km/h, ceea ce în economia unui concurs de acest gen este total aiurea .... dar traseul de bicicletă (taman ”piesa de rezistență” a triatlonului) a fost aproape un fiasco, 80% din el. Mi s-a părut mie la un moment dat că Tudor recomanda ca viteza asta să fie și pe coborârea din Poiană, dar totuși nu cred că a spus sau a gândit așa ceva, într-un concurs de triatlon cu probă de ciclism ..... deși iaca ce scrie aici (ups!):
Auf dem ersten Abstieg mit dem Rad sollten wir aufpassen, da es zwei oder drei Geschwindigkeitsdeiche da waren und es wurde uns empfohlen ein maximum von 40 Km pro Stunde zu haben, was für so einen Wettbewerb total Irre ist ...... aber die Radstrecke (genau die Hauptprobe des Triathlons!) war insgesamt ein Fiasko, mindestens 80% davon!). Ich dachte, ich höre Tudor sagend, es wäre gut wenn wir auf dem Abstieg von Poiana Brasov die 40 Km pro Stunde-Limit nicht übersteigen, aber gleichzeitig erschien mir dies so unglaublich .... ist das ein Triathlon mit Rad-Geschwindigkeitsprobe oder nicht? Bin ich falsch hier oder was?! Sieh man was unter schreibt:

Sincer, 40 km/h pe coborârea aia e masochism pur .... cum să te abții să cobori pe degetele pe frână în halul ăsta?!?! Never!! Măcar un 50/h, nu? Oricum habar nu am cât am avut, că nu am avut ciclocomputerul montat și la ceas nu mă puteam uita. Cred că a fost primul concurs unde nu mi-am putut urmări deloc timpii și nici nu m-am preocupat prea mult, eram oricum varză murată! Și Oricum eu sunt o fricoasă, mai mult de 45 nu las de regulă, hai un 48.
După ședința tehnică, am zis noi - clanul Bursuleților Boldizsar și eu - să facem uz de ”pasta party”.

A fost cea mai nefericită experiență, pe care cu siguranță nu aș fi tolerat-o dacă nu eram în compania lor și dacă nu ne-am fi distrat, cel puțin în prima oră de așteptare (!!). Adică aș fi renunțat total la porția de paste.

Alegerea locației pentru ”pasta party” a fost una dintre ideile total neinspirate, ucigând orice spirit de comunitate triatlonistă. Amestecați cu turiști, fiecare dacă și pe unde a găsit un loc, unii la subsol, alții afară pe terasă, alții deloc, cu siguranță că mulți au renunțat, evident ..... neh, never again! Nu a avut nici o legătură cu evenimentul nostru sportiv și eu, ca organizator, aș fi renunțat la această cheltuială, dacă tot nu am mai putut să o organizez așa cum se obișnuiește și cum ne priește și cum o dorisem de la început. Bașca că localul respectiv a refuzat să ne dea porția la pachet, că ne puteam lua caserolele și să mergem cu ele în parc.

Deci, practic, după o oră de ha-ha-ha, hă-hă-hă și câte un Tuborg de fiecare (că se aniversa Sandor, "La mulţi ani!" şi să fii iubit!), am pus noi, damele, ”picioru-n prag” și ne-am dus să vedem dacă ”chiar suntem luați de fraieri”, căci treceau porțiile de mâncare ale altora pe lângă noi și noi nu eram serviți. Nu de alta, dar a doua zi trebuia să fim matinali și trecuse deja de ora 22.

Ca să evităm o scenă lacrimogenă din partea tinerei suprasolicitate care tot amânase să ne servească, am îndemnat-o să ne facă o fotografie de grup, ne-am hlizit cu toții și am reușit să o facem și ea să-și revină într-un zâmbet.

Să trecem și peste seara asta, nu?

Am avut o noapte semi-odihnitoare, căci în dormitorul din hostelul unde mă cazasem pentru 35 ron/noapte aveam ghinionul să am trei băieți din Israel, cam nesimțiți, care nu prea au ținut cont că nu erau singuri în cameră. Și pe la 4 dimineața au început cu mișcări zgomotoase. Astea sunt neajunsurile vieții de hostel, când nu ai finanțe pentru altceva.
Având în vedere că deja mi-am exprimat cascada impresiilor aici și aici, mă voi rezuma acum doar la descrierea traseului parcurs de mine.

Duminică dimineață am avut noroc și Bursuleții m-au putut lua și pe mine până la locul de start, la Codlea, altfel plănuiam să plec la 7, pe bicicletă, spre locul cu pricina.

 Asfalt nou, frumos, umbră, mașinile frumos aliniate pe dreapta, cum ni se spusese la ședința tehnică. Sportivii veneau, ajunsesem și noi un pic cam târziu, era deja 8:40, cei mai aprigi se încălzeau deja ... căci se pare că a fost un concurs cu miză mare (ca de obicei, nu m-am uitat la secțiunea cu ce premii se acordă și nici până la ora asta habar nu am!).

De la mașină am luat-o în sus pe aleea care nici măcar răcoroasă nu era, aşa că să vezi tu caniculă şi azi pe oraş şi vai de fundu nostru, o să ne iasă triatlonul ăsta urban pe nas!

Am mers să zic 100 m, apoi şoseaua cobora şi ajungea în zona Ştrandului Codlea. Din copilărie merg la Braşov şi ştiu poveştile din timpul războiului (familia mamei mele fiind refugiată în Braşov în 1944, după ce nemţii i-au lăsat “în curu gol”, incendiindu-le fabrica de brânzeturi, magazinul de delicatese şi alte proprietăţi, rămânând cam cu ce-i pe ei, din “al doilea om de vază din oraş”. Scuze pentru intermezzo … aparent nu are nici o legătură, ştiu), dar niciodată nu am ştiut măcar că există aceste lacuri atât de aproape de oraş.

Ştrandul Codlei a fost amenajat în 1904 de Zeidner Verschßnerungsverein - „Asociatia codleană pentru înfrumuseţare”. Bazinul este alimentat de un izvor al Goldbach-ului („Pârâul de aur”), a cărui apă are o temperatură constantă de 18° Celsius.În 1905 a fost amenajat hanul care se găseşte în pădurea de lângă ştrand. Între anii 1932 şi 1936 bazinul este mărit cu 50 de metri, datorită iniţiativei lui Thomas Dück şi ajutorului dat de o asociaţie voluntară de tineret şi de corul bărbătesc Nachbarschaften. La un moment dat, era o adevărată mini-staţiune, cu numele „Băile Carmen Sylva” (pseudonimul artistic al Reginei Elisabeta), fiind frecventată de turişti din ţară şi străinătate.

În prezent, Ştrandul Codlea pune la dispoziţia vizitatorilor săi două lacuri, un bazin, un camping cu o capacitate de 500 de locuri, un restaurant, terenuri de fotbal şi streetball şi o mini-cascadă. Datorită dotărilor moderne de care dispune şi a apei curate, de izvor, cu temperatură constantă, ştrandul este cel mai cunoscut şi frecventat loc de agrement din municipiul Codlea în sezonul estival. Un bilet de intrare este 10 lei pentru adulţi şi 5 lei pentru copii.

Sursa aici 

La intrarea în zona de tranziţie eram verificaţi, noi şi bicicletele. 

Se anunţase că vor fi verificate mai ales frânele, coborârea din Poiană fiind un segment delicat al probei de bicicletă pe distanţa olimpică, din cauza vitezei şi a curbelor.

Am intrat, mi-am găsit nr. 10 în stânga – deci tot au numerotat rastelurile, până la urmă -, mi-am pus echipamentul şi am pornit spre lacul al doilea, prin crâng şi la vale. Aha, deci asta e bucata de drum pe care aveam noi să o parcurgem, în pantă ascendentă, după ce ieşeam din apă ... Ba chiar îmi plăcea ideea, nu aş schimba locaţia nici la ediţia viitoare. E o provocare în plus, până la urmă. 

aici este finalul alergării către T1

Umbros, frumos, aer curat. Singura chestie care poate ar necesita o gestionare este cu papucii lăsaţi pe mal .... că unii au luat papucii altora, eu nu-i mai găseam pe ai mei, fuseseră puţin mutaţi .... (apropos o idee de triatlon :-)). Şi ar mai fi chestia cu spaţiul şi intrarea în apă: o zonă restrânsă care ar crea ceva probleme la un nr. mai mare de participanţi.

Pe mici porţiuni ale potecii erau bucăţi de carpetă, dar oricum trebuia să fii încălţat, fiind totuşi un off road. Să zicem că cine aleargă desculţ, trebuie piardă timpi suplimentari când ajunge la bicicletă pentru a-şi curăţa tălpile. Mă rog, aici fiecare se gospodăreşte cum ştie el mai bine, eu am preferat să am nişte şoşoni în care să alerg, timpii fiind mai puţin importanţi pentru mine. Eram oricum doar jumătate de entitate pe-acolo, cu muşchii-n grevă :-)

Apa caldă, curată, startul la umbră, puțin forțat punctual, pentru că o mare parte dintre concurenți nu se pregătiseră să înceapă și nu erau gata și locul în sine e cam abrupt, nu permite multă desfășurare. Era foarte clar că organizatorul era presat de timp, mai exact de blocarea coborârii din Poiana Brașov (cronometrul se pornea la ora 10 acolo și noi aveam startul aici la ora 9:30, deci o incoerență între timpi, clar). M-am plasat spre spate, unde am şi rămas pe cele trei lungimi de distanţă ale celor 1500 m. Cei de la sprint ieșeau după prima distanță de 500 m, noi, ”olimpicii lui Zeus” trebuia să revenim la locul de start și să mai facem o ultimă lungime spre ieșirea prin stufăriș. Am dat relaxat pe bras 95% din probă, doar de câteva ori am vâslit la stilul liber, ocazie cu care ..... şi sigur am văzut bine, căci am ochelari de înot cu dioptrii! .... am văzut în faţa mea, agitându-se pe poteca subacvatică, picioarele încălţate ale altui concurent!!  Dacă aș spune că asta e fraudă, ați sări pe mine (!)

Auoleu .... nu ştiu exact cu ce era încălţat, sigur nişte şosete albe, restul s-a pierdut printre bule. Nah, acu io ce să zic? Cu siguranţă că data viitoare va fi unul cu casca de ciclism, cu mănuşile şi cu pantofii de bicicletă, să aibă tranziţia mai rapidă ... ce ţi-e şi cu mintea asta, bre!

Am ieşit printre codaşi din apă (nu există poză cu mine), prin stufăriş, pe covorul pus, mi-am găsit şoşoneii, i-am pus şi am tulit-o frumuşel prin crâng. A fost drăguţ, câţiva oameni pe traseu. Sufeream că nu puteam face poze, la concursul ăsta merita să fiu fotograful de serviciu, cred că era o alegere mai bună.

La apropierea de T1, în soare, Silvia David stătea cu pahare cu energizant şi m-a încurajat frenetic, ceva de genul: "Bineeee Ancaaaa, ăsta-i ritmul!!" (fază la care unul din piticuții de pe creier a tresărit din sforăit: ”ritmul? care ritm bre? e vreunul care tropăie mai slab ca mine? neeeeh, mission impossible!!”)

Dar, ca de obicei, m-am moşmondit în tranziţie şi ştiam că aşa va fi, pentru că ţineam morţiş să-mi pun ciorapii de compresie, uite-aşa! (Cu siguranță că acel băiat din apă asta avea, ciorapii de compresie. Băiat deștept, de ce să mai piardă el timpul în T1, când putea să fie mai isteț decât alți berbeci de concurenți?! Dacă tot nu îl controlează nimeni .... cu siguranță e pe undeva printr-o fotografie spre T1.). Aşa că am petrecut vreo cinci minute şi mai bine pe-acolo, când să ies pe poartă mi s-a părut mie că am pantalonul şifonat ... şi d-astea, d-ale mele :-) Da măcar se vede gigea casca, vă place? Hai că-i haioasă :-))

Am încălecat pe-o şa şi-am continuat poveste-aşa:

Am urcat cu brio până în moţul dealului - să fie 20-30 de m - şi apoi dă-i coborâre. Da ce să-i dai, când ai 3 opritoare de viteză şi ţi se şi atrăsese atenţia să nu depăşeşti 40 că te ia radaru pădurii?? Deci am luat porţia de frustrare, neştiind că este de fapt doar aperitivul.

Am ajuns în DJ şi am luat-o frumuşel dreapta, pe marginea drumului, ca atunci când pedalez dimineaţa la servici. Trafic generos, de duminică dimineaţa, dar se putea şi mai rău. Văd că mă apropii de un alt biciclist şi mă şi gândeam, că era un fel de urcare: "Tiiii, ce tare sunt!! Să depăşesc io pe altu, deja?!" Am trecut fluierând pe lângă el. Omul ieşise la plimbare, nu avea nici o legătură cu goana noastră, nu avea număr, deci era "turist" în trafic. L-am depășit cu grijă, din spate venea un tir în viteză și m-am simțit ca-n vârtejul din Loch Ness. Nah, asta e, viaţa-i dură, las că găsesc eu vreun melc să depăşesc şi să vezi ce strig: "Fereşte stângaaaaa, pârtieee!!!" Așa că am continuat cu viteza luminii. A luminii stinse, evident. Trecusem de aperitiv, consumam felul unu acum ... stai să vezi nebunie!

ultimii metri de coborâre dinspre Lacul Codlea

 Restricţionarea traficului pe segmentul Codlea-Râşnov, aprox. 20 de km pe drumuri judeţene, via Vulcan şi Cristian, a însemnat prezenţa poliţiştilor şi a voluntarilor în intersecţii, cum se obişnuieşte de fapt. Dacă nu ai această facilitate obţinută, e clar că nu poţi organiza concursul pe drumuri publice circulate, ca urmare nu pot fi atât de ipocrită încât să încep să laud aceste aspecte, să fim serioși! De-a lungul traseului au fost şi câţiva voluntari, a căror prezenţă era chiar binevenită în anumite puncte.
Am depășit concurenți cu mountain bike-uri și unul chiar cu o bicicletă de închiriat, cu coșuleț pe față ..... deci eram ”tare” rău cu depășirile, ce mai!

și mi-aduceam aminte cu nostalgie de cei 40 de km de asfalt pe care i-am făcut la Triatlonul Reci în 2010, cu un mtb full suspension de 16 kg, pe caniculă și ulterior pe grindină ... ce timpuri, dom'ne ... ce timpuri romantice aproape! Locul 3 din 5 fete la feminin 30+, că pe atunci nu mai era altcineva de 40+ pe la triatloane ...

 
album on-line, Reci 2010

Ce nu a fost prea distractiv pe traseu, deşi în linii mari asfaltul a fost chiar bun, raportat la catastrofa drumurilor din România: faptul că punctele „delicate” nu au fost semnalizate.
La trecerea de cale ferată dinspre Cristian către Râșnov era ceva coadă de mașini și am întârziat aici să zicem 1-2 minute, căci mașinile se poticneau și valsau oarecum pe asfalt din ambele direcții și cele de pe direcția mea de mers nu prea lăsau loc pe dreapta lor, așa că era mai bine să opresc și să fiu precaută.
Oricum, abia așteptam să trec de Râșnov și să intru pe urcare, din două motive:
1. Conform informațiilor de pe site: ”Km 20-31 URCARE, DN 1E Râșnov - Poiana Brașov (circulație restricționată) km 24 punct de hidratare”. - deci aveam să scap de nebunia traficului, cu siguranță!
2. Eram curioasă să fac traseul, să văd cât de greu este și cât din el voi putea pedala, cât voi merge pe lângă bicicletă. 
Tot în zona Râșnovului am crezut că voi crăpa acolo pe loc, când am simțit o hurducătură îngrozitoare și mi-a gemut bicicleta cu tot ce era pe ea! Cu soarele puternic care făcea aburi de căldură și cu toată nebunia din jur, remarcasem prea târziu un obstacol din acela pe care îl fac cei de drumuri pentru a obliga șoferii să reducă viteza. Era de culoarea asfaltului fără nici un pic de demarcație și șansele să-l sesizezi erau destul de mici .... Nașpa frate, nașpa!
Dar lasă, nu-i nimic, noi să fim sănătoși, cursa continuă! (cum ar zice un tip de pe RoClub: ”Lupta continuă!”)
Și iaca-mă ajunsă în Râșnov la punctul unde începea ”înfricoșătoarea” urcare de 10 km ..... 
O revelație absolut înspăimântătoare am avut aici ..... mare pierdere că nu aveam camera de filmat cu mine, merita din plin, spre exemplificare!
O revelație asemănătoare mai avusesem la prima întâlnire cu Kathmandu: oameni, mașini, motorete, biciclete, câini scheletici, cornute ... fără semafoare, fără indicatoare, fără treceri de pietoni, intersecții cu cel puțin 5 ramificații .... fiecare mergea și înainta după cum îi era talentul sau tupeul.  Experiență de viață, frate, nu alta!!
Nu găsesc pe net o poză care să semene măcar cu situația de la fața locului.
Mașini din spate
Mașini din față
Mașini de la stânga
Mașini de la dreapta
Sute de oameni aflați parcă într-un pelerinaj către Mecca, bătrâni, copii, grupuri dezlânate, nimeni nu prea se sinchisea să facă loc nimănui, polițistul din intersecție, săracu, era mult-muult-muuult depășit de situație, claxoane, înjurături, nervi, căldură, tone de noxe și valuri de caniculă suplimentară din toate acele țevi de eșapament, un soare orbitor, frigeau nările, neuronii tropăiau îngroziți la vederea ”sinistrului peisaj”, dintre Poiana Brașov se formase un șir de mașini, spre Poiana Brașov un alt șir de mașini dorea să înainteze, la stânga se făcea un complex turistic și acolo era o altă sursă de vad uman și automobilistic în lentă mișcare și totul părea o lentoare teribilă, un haos babilonian .... am zis ceva nu foarte demn de o lady, dar exasperarea mă luase pe nepregătite. Dinspre Poiană, pe șoseaua aia fără trotuar și prin curba aceea destul de nenorocită, cobora un concurent pe lângă a sa bicicletă ... a dat din cap a salut către mine, nu aveam cum să aflu ce pățise, căci între noi se scurgea ”Dunărea automobilistico-umană în revărsare”, doar bănuiam că-l părăsiseră nervii și abandonase. Stare de care nici eu nu eram departe. Adio cursă! Nu știu cât să fi pierdut aici, ca timp (că o contabilizare a litrilor de nervi nu pot să fac). Poate 4 minute, poate 8 minute ... cert este că era mai rău decât pe DN1 și mai rău decât pe un bulevard bucureștean la oră de vârf în zi lucrătoare de octombrie (că acu e goluță capitala).
Cu siguranță că primul pluton sau cei care au circulat așa:

au cam ”restricționat” singuri drumul, fără nici un ajutor din partea organizatorilor și cu siguranță că ei au avut nevoie de max. 20 de minute pentru cursă de urcare, nu de 40 ... așa, ca fapt divers.
Dar, după cum zicea nu știu cine (sic!), ”triathlon is harsh stuff!” / ”take it or leave it!”. Așa că am ”took it” și am ieșit până la urmă din nodul acela încâlcit, precum capul croșetei prin nodurile de lână ...

o fotografie frumoasă, cu plutonul fruntaș

Am depășit vreo 2-3 băieți pe segmentul care a urmat. La o curbă strânsă și abruptă m-am pomenit claxonată de un șofer ... pe care nu-l calific, cu siguranță nici el habar nu avea că pe-aici se desfășoară un concurs (din moment ce și eu începusem să am dubii că m-aș afla pe traseul corect ....), dar s-a ales cu un nice ”Bine mă, tu ce puii mei vrei?! Ce dreaku, n-ai loc de noi??” ....
A mai fost un dobitoc care a oprit, a deschis portiera pe dreapta ca să ia un alt dobitoc care stătea pe marginea drumului și așa, au umplut cutia cu dobitoci și au plecat mai departe, în trombă, se putea și mai rău. Ce să faci frate, cu ăștia? Să-i îneci la naștere e deja prea târziu, atunci nu-i recunoști ce soi sunt ....

Sincer vorbind - ca-ntotdeauna (sic!) -, nu m-a amuzat deloc situația urcării spre Poiană, dar am reținut totuși potențialul segmentului de drum. Dacă s-ar bloca traficul și pe acești 11 km, cursa ar fi un vis!! Și așa a fost un vis, dar urât! Eu mă refer la unu frumos :-) 
Având în vedere că proba de bicicletă a fost dominată de trafic intens și aferentele noxe la greu (dacă e și caniculă, combinația e demențial de nedorită!!), o definesc ca fiind un fiasco reușit.

Am ajuns în Poiana Brașov mult prea repede (bine, cred că era cam 11:50 și de fapt era târziu la nivel de timp de cursă). Neavând ciclocomputerul, habar nu aveam pe la ce km mă aflam în cursă, așa că mi s-a părut urcarea prea scurtă. Nu mă chinuisem destul, se pare. Mă simțeam de parcă mă așteptam să mai am 10 km de urcare și pentru o secundă nu puteam să pricep că da, frate, chiar terminasem ”urcarea aia”!! (”Care urcare?! Aia fu urcare?! Hai zi ”thău!””).
Cu siguranță că mintea mea fusese ocupată mai mult cu mașinile care derulau și nu simțisem cum se scurge efortul pe asfalt pe ticăit de cronometru.
 Aleluiaaaaaa!!!!!
Și să vezi COBORÂREeeeeeeeeeee ..... vreo 10 km de coborâre, FĂRĂ MAȘINI!!!!!! 
Serios!!!?? Dăm pedală???!!! Cu frâne sau fără frâne?

Și am dat ... nah, cât am putut ... max. 50 km/h am avut, mare lucru. Îmi zburătăceau ochii din vârful coarnelor la curbe .... 
A fost o coborâre absolut strașnică pe care am făcut cam 20 de minute cred, dar de fapt habar nu am. Au fost minutele mele de glorie, ce mai!  
Când am auzit primul motor de mașină din spate ..... ”Aoleu, am pus-o!! Au dat ăștia drumul la trafic, să vezi belea!!”. Am reușit să mă uit la ceasul de pe încheietură, arăta 12:03. ”Pun pariu că era ăla din mașină de lângă polițist care făcea pe el și nu putea decât în Brașov, așa că a așteptat să bată gongul ora 12 și să o zbughească!” (Că așa era promisiunea, circulația închisă între orele 10 și 12, naiba știe cine putea să fie la ora 10 în Poiană, din moment ce startul concursului, la Lacul Codlea, se dăduse la 09:30 și mai devreme de ora 10 probabil nici cel mai rapid nu plecase pe șosea să pedaleze!!)
Trei minute mai târziu, când am văzut și prima mașină urcând dinspre Brașov, am fost sigură că ”gata cu relaxarea, treci tu pe dreapta!”. Și am încetinit vreo două minute. 
Din fericire, acestea au fost singurele două mașini pe care le-am văzut trecând pe lângă mine pe toată coborârea și ulterior am aflat că circulația a fost reținută până la 12:15.  
M-am simțit victorioasă să intru în Brașov, puțin dezorientată din cauza căldurii cred. 

Am ajuns la zona de tranziție, unde era Peter Klosz. Făcea semne virulente să opresc și încerca să-mi atragă atenția. Mi-a captat-o cu câteva secunde mai târziu, mi-a arătat locul meu pe rastel și cu asta mă aștepta partea cea mai dificilă, care de regulă ar fi trebuit să fie punctul meu forte. Dar a fost proba unde am decăzut total pe ultimii patru km, fiind depășită de cel puțin 15 concurenți, din care vreo 4-5 fete, inclusiv Andreea, care a ocupat locul II pe categorie.

poziția asta a corpului arată clar un alergător în deplină lehamite și aproape de epuizare, cel puțin în cazul meu. Nu știu cum am putut să mai fac și alergarea, sincer vorbind. Rușinea de a abandona face minuni cred ...

Am auzit din nou vocea Corneliei David, care mă încuraja frenetic. Dar eu eram deja relicvă și aici am început să simt că nu mă vor duce plămânii. Resimțeam acum, în avanpremieră absolută - de fapt problema aceasta am mai avut-o pe ciclism și alergare la Triatlon Mamaia 2011, când segmentul nostru de traseu era o bandă de circulație pe care se blocase accesul mașinilor, dar pe banda paralelă erau km întregi de mașini în derulare lentă, pe ambele direcții, care evidentă că emiteau gaze la greu!! A fost horror, ca și acum la Brașov! -, efectele noxelor inspirate mult prea intens pe primii 37 de km ai probei de ciclism.

Traseul de alergare, și el modificat din păcate, s-a nimerit până la urmă și a menținut același grad de dificultate specific și probelor anterioare (alergarea de după înot și ciclismul spre Poiană), având soare, umbră, urcări prin caniculă, coborâre scurtă pe off road, asfalt, două traversări prin oraș, unde traficul trebuia reținut. Aici, la una din traversări, la a doua tură, un polițist care probabil obosise și am toată înțelegerea pentru nerăbdarea lui (oare?), mi-a făcut mie semn, care mă pregăteam aproape de abandon, și mi-a spus: ”haideți mai repede, să dau drumul la mașinile astea odată!” .... Chestia mi s-a părut atât de frapantă, încât mi s-au înmuiat și mai tare picioarele și am început să merg, deci omul a mai pierdut astfel câteva secunde cu mine ...
A fost extrem de greu să termin cursa, mă topeam precum o lumânare. Îmi pierise orice urmă de zâmbet de pe moacă!

Am ajuns totuși la finalul celei de a doua ture și a celor 9 km, uimită de majoritara nepăsare a tuturor celor pe care îi întâlnisem prin parc sub Tâmpa. Am fost uimită că nu exista nicăieri o avertizare pentru locuitori și turiști, despre desfășurarea acestui concurs. Pun pariu că toți știau despre Festivalul Berarilor, dar nici 1% habar nu avea despre alergarea din zonă ca parte dintr-un concurs de triatlon .... foarte greu. Foarte greu cu bunul simț, foarte greu cu instinctul de a-l respecta pe unul pe care-l vezi că face un efort, foarte greu să nu stai exact pe aleea pe unde vin alergătorii, deși prin parc se tot aleargă de cel puțin o oră .... incredibilă nație balcanică, absolut incredibil. Mă apropiam de un grup de vreo 6 adulți și doi copilași mici care blocau aleea pe care alergam. Vedeau că vin, tocmai trecuse de ei un alt alergător. Se uitau tâmp, dar nu schițau măcar un gest să elibereze 10 cm spațiul prin care urma să trecem .... mă refer la adulți, evident.

Cireașa de pe tort a fost la finish. De fapt au fost două:
1. Exact când mă apropiam eu, prin zonă trecea o mireasă cu alai. Moderatorul concursului a considerat mai oportun să comenteze mireasa. Faptul că un alt concurent se apropia de finish și că terminase de fapt ... a fost pomenit după ce deja nu mai aveam chipul pe picior.
2. Medalia nu mi-a fost pusă de gât, ci lăsată la întâmplare în mână .... mare lucru că nu am scăpat-o pe jos. ”Hai, ia și tu una, dacă tot ai terminat ....”. Sorry, dar asta a fost.

Mi-am luat bicicleta, sacul cu echipamentul de bicicletă și m-am dus să fac duș. Eram epuizată. 
Timp: 3h46min. Locul 105 din vreo 115 cred, locul 3 la categorie.
Sunt conștientă că în condiții normale puteam face cursa în max. 3h10min. Fără nici o exagerare. Poate chiar 3 ore.
Am vrut să revin la premiere, să-i mai văd pe Bursuleți o dată. Dar nu am fost în stare să mai ajung singură, a trebuit să mă întorc din drum și direct în pat m-am aruncat. Oficial îmi era foarte rău :-)
Ulterior am aflat că aș fi urcat pe podium la categorie. Acum sper să primesc totuși premiul, care a rămas la Brașov. Luminița mi-a povestit că a încercat să ia ea premiul pentru mine, dar i s-a refuzat, pe motiv că doar concurentul și-l poate ridica (nici nu știu ce e, probabil doar o medalie, am văzut niște medalii mai mari prin pozele de la premiere).

Recomand organizatorilor să solicite feed-back de la concurenți și voluntari, eventual, adaptând formularul de aici.

Comentariu terminat azi, 

9 august 2013, 22:16

Cum luni îmi luasem preventiv zi de concediu de la muncă, am mai profitat de câteva ore de Brașov. 

A doua zi dimineață eram OK și am ieșit la o tură spre Cetatea de deasupra orașului. Intenția a fost să alerg câțiva km, dar mi-au ieșit doar vreo trei de jogging. 

Am petrecut două ore foarte frumoase, în liniște și relaxare mentală. 

Triatlonul din Brașov, la prima lui ediție, a fost un eveniment discutabil, cu plusuri și minusuri la greu. Dacă faci abstracție de trafic și aglomerație, totul iese pe plus. Din păcate însă .... trăim într-un haos care ne ucide lent, dar sigur ....

 Am terminat sejurul brașovean cu o înghețată la care visam de două zile.

M-am învârtit prin Piața Sfatului și de fiecare dată când îmi luam ”la revedere” și ieșeam, făceam o întoarcere de 360° și mai reveneam o dată în centrul ei ... și tot așa am dus-o de trei ori ... dar a trebuit să părăsesc până la urmă locul ......

Mi-am luat pepenii - 6 verzi și 4 galbeni - de la un magazin care m-a lovit un pic emoțional .... și gata. 

Back to the fucking Bucharest City!
P.S.
Ca să nu uit:
Poate s-au întâmplat mai multe chestii ciudate, dar de două am auzit mulți dintre noi, ele fiind mediatizate pe net.
1. Un concurent - triatlonist cunoscut, de altfel - a înțepat, în T1, roțile de la bicicleta altui concurent, astfel încât acesta, un român venit din Cipru pentru acest concurs, să nu mai poată continua. De fapt a și fost singurul ”descalificat”.

 

2. Un concurent a luat, aparent ”din eroare”, un echipament de lux din T2, aparținând altui concurent. Detalii aici.
Nu mă ocup eu să dau nume acum, oamenii se știu, lumea nu e chiar atât de largă .... 

Seara și dimineața de după cursă
Primele mele reacții de după cursă
Analiza la rece

Update 19 august 2013:

Federația Română de Triatlon a publicat astăzi măsurile luate împotriva sportivului care a periclitat cursa altui sportiv. Regretabil ”incident”, regretabilă ”pildă”, căci de regulă cei cunoscuți și prezenți des pe podiumuri devin cel mai rapid idoli ai unei generații care vine din urmă. Și în acest caz este vorba de un tânăr care a fost ajutat, sprijinit, compătimit pentru situația precară și lipsa de resurse financiare și materiale ... dacă ar fi furat ceva, și tot nu ar fi cântărit atât de greu precum gestul de a deteriora echipamentul altui concurent cu intenția de a-l scoate din competiție. DISLIKE!
Update 20 august 2013:
Deși Alex Enache îmi spusese că îmi trimite premiul prin curier, deci îl am în 24 h, acesta a fost trimis prin poșta română. L-am primit cu o întârziere de două săptămâni, după ce ”a tras clapa” la întâlnirea agreată pentru data de 4 august, în Brașov. 

Pe lângă medalia respectivă, am mai primit și două tichete de intrare într-un Aquapark din Brașov, pe care scrie că sunt valabile pentru copii de max. 1,30 m înălțime și doar pentru lunile iunie și iulie 2012 (!!!) și doar de luni până vineri!! Așa un premiu la plic, îi onorează suplimentar!

Update 28 august 2013:
După ce am așteptat zece zile și am trimis 6 solicitări la respectivul Aquapark, constat fără nici o uimire, că nimeni nu onorează solicitările scrise ale potențialilor clienți. Am spus că am aceste bilete, în ce context și am rugat să mi se spună care e treaba cu ele. Tăcere deplină. Încă o dată, Alex Enache multe felicitări. 
 Update 15 septembrie 2013:
idem(!)