fără titlu ... despre biciclistul din țara bucurești :-( și NEșansele lui de supraviețuire

O nație - în mare parte - de îngălați* cărora le place să fie furați, să fie înșelați, să fie duși cu vorba … nu pot dezvolta acum, dar voi reveni asupra subiectului, ăla cu ”le place să fie furați”, atunci când îmi va fi mai mult posibil…. Le place pentru că e mai comod și românul este, prin excelență, leneș. Nu există un cult al muncii aici și nu a existat niciodată. E de ajuns să-l citești pe Caragiale. Sau să-l asculți, sunt o mulțime de piese de teatru radiofonic on-line.

După ani de zile în care observ, zi de zi, cum se deteriorează condițiile de trafic din București, din calitate de biciclist de data aceasta, încep să cred că deja există primele premize din cauza cărora să te deplasezi pedalând prin această țară a Bucureștiului vor egala cu un suicid dureros. A explodat numărul de mașini. Boom-ul determinat de apariția creditelor în românia a pus ”covrigul” în mâna oricărui analfabet. Adică volanul unei mașini. Ok, asta se numește ”bunăstare”, au gândit 99,9% din berbeci. Biciclistul, rar pe carosabil până în urmă cu doi-trei ani, a trebuit să se adapteze. Nici un bai, încă mai era loc destul. Acum a crescut și numărul bicicliștilor, dar asta e altă poveste. Căci nu doar cei de la volan sunt analfabeți, tembeli și cu creierul spălat. Doar trăim într-o țară a bucureștiului unde, conform legii, nu ai voie să folosești telefonul mobil fără setul de hands free în timp ce conduci, dar azi am văzut cel puțin 10 șoferi profesioniști, plătiți din banii mei, la ”covrigul” unui autobuz sau troleu, vorbind la telefonul mobil, pe care îl țineau cu mâna dreaptă lipit de urechea de pe aceeași parte. Eh nu, că ar fi fost culmea să îl țină lipit de urechea stângă, dar cu siguranță sunt și d-ăștia, că dacă le obosește lobul drept, și-aduc aminte că mai au unul. Între cei doi lobi (a se citi ”loburi”, căci e mai ”cool” cu ”-uri la final”, right?!) e vid. Partea care mă sperie de ceva timp, mai mult decât triburile de șoferi și deținători de ”covrigi”, devine alta: homo sapiens perpedes. 
Seară de iarnă, frig afară, vineri, deci trafic intens, câte doi polițiști prin intersecții, întuneric, urme de zăpadă înghețată pe marginea carosabilului și a trotuarelor, permanentul haos de mașini care opresc pur și simplu pe prima bandă, fără să țină cont de șirul de mașini care vine din spate, portiere deschise pe toate părțile – deci tot tacâmul. Bașca bicicliști neiluminați – împușca-i-aș în tălpi! Bașca peste toată fauna, țăranul român – dar în sensul ăla vulgar și rău și urât, pe care tot românii îl folosesc atunci când suduie, iar cel care tocmai înjură și te face pe tine țăran se crede cel puțin Prinț de Hohenzollern! Sau Regina Bobului de Mazăre! -. Deci țăranul român, burdușit la ghiozdan, corpolent, cu mers de rață, cu o sarsana mare în stânga și cu mâna dreaptă plecând în diagonală de la umăr spre exterior. El merge. Mama lui de îmbuibat de prostie și lipsă de respect a spațiului public și a logicii și a tot ce mai vrei tu să iei din Dex! Merge frate pe carosabil, în sens contrar sensului de deplasare. Că așa vrea imbecilitatea lui. Că e mai scurt drumul cu  cinci centimetri, nu știu de ce. Pentru că așa merge el pe tarla, acolo unde s-a născut. Doar că acum și-a pus ghete de piele și eventual cu lac pe vârfuri, cojoc, căciulă din blană, două ghiuluri pe care și le mai poate scoate doar dacă taie degetele, că-s grăsane de atâta îmbuibare. 
Sau deja sute de pițipoance care au ca idol în viață păpușa barbie, columbeaca și cum naiba o mai chema si femeia de plastic … cum îi zice? Ce ”lapsusuri” am, domne!!! Cum îi zice …. Bianca parcă! – deci parvenite d-astea sau în curs de parvenire, născute și ele tot cu toaleta-n fundu curții și fără apă și curent electric, venite la oraș să dea dea țara bucurești peste cap, agățate de diverse membre ale unuia sau altora, pe tocuri de 30 de cm, orbecăind și crezând că gaura din asfalt e locul unde crește cartoful ăla de o punea mă-sa și tac-su să-l scoată din pământ când era mici și ele visa deja la buliudul de bucurești și membru nu știu cărui miliardar etc. etc . …. Deci și astea umblă pe carosabil de parcă ar fi pârtia lor pe persoană fizică și dacă le zici ceva și apuci să auzi ce replici au, te ia cu amețeală ….. Sau haitele de golani la +/- 20 ani care spun bancuri pe marginea carosabilului și când vine un biciclist se fac că-i sar în fața roții sau trag câte o flegmă sau spun câte o porcărie, dacă biciclistul e de fapt ”o...”! Ce dracu caută specimenele astea la oraș, pe bune? Peste tot în lume există scursuri ale rasei umane, dar de ce trebuie toată scursura românească să ajungă pe carosabilul din bucurești? Cum ziceau niște băieți în volumașul ”Enervări”....

Eu, sau tu, cum vrei, biciclist din raftul ălora de ai pe tine vreo 4-5 lumini, să fii văzut din toate părțile, ai cască, respecți aproape 100% toate semafoarele și trecerile de pietoni, nu sari în fața nici unei mașini, te asiguri de fiecare dată, claxonezi frumos de atenționare etc. – tu trebuie să ocolești toți bipezii ăștia needucați, brutali, vulgari, care au și limba-n gură grasă de atâta îmbuibeală, și toate manichinuitele sau obezele astea de import …. sau trebuie să oprești, pentru că dacă nu oprești, imbecilul nu se sinchisește și tu ești vulnerabil, că dacă îl ocolești pe el 10 cm, te ia mașina din spate și poate și următoarea, că pe urmă șansele să simți câte te mai iau sunt foarte mici, nu-i așa? (right?)

Apoi mai sunt nenorociții care deschid portierele. ”Băăăă, ce dracu nu te asiguri? De ce băgați voi lumea în spital! Tembelule!” sau șoferii de la diverse furgonete, mini nu știu ce și maxi-taxi. Mama voastră de cretini, de ce vă lăsați pasagerii să coboare așa, ca-n pădure, fără să le spuneți că ”bă, pasagere, vezi că vine un fraier cu bicicleta și ăștia au așa, doar între 15 și 30 km/h, dacă tu deschizi acum portiera, l-ai nenorocit pe fraier!” De ce dracu în țara asta pasagerii din mijloacele de transport în comun au voie să coboare oriunde, după cum îi mănâncă pe ei în ureche, e – nu e stație de coborâre/urcare, lor li se permite să coboare. Cum să-ți păstrezi calmul? Cum să scrii (numai) despre floricele, dragoste, voluntariat, gărgărițe, firul ierbii, fulgi de nea și păsărele? Cum să devii imun la atâta reavoință și lipsă de civilizație? 
Despre civilizația asta vorbesc, nu despre marfa din magazine, iPod-uri sau mai știu eu ce plasme sau ce caracatiță afumată în membrană de somon și cordon bleu la breakfast, lunch and dinner. Aia nu e civilizație, e consum fără limite și fără logică, e snobism pur și e risipă. Despre civilizația respectului reciproc vorbesc, a respectului față de spațiul public, despre respectul față de pronumele personal de politețe, despre conținutul cuvintelor și expresiilor precum ”te rog frumos”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze” sau ”pardon” sau ”poftiți”. 
Eram în St. Moritz acum câțiva ani, din decembrie până în ianuarie. Elveția. Ooooh, daaaa, sigur, parcă ar fi în cosmos, nu tot în Europa!! În blocul de 4 etaje al gazdei mele se dădea o petrecere de noapte la un apartament. Nebunie mare. Două gesturi absolut de neînțeles pentru marțienii de români: 
1. Petrecerea a fost anunțată, prin afiș pe fiecare ușă și la intrarea în bloc, cu scuze.
2. A doua zi dimineață, la ușa fiecărui apartament se afla o sticlă de vin în ambalaj de cadou și cu o notiță prin care se cereau din nou scuze.
ASTA E CIVILIZAȚIE și asta nu o să pupați voi în veci, decât în proporție de poate 0,3%, că mi-ați citit postarea sau ați trăit episoade d-astea la rândul vostru și chiar le-ați sesizat și ați considerat că este o chestie bună de ”distribuit”. Și mai am exemple, cine mai dorește.  Revenind la topicul inițial:
O nație de îngălați.  Mai vorbesc despre respectul bunurilor altuia, indiferent că este vecinul, străinul sau angajatorul nostru. Despre formula de salut care constat, cu o stupoare incomensurabilă, că începe să dispară și în interiorul unui colectiv de muncă, ce să mai discut de grupul care se formează ad-hoc la lift, acolo unde muncești sau locuiești.  Asta e civilizația pierdută și călcată în picioare.

Acum se pune valoare pe non-valoare. E un trend nou acum cu ”acțiunile caritabile”. În fiecare zi, dar aproape în fiecare zi, în țara feisbuk apare o chestie de genul: ”aleargă pentru cauza X„, ”pedalează pentru cauza Y”, ”mergem să colindăm în scop caritabil” și tot așa.

Ei bine, eu am început să am puternice, dar foartee puternice dubii asupra acestei explozii de ”cauze caritabile”. Parcă suntem la circ. Ceva nu se pupă. Faptele bune se fac în tăcere, nu scoțând în evidență un anume individ sau un anume grup de indivizi. 
O societate care te face să te simți un nesimțit și un necooperant, te face să te simți vinovat de-a dreptul dacă nu-ți dai tot salariul și dacă nu-ți cheltuiești timpul pentru cauze caritabile și voluntariate. Și există un grup de frunte care organizează toate aceste chestii, croșetează trăistuțe și le vinde pentru un orfelinat, urcă scările și cere pentru fiecare scară urcată câte 1 leu care va ajunge, indiscutabil, în supa unui copil bolnav, pedalează 1000 de km și pentru fiecare km cere câte un SMS care costă între 2 și 20 de euro și toți banii vor ajunge, indiscutabil, către un spital de copii și tot așa. E ceva ciudat în toată această explozie, nu vizez pe nimeni, absolut pe nimeni, dar scepticismul meu de regulă nu este chiar gratuit. Am fost născută și am crescut în epoca voluntariatului. Diferența este că nu se numea neapărat așa, ci mai degrabă ”muncă patriotică” și uneori ”muncă voluntară”, deși era cam obligatorie prin sistemul de învățământ. Acum, voluntariat înseamnă să faci dacă ai chef și doar dacă îți place, că e cool, e trendy, e bine să pui pe CV. Da, OK, e bine …. e foarte bine, aplaud. Fără glumă. Dar există un ”dar”, căci tot ce e ”fără număr, fără număr” - e deja ciudat.

Ani întregi am adunat toamna castane și am dus la școală, era obligatoriu. Munceam pentru asta și castanele ajungeau în industria farmaceutică. Adunam borcane și sticle goale și le duceam la școală, era obligatoriu. Adunam hârtie, ziare, reviste, absolut orice, fiecare elev era obligat să prezinte cinci sau zece kg, nu mai știu.  Se colectau și se reciclau.  Am mers la sortat cartofi. Am făcut practica în fabrică, apoi în bibliotecă, apoi la OSIM. Era un ritm normal al vieții de copil și de adolescent și acțiunile astea, plăcute sau nu, contau pentru formarea noastră ca oameni, învățam să apreciem munca, efectele și rezultatele muncii noastre, învățam să apreciem bunurile, să fim conștienți că o pereche de pantofi costă mai mult decât plăteam noi pe ea în magazin și că atunci când se rupea șiretul nu trebuia să aruncăm pantofii, ci să reparăm șiretul sau să facem noi unul nou. Atunci când aveai o pereche din ciorapi de mătase și ”se ducea firul”, nu aruncai ciorapii la gunoi, îi duceai la remaiat. Nu aveai bani să îi duci la remaiat, îi coseai cu mânuța ta, diferența era că se vedea reparația.  Deci, am făcut voluntariat de la 6 ani până la 22. Sportiv de performanță fiind, am cheltuit sute de ore pentru tot felul de parade și demonstrații: de ziua lui Ceaușescu, de 23 August și naiba le mai știe ce alte zile. Deci eu consider că, în valoare intrisecă, mi-am făcut cu vârf și îndesat datoria față de patrie. Că așa vorbeam ”pe vremuri”, ne cinsteam patria. Așa eram crescuți. O respectam, nu o înjuram. Chiar puteam avea o mândrie a naționalității și cetățeniei și acest lucru respira și peste hotare, nu eram priviți și nu eram considerați o nație de hoți, șarlatani și leneși. ….. acum, una din marile rușini, este să fii recunoscut în lume ca provenind din România ….. Acum, se crede că în viață trebuie să faci doar ce-ți place ție și că indiferent ce faci, sub ce mască, trebuie să te alegi cu ceva: bani, obiecte, imagine. Imaginea este cea mai importantă. Imaginea de înger și imaginea de supra-om îți va aduce apoi bani și obiecte Așa e mersul lucrurilor. E bine că dezvoltăm chestia asta cu ”faci doar ce ai chef și ce-ți place” - pe termen lung e moartea-n pijama. Căci celor mai mulți le place să fie boemi, să curgă banul de la sine, să câștige bani din vorbe, nu să coasă, să repare, să bată cuie, să lipească tălpi de pantofi etc etc.

Acum, orice chestie care implică voluntariat, contribuie implicit la bunăstarea – mai devreme sau mai târziu, rezultatul e același - unui anumit grup de indivizi. Sigur că la început nu s-a conștientizat chestia asta, dar din momentul în care s-a conștientizat, au apărut ceva modificări pe segmentul de organizăm, încurajăm oamenii să facă donații, să facă voluntariat. Da, voluntariatul e foarte bun, mai ales pentru copii și tineri. Făcut așa cum este declarat, adică neplătit, e bun ca idee. Dacă e plătit, atunci nu mai este voluntariat, ci muncă plătită și nu mai trebuie prezentat ca fiind voluntariat. De aici se schimbă mersul lucrurilor.

Organizarea de diverse chestii e benefică. Cu tot ce implică și voluntariatul, desigur.  Și statul se bucură. Căci, dacă mai are de unde să fure, acum o mai poate face, că ”las că inițiativa privată pune la loc!”. Un exemplu bun este sistemul de sănătate și infrastructura sistemului de învățământ. Să dezvolt subiectul, sau e clar pentru toată lumea? Ah, și sportul este un foarte bun exemplu. Uite dintr-un foc trei domenii ABSOLUT VITALE pentru a:

-       avea o nație sănătoasă,

-       educată,

-       cizelată,

-       harnică,

-       relaxată.

De aceste trei domenii, statul și-a bătut joc, a furat tot, a distrus tot. Nu mai există nimic, doar ruine.  Inițiativa privată spală mâinile și obrajii groși ai statului, căci, cum-necum, organizează și restructurează pe ici pe colo. Construiește un spital, dotează un orfelinat, atrage lumea să facă sport, implicit deschide porțile către comerțul cu bunuri de profil, crează locuri de muncă, apar oportunități etc. etc. O să spui că da, și, ce vreau să spun până la urmă? Vreau să spun că statul continuă să ia bani din buzunarul meu, bani pe care nu îi merită. Plătim existența unei legislații care nu se aplică. Revenind la trafic: câți polițiști rutieri ați văzut ocupându-se în trafic și de încălcări ale legii care să nu aibă legătură cu șoferii? Pietonii traversează din și înspre toate direcțiile, sub ochii poliției. Cum descriam mai sus, portierele se deschid oriunde, oricum. Stațiile de urcare/coborâre nu se respectă.  În fiecare zi văd șoferi care intră și trec ostentativ pe roșu, în ditamai intersecțiile. Trecerile de pietoni au devenit cele mai vulnerabile, cele mai periculoase, de multe ori. Mai ales cele nesemaforizate. Am început să văd și autobuze sau trolee trecând pe roșu, accelerând orbește, deși știau că urmează galben. Închid ochii și trec. Și atât. De ce nu?!

Credeam că epuizasem să descriu această societate. Renunțasem să o mai descriu. Căci da, este obositor să te preocupe aspectele negative, asupra cărora tu nu prea ai control. Ar fi mult de povestit. Alarmant este că începem să ne creem o lume falsă, ridicând în slăvi, în mod gratuit, și tăcând asupra punctelor dureroase, pe care noi, acum, le-am putea rezolva. Se merge pe principiul ”trăiește clipa”, care nu e bun. Se merge pe principiul ”fii optimist”, care cultivă practic ”politica struțului”. A ignora, nu înseamnă că nu există acel urât și rău. Numai vorbind despre el putem să îl conștientizăm, putem evita să ne obișnuim atât de mult cu el, încât să devină normalitate. Există multe proiecte în derulare care modelează acum ziua de mâine. E bine să încercăm să le vedem și punctele slabe și să le rostim, nu doar să aplaudăm precum pinguinii și să avem impresia că tăcând, și lăsându-i pe alții, totul se rezolvă. De la sine nu se rezolvă nimic. ”Din nimic, nimic nu se naște” - și propoziția aceasta mi-a rămas în minte din clasa a XI-a, mai exact 1985, când, fiind la un liceu filologic, studiam și literatura universală comparată și ceva din vechea filosofie, nu doar filosofia marxist-leninistă. Desigur că nu-mi mai aduc aminte foarte multe, dar ăsta era unul dintre adevărurile introduse de un poet-filosof, Titus Lucretius Carus, în poemul ”De Rerum Natura” (”Despre natura lucrurilor”). Implicit, al doilea adevăr părea să fie ”Nimic nu se întoarce în nimic.”

Îmi pare rău că am aruncat acele manuale …. vicisitudinile vieții ….

Gata, m-am descărcat astăzi. Și totul de la două portiere deschise cu 20 cm înaintea mea, eu pedalând de zor spre casă și din cauza ”acelui țăran” care invadase carosabilul și căruia nu îi păsa defel că eu veneam, pe sensul meu de mers, pe carosabilul unde eu aveam voie să merg, cu lumină pe cască, două lumini puternice pe ghidon, una pe piciorul stâng. 

Alte materiale tangențiale:

  1. iulie 2010 

  2. cauze - 2010 

  3. ploaia - 2010 

  4. U R A - 2010

  5. lecții - 2010

  6. vaca

  7. beznă

  8. reguli ..... de încălcat

  9. lecție: depășirea

10. iarna

11. Academia Bicicletei 

12. mașina, umbrela lor

13. telefonul mobil

14. confliKte
15. România e frumoasă, dar .... 
16. Că(l)catul ierbii  
17. biciclistul și cauza pompei ... de benzină!
18. uraaaa, am supraviețuit!
19. de ce (să mai) mergem la școală?!  
20. am fost educat .... PROST!!!
21. Greierele și furnica  
22. Avem dreptul de a fi umiliți
23. Fragment de mentalitate
24. Asta-i tare, a nu se rata!! 
24. Programare la moarte 
25. iarna, lopata, zăpada, munca, imaginea
etc, scoticiți prin bloguri :-)  
Mai rău decât rău este faptul că dacă nu devii ”așa cum trebuie”, nu ai nici o șansă. Și asta mă face să fiu supărată pe mine. Pentru că e greu să ”nu ai nici o șansă”.

*s-or supăra unii că generalizez. bafta lor! Dar când mă gândesc doar la câți bărbați am văzut eu urinând aiurea în public, pentru că au impresia că e dreptul lor să facă asta - în timp ce nicăieri în altă țară europeană nu am văzut așa ceva, timp de cinci ani!! - și la multe alte exemple care au de-a face cu snobismul și reaua voință de a se educa și a învăța și aplica ceva ....
Update 2 decembrie, seara:
Ora 18, pe bicicletă, pe Iuliu Maniu. Veneam de la muncă. Trotuarul ăla de 1,5 - 2 m era liber, fără mașini parcate. O țărancă, probabil sora celui din povestea anterioară, mergea ca o rață, cu brațele crăcănate de atâta slană, pe carosabil. Pur și simplu așa, că de ce nu? Evident că în sens contrar direcției de deplasare a mașinilor, să aibă farmec. M-a văzut că vin. Nu a făcut pasul să urce dracului trotuarul. Și cică să nu observi .... 

Ce ne facem, încotro cu mass-media asta liberă?!

După șocul simțit când am citit această ”perlă jurnalistică”, am cam renunțat să mai urmăresc presa. Dar iată că nu putem fără ea, așa că acum comentez o altă ”perlă”:
Cu roșu am marcat eu aberațiile, cu albastru comentariile mele explicative la aberațiile respective.

Alina Palanceanu, probabil jurnalista (??!!) pe segmentul de sport (???!!!), scrie în publicația on-line InSport.ro:

Andrei Rosu (....) dincolo de limite

26.11.2013 10:01 / Publicat de Alina Palanceanu /  67 vizualizari

Ambasadorii Wings for Life Word Run, Andrei Rosu, Toma Coconea si Mihaela Radulescu au incheiat in acest weekend noi provocari personale in domeniul sportiv. Andrei Rosu a devenit campion mondial dupa ce a castigat Cupa Mondiala de Ultratriatlon din Mexic (......)

Andrei Rosu, campion mondial la Cupa Mondiala de Ultratriatlon Este o informație falsă, ca să nu spun minciună, plecând de la premiza că ”jurnalista” habar nu are despre ce scrie. Poate caută și ea informații pe net, deși eu i-aș sugera să îl contacteze direct pe Andrei. Uite aici un site cu clasamentul, FYI: World Cup Men 2013.
Campionul mondial este un ceh, cu un cumul de 380 puncte, participând la mai multe competiții. Andrei a participat la una, unde a acumulat 45 de puncte. Triplul IM din Monterrey nu face parte din această Cupă Mondială. Andrei a câștigat însă Finala Campionatului Mondial de Ultra Triatlon, desfășurată tot în Monterrey, Mexic. Trei triatloane pe distanță de Ironman în trei zile succesive. Dacă nu știi, nu scrii.

11,4 km inot, 540 km pedalat, 126 km alergare in numai 3 zile! Păi dragă ”jurnalistă”, dacă a înotat distanța în mai puțin de două ore, a pedalat în mai puțin de 8 ore și a alergat 14 ore .... ar fi un total de 24 de ore .... de ce i-au trebuit trei zile?! Textul tău nu are pic de coerență și informație reală.

Asta a facut Andrei Rosu timp de 48 ore, 13 minute si 33 de secunde, in Mexic, depasindu-si orice limita intr-o provocare personala la care multi dintre noi nici nu visam. Pentru un om care nu practica sportul profesionist, ci doar din pasiune, Andrei Rosu a demonstrat inca o data ca… daca vrei, poti (cu ceva antrenament, ce-i drept).

Concursul a debutat cu proba de inot – 11,4 kilometri, pe care a terminat-o intr-o ora si 45 de minute. Deci a înotat cam cu 7,8 km/h. Incredibil. Evident că nu există așa ceva la nivel uman. Au urmat probele de bicicleta si de alergare. Cele doua aveau forma unui patrat si o lungime de 1 km. Probele aveau forma unui pătrat .... interesant. Poate parea o nebunie sa il pedalezi de 540 de ori si sa il alergi de 126 de ori, dar – lasand la o parte un anumit nivel de monotonie – un astfel de circuit ofera o multime de avantaje, cel mai mare dintre ele fiind proximitatea echipei de suport, a nutritiei, echipamentului si a accesoriilor. Aici a uitat ghilimelele, căci e citat de pe blogul lui Andrei Roșu.

Chiar daca a suferit o accidentare usoara, cazand de pe bicicleta, nu prea ai cum să cazi de pe, ci cu bicicleta ... Andrei a reusit sa termine cea de a doua proba, cea de bicicleta, in 6 ore si 42 de minute. Adică 540 de km de bicicletă în cercuri de 1 km îi termini în mai puțin de 7 ore?!?! Adică te deplasezi pe bicicletă cam cu 84 km/h pe toată distanța? Wow!

Cea de a treia proba, cea de alergat, s-a incheiat in 14 ore si 20 de minute… Iar, dupa numai doi ani de antrenamente, au venit si rezultatele! Câtă incoerență, incredibil!!! De parcă până la fraza asta de final, domnia sa ar fi vorbit despre antrenamente și eforturile făcute în doi ani de zile.... absolut incredibil. Cum ajung acești oameni să aibă acces la publicații și de ce nu mai există corectori și ”bun de tipar” și documentare?! 
P.S.
Există și triplu Ironman dintr-o bucată, par egzamplă in Germany!

 

”Gala Triatlonului Românesc” - ediția 1: 15.11.2013

Când: vineri, 15 noiembrie 2013, 19:30.
Unde: The Ark, Str. Uranus 150, București. 

Ținută: smart casual
Despre locul ales:
O locație de tip hală underground, în stilul întregului complex de Ball Rooms din zona Pieței de Flori Coșbuc - o zonă care a rămas de probabil mulți ani de zile la fel de puțin accesibilă și plăcută din mai multe motive, unul fiind haitele numeroase de căței și câini și bipezi maidanezi .... (fiecare înțelege ce poate). Este un loc sumbru și la lumina zilei, pe întuneric nici nu se pune discuția să vrei să fii singur(ă), pe jos, indiferent de direcția spre care te îndrepți.

O locație trendy - ca să spun așa, că tot nu ne mai place limba română care a devenit mult prea limitată și săracă pentru gusturile noastre multilateral dezvoltate pe spirală.

Dacă dai search pe internet, The Ark Underground este asociat cu următoarele tag-uri: Club,  stuff, lounge, clubbing, night club, pub music, party, bar, karaoke, café, oldies, discoteci, cluburi tari, evenimente, galerii de arta, concept stores, terase, muzica live etc.  

La final voi reda o descriere mai detaliată găsită pe net, fiind deci o publicitate gratuită pe care o fac acestui local***

Invitația am primit-o pe 4 noiembrie, pe e-mail, de la Peter Klosz, secretar general al Federației Române de Triatlon (FRTRI)*, urmând să confirm participarea pentru o taxă de intrare pe 20 RON. Mi s-a părut un pic ”nedrept” faptul că, deși majoritatea triatloniștilor remarcabili în performanțele lor nu domiciliază nici măcar prin apropierea urbei București, evenimentul a fost organizat taman aici. Era clar de la început că mulți dintre cei reprezentativi din punct de vedere al performanței sportive în domeniu aveau să lipsească, ceea ce este în sine destul de regretabil. Ca și principiu general, mi se pare regretabil faptul că societatea românească a ales să promoveze exclusiv Bucureștiul, transformându-l într-un fel de ”Vatican în mizerie” al României .... adică stat în stat. Pe de altă parte, decizia aparține normalității sociale actuale, sediul federației fiind în Capitală.
În sfârșit, am confirmat până pe 12 ale lunii și am ales să nu iau mașina, plecând de la premiza că voi consuma și ceva alcool.
Am ajuns în jur de ora opt, parcurgând distanța de la Calea 13 Septembrie, unde mă lăsase autobuzul, pe jos, evident. Sumbru, cum spuneam anterior. Întuneric, mulți maidanezi, indivizi mai mult sau mai puțin dubioși, șușoteli, umbre. Dar relaxat, se putea găsi lejer loc de parcare, bine de știut pe viitor.
Am ajuns, am intrat ... intrai, nu te întâmpina nimeni, trebuia să te orientezi. În stânga, două tinere erau cu partea de încasare și informare. Drăguț. Achitai cei 20 de lei și primeai două taloane de participare la o tombolă: unul pentru o înscriere gratuită la Ironman Budapesta 2014 și unul pentru un week-end gratuit în Pensiunea Dunărea Veche din Delta Dunării, satul Mila 23, locul de naștere al domnului Ivan Patzaichin - care de altfel derulează în România, de mai mulți ani, un proiect de turism ecologic altfel. E musai să ajung în Mila 23! Și acum m-aș duce, din păcate n-am cu ce.

M-am orientat destul de repede, întâlnind fețe cunoscute și dialogul fiind următorul pas. Că doar de asta venisem, printre altele, nu?
Ideea în sine este mai mult decât salutară, chiar dacă nu am fost foarte mulți prezenți: 
să ne vedem și noi în alte ipostaze decât costume de neopren și gâfâind pe la finish :-). O schimbare plăcută. Când vine un cunoscut la tine, cu care te saluți pe la concursuri de doi - trei ani și se uită lung și zice ”Mai să nu te recunosc, îmbrăcată așa .....!” - sună într-un anume fel.
În stânga era o tablă mare, neagră, care te provoca să te exprimi:

Tot în stânga era organizat un bufet ”extrem de sportiv” și frumos aranjat: morcovi, ardei, dovlecei, castraveți, stafide, struguri, mere, diverse sorturi de alune, sărățele, sosuri.

O limonadă sau un pahar de vin se putea servi de la doi barmani care stăteau discreți în dreapta barului de crudități.
Încăperea în sine este o hală înaltă și generoasă. În dreapta intrării, garderoba și un spațiu generos unde urma să se desfășoare și ”partea tehnică” a evenimentului, scopul de bază al întregii idei, de fapt.
În jur de 20:30 ne-am adunat să ascultăm pe ”fast motion” și să vedem o prezentare despre istoria triatlonului în România:

Și cei patru au fost prezenți:

 Mai departe:

A urmat prezentarea foarte rapidă a triatloanelor din 2013, exclusiv a celor care poartă logo-ul federației - în România existând și alte triatloane importante, cu rol de pepinieră**ceva date concrete la finalul materialului, deci absolut deloc de ignorat, corect?, având în vedere numărul mare de participanți pe care îl adună la start începând din 2012, dar care nu au fost pomenite, deci putem spune că a fost o Gală a Federației Române de Triatlon de fapt - și apoi o și mai rapidă prezentare a triatloanelor care se pregătesc pentru 2014 - desigur că s-a făcut referire tot doar la acele curse înscrise sub logo-ul federației, e posibil să apară și altele.
Vor exista două segmente separate, ca și anul acesta: off-road și șosea. 
Off-road-ul introduce un nou eveniment în zona Mâneciu/Cheia Prahova și s-a lansat promisiunea unui concept diferit de ceea ce știm pe plan local până acum.

Pe acest segment, o altă noutate este că vor fi considerați câștigători la final de circuit cei mai buni care au înregistrat cel mai bun timp pentru cel puțin cinci etape parcurse. Ca urmare, dacă nu reușești să ajungi la toate cele șapte etape, tot mai ai șanse să nu pierzi din punctajul acumulat și care ar conta eventual pentru un loc relevant în clasament. E destul de complicat (financiar, mai ales), să ajungi să participi la toate etapele și simt asta pe propria mea piele, de două sezoane deja.
Pe segmentul de șosea, rămân cele cunoscute din 2013, august fiind o lună foarte ”neliniștită”:

A fost prezentat și fondul de premii bănești la finalul celor două circuite și cei care muncesc din greu și se gândesc la un loc pe podium speră, cu siguranță, că în 2014 nu vor mai pleca cu mâna goală de pe scena de premiere, așa cum s-a întâmplat pe 7 septembrie a.c. la Mamaia, când la festivitatea de premiere de la finalul circuitului de șosea, cei de pe scenă nu au primit nimic altceva decât o diplomă. Pe mine personal nu m-a afectat pe moment postura, nu urmărisem circuitul deloc în 2013, avusesem doar două sau trei apariții per total, deci nu mă așteptam la nimic, dar aflând ulterior povestea și citind raportul lui Alex Diaconu, am realizat cât de penibilă și neplăcută a fost de fapt acea ”premiere” și cât de sub tăcere a plasat federația nerespectarea unei promisiuni făcută public înainte de începerea sezonului competițional.
”Iar a treia dezamagire a fost festivitatea de premiere pentru circuitul de triatlon. Desi la fiecare etapa au fost desemnati si premiati liderii intermediari, acum la marele final al circuitului a fost o mare bataie de joc. Pe langa faptul ca nu au mai fost acordate premiile in bani, nu au existat nici macar cupe sau tricouri si am fost chemati pe scena pentru inmanarea unei diplome scrise cu carioca. Este pacat ca tot efortul investit pana acum sa se termine asa. Atat sportivii cat si federatia si-au dat silinta pe parcursul celor 4 concursuri din circuit, si la final am ramas doar cu vorbele, fara ca efortul sa fie recunoscut si recompensat cum se cuvine. Sper din tot sufletul ca promisiunile federatiei de a acorda totusi premiile sa se indeplineasca, si organizatorii concursurilor de sosea sa ia exemplu celor din circuitul de MTB si sa isi onoreze angajamentele facute la inceput!” SURSA

 Revenind la seara de 15 noiembrie, au fost înmânate mai multe premii.

Cea mai bună sportivă a anului, Jakab Benke Hajnalka, care a câștigat și distanța de Ironman de la XMan Oradea 2013 cu timpul de 13h07' (am fost doar 4 participante la feminin, locul II venind la o diferență de 1h33min). Premiul i-a fost înmânat de reprezentanta Isostar, Adelina Pasat (....),

 în timp ce premiul pentru cel mai bun sportiv al anului, Ciprian Bălănescu, a fost înmânat de președintele FRTRI, dl. Adrian Nanulescu:

Diverse alte diplome și nominalizări au fost oferite pentru oameni din echipa federației, pentru echipa voluntarilor de la Festina Lente, pentru ”familia celor 4 triatloniști” - fam. Bădoiu, pentru cel mai ”excentric” triatlonist, cel care ”dă cel mai negativ feed-back” (am înțeles că există un foarte ”efervescent” participant la concursuri care aproape la fiecare competiție depune o contestație împotriva a ceva) etc. 
Un mesaj subliniat în mod expres, adresat unei audiențe destul de anemice, a fost acela de ”a se face ceva pentru a avea mai mulți copii la start”, pentru că ”este inadmisibil să avem atât atât de mulți concurenți trecuți de prima tinerețe, fără a aduce la start și copiii”. Deci, ceva de genul: ”Părinți, nu știu cum faceți, de unde scoateți timp și bani, dar faceți bine de vă faceți copiii triatloniști, că așa chiar nu se mai poate, parol!” :-)
Deci ..... 

Și cam atât cu ”partea tehnică” a serii, să fi durat cam o oră toată povestea.

Am părăsit recepția devreme dintr-un motiv foarte pragmatic: nu mai aveam chef să ies singură, noaptea, să o iau perpedes spre stația de autobuz, 10-15 minute de mers prin zona aceea sinistră. Așa că am profitat să plec cu prima ocazie cu mașina, fie că doar mă scotea la bulevardul principal, nu mai conta.

Ca urmare, atât am văzut, atât comentez. 

O seară plăcută, o idee bună, cu siguranță că anul viitor se va mai schimba ceva în tot contextul, cu siguranță vor fi mai mulți participanți și poate un alt format. Vom trăi și vom vedea.

Deocamdată, sezonul s-a încheiat de două luni și ne gândim, unii dintre noi, la lungile luni de iarnă de antrenament și strâns bani pentru sezonul următor. Din punctul meu de vedere, pecuniar vorbind, triatlonul se îndepărtează tot mai mult de mine.

Clar este pentru toată lumea că această ramură sportivă explodează și că suportul autorităților va fi tot mai necesar, căci infrastructura și mentalitatea ”de ghișeu” constituie o serie de impedimente care ne fac să stagnăm. Statul nu se mai implică de vreo 24 de ani în viața sportivă a României, la o adică știe doar să ia laudele, ca urmare concluzia este foarte simplă: fără inițiativa privată a diverșilor organizatori, care au avut un capital, conexiunile potrivite și entuziasmul de a reînvia ideea de sport în România, după ce aproape că fusese ucisă prin nepăsarea și indolența statului, în ziua de azi am fi fost inexistenți. Ca urmare a creșterii tot mai mari a numărului de persoane care intră în viața sportivă de amatori, a creșterii numărului de competiții, apar avantaje și fenomene destul de complexe la nivel de societate și le enumăr spartan:

- sănătatea populației (fizică și psihică),

- comerțul (echipament sportiv, nutriție specifică),

- piața muncii (angajați din magazinele de profil, antrenorii, arbitrii),

- evenimente menite să reînvie, cât de cât, și un alt tip de socializare și solidaritate,
- turismul sportiv (care iar înseamnă venituri pentru comunitățile respective și înseamnă ”geografie cu pasul” pentru foarte mulți care înainte de un concurs nici nu știau că locul respectiv există pe harta României),

- descoperirea de noi valori și redescoperirea unor valori vechi, a unor noi oportunități la nivel de individ și/sau grupuri/mase.

*********

Mesajul federației, apărut la câteva zile după eveniment, pe FB - îl redau, pentru că pe FB totul este atât de perisabil și se pierde în timp și volum:

”De ce am organizat o Gala?
Concursurile de triatlon incep in iunie si se termina in prima jumatate a lui septembrie. Dar sa vorbim despre triatlon doar prin prisma concursurilor de vara cu cele trei probe stiute, este ca si cum am spune ca stim cum e la Machu Picchu dupa ce am vazut un reportaj la Discovery. 

 Pentru cei care practica triatlonul cu adevarat este vorba de cu totul altceva, dincolo chiar si de orele petrecute la bazin, pe saua bicicletei sau pe traseele de alergare. Este vorba despre o cautare care in final ajunge sa te defineasca si sa-ti influenteze fiecare gest. Ajungi sa gandesti altfel, sa mananci altfel, sa dormi altfel si poate chiar sa stai diferit pe scaunul biroului. 

 Cam asa ne gandeam atunci cand a aparut ideea organizarii unei Gale a triatlonului romanesc. Altfel spus, am realizat ca printre practicantii de azi ai triatlonului sunt destul de multi cei pentru care acest sport s-a transformat intr-o pasiune sincera. Si e cumva firesc ca cei care impartasesc aceeasi pasiune - se se adune si sa se “povesteasca” unii altora. 

 Cum a fost:
Spuneam ca triatlonul nu e ca si cum te-ai duce la sala ca sa-ti pastrezi silueta. Dar dincolo de cei care au descoperit asta deja, sunt cativa oameni care s-au dedicat cu totul acestei pasiuni – ei au fost primii care au primit invitatia noastra, iar alaturi de ei ne-am bucurat sa-i avem pe mentorii, sustinatorii si antrenorii care ii sustin pentru performanta. Mai departe, noi n-am facut decat sa ii ajutam sa-si spuna povestea.

 Am simtit mult entuziasm si multa emotie din partea celor care au raspuns invitatiei noastre (si au fost mai multi decat ne asteptam!). Ii felicitam inca o data pe campioni, le multumim tuturor celor care pun suflet in triatlonul din Romania – trebuie sa-i amintim aici pe Ivan Patzaichin si Razvan Florea, vechi sustinatori ai fenomenului, si pe care i-am avut aproape si de data asta - si speram ca data viitoare sa ramanem impreuna pana dimineata! Dupa Gala asta stim ca, in plus, triatlonistii zambesc si se bucura diferit. Probabil pentru ca registrul perceptiilor lor trece dincolo de conventionalul cotidian. Suntem convinsi ca triatlonistii stiu si sa danseze frumos, asteptam cu interes urmatoarea intalnire! 

 Multumim:
Celor care au dat gust si savoare acestei Gale: Aqua Carpatica, Domeniile Samburesti, Mega Image si Solaris. Asics, Isostar, TYR – constanti in sprijinul acordat performantei. Ironman 70.3 Budapesta si Pensiunea Dunarea Veche – Mila 23 care au pus la bataie doua premii consistente. 

 Echipa de gala
Asociatia Ivan Patzaichin / Mila 23 – Delta Rowmania Triathlon, Asociatia Sapte Scari - Metropolitan, Triatlon Brasov, Fara Asfalt – Triatlon la Mare si la Munte, Master Ski&Bike - Bioeel Triathlon Challenge, Smaratletic - TriChallenge Mamaia.”

Aici, setul de fotografii

 *********

*FRTRI a fost legal constituită în urmă cu opt luni de zile, primul act în acest sens fiind adeverința nr. 450/29.03.2013, ulterior primind și Certificatul de identitate sportivă. Conform prevederilor legale în vigoare, federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ. Se organizează și funcționează în baza propriului statut, elaborat în conformitate cu Legea Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000.
Uneori mă gândesc că și pentru alergarea montană a devenit necesară o entitate care să mai monitorizeze un pic unele anomalii. 
Condiția este, desigur, ca federațiile să își și joace rolul corect în societatea respectivă, să pornească și să mențină ca regulă de aur principiul nepartinității și a unui permanent audit intern care să nu permită să te trezești că până la urmă o federație, care dispune și de un buget alocat de la stat, deci bani contribuabili, este sau/și devine doar un grup de interese/binevoitori care s-au cățărat singurei pe vrejul de fasole, instaurând un monopol nedeclarat și greu de dovedit și care, sub masca unei demagogii greu de dovedit, nu fac altceva decât să lupte pentru propria imagine. Și bunăstare, evident. Este doar o descriere a ceea ce se obișnuiește a se întâmpla de fapt pe segmente-cheie ale societății românești contemporane, fără aluzii la vreo entitate anume.
**De exemplu, triatlonul No Stress de la Olimp a atras la start în 2012 (prima sa ediție!), 274 de participanți, în 2013: 396 participanți (dintre care și profesioniști legitimați la FRTRI), iar ediția de la Mogoșoaia din 2013 a numărat 505 oameni la start. Datele sunt obținute de la dl. Mihai Preda, organizator. Câte triatloane mai vechi au reușit, în doar un sezon, să adune atâta popor la start?! Nici unul. 
Cel de la Reci, Haromszek Triatlon, ca urmare a unei opacități extraordinare și a unei comunicări publice aproape inexistente, în care se persistă și se insistă, nu reușește, după 22 de ani de organizare, să adune peste 100-120 de oameni la start, inclusiv ștafetele. Judecați voi.
Fără Asfalt a avut în primul său an, 2010, 90 de oameni la start, în al doilea an avea deja 176 concurenți la individual și 78 (!) de ștafete, ajungând în 2013 la 272 individuali și 161 de ștafete!
Și exemplele ar putea continua, dar nu asta era ideea materialului de fapt :-)
***12.11.2010

Abia asteptam sa ajung in The Ark dupa ce devenise cel mai “trambitat” eveniment in capitala. Se anunta un nou tip de club, “entertainment concept” cu zona de lounge, cafenea, restaurant si silent cinema, adica folosindu-se un sistem de sunet cu casti wireless. Mi-am spus ca nu trebuie sa ratez asa ceva si bine am facut pentru ca am ramas placut impresionata de tot ceea ce a adus The Ark.
Care-i atmosfera in The Ark si cum sta la capitolul design interior?
The Ark este fosta Bursa de Marfuri, adica un spatiu mare cu un aspect exterior foarte frumos, din caramida rosie, infrumusetat in seara deschiderii cu proiectii care de care mai spectaculoase. Cand am ajuns eu, parea ca fatada se misca, capatand forme bizare. Am pasit curioasa catre un spatiu in care inca de la intrare puteai observa atentia la detalii, bodyguarzii foarte amabili ce ne-au salutat, o garderoba in care iti asezai singur haina, semn ca se asteapta ca oamenii care vor frecventa locul sa fie civilizati, si dulapioare pentru depozitarea bunurilor. Cred ca este singurul loc din Bucuersti in care am vazut un asemenea sistem.
Zona lounge este extrem de mare, atat de mare incat avusese loc un jeep, dar cred ca ar intra fara probleme si un tanc. In stanga se afla mese de sticla la care se putea purta o conversatie decenta, fara sa ridici tonul la interlocutor.
La subsol, adica The Ark Underground, este spatiul destinat concertelor si dansatului. O incapere spatioasa, decorata simplu, minimalist, cateva mese si o zona cu canapele.
Atmosfera era foarte placuta si nu a putut sa nu admir multitudinea de outfituri cu personalitate a clientelei. In zona de lounge se discuta linistit, iar la subsol se dansa pe muzica unor dj celebrii ca The Smokeeaters, ce pentru mine au fost revelatia serii.
Ce bem bun in The Ark?
Cand mergeti in The Ark e chiar pacat sa va luati banalul suc sau o bere. Pentru ca au niste cocktailuri foarte bune. La cele cu alcool e varietate mai mare si mie mi-au ramas ochii pe Lights of Havana, Linchburg Lemonade si Bay Breeze. Pana la urma m-am hotarat asupra celor fara alcool si din Rainbow, Safe Sex, Virgin Colada, Pukka, Red Apple si Green Apple l-am ales pe ultimul. Si pot sa spun ca a fost extrem de bun, gheata exact cat trebuia, iar mixul de suc de mere, lime si brown sugar era in proportii perfecte.
Cum suntem serviti in clubul The Ark?
La bar era cam aglomerat, asa ca cei patru barmani se descurcau destul de greu. A trebuit sa asteptam cam 5 minute pana sa ni se ia comanda, dar nu m-a deranjat pentru ca lucrau cu pasiune, zambeau fiecarui client, isi cereau scuze pentru intarziere si glumeau!
Cash or credit? Cum sunt preturile in The Ark?
Preturile nu sunt foarte mari: soft drinks 6 lei, Red Bull 12 lei, mai multe tipuri de cafea, cea mai scumpa fiind 12 lei, berea draught Carlsberg (400 ml) 7 lei, Grolsch (450 ml) si Peroni 9 lei, Heineken 8 lei, Budweiser si Corona 15 lei.
Mi-am aruncat o privire si la shoturi care erau de la 8 lei (B52, After 8, Blow Job), 10 lei (Bubble Gum, Slippery Nipple, Brain Damage) la 20 lei (Flaming Lamborghini). Vinuri aveau de multe feluri si la pahar (9 lei) si la stica (Feteasca Neagra si Feteasca Regala 40 lei). Cocktailurile sunt intre 12 si 24 cele cu alcool, in timp ce mixurile fara alcool sunt toate 12 lei.
Cand sa mergem in clubul The Ark si pentru ce ocazii este potrivit?
Eu as merge in fiecare zi, m-as interesa din timp de evenimentele ce urmeaza acolo pentru ca au un program destul de plin. Muzica e buna, mai ales cand piata a devenit suprasaturata cu “oldies but goldies”. Imi doream un loc in care sa ascult un dj de calitate care urca in fata publicului si stie sa il intretina.
Unde gasim club The Ark?
M-am straduit putin sa gasesc locul situat pe Strada Uranus 150 (fosta Calea Rahovei Nr. 196 A) asa ca ia punct de reper spatele Pietei George Cosbuc. Locul este deschis de luni pana vineri de la 11-18. Iar pentru mai multe detalii puteti sa telefonati la numarul 0724 588 533.
Click pentru detalii si evenimente la The Ark.
CoolRank: 9/10
- atmosfera si design: 10/10
- meniu: 9/10
- servire: 8/10
- preturi: 9/10
Material scris de Alma Stancu - Raluk.ro.

Ce se mai întâmplă la nivel de Federație de Ciclism .... tristețea continuă

În alte țări, oficialii din ciclism se luptă pentru a scoate performanță la nivel mondial. România e și aici altfel, din păcate. Se ocupă de găinării și, așa cum întreaga țara e condusă și manipulată de atâția ani, prioritățile sunt interesele personale, sabotajele, orgoliile, ”puterea” etc. etc. etc.

COMUNICAT OFICIAL AL PREȘEDINTELUI FEDERAȚIEI ROMÂNE DE CICLISM!

Publicat de ovidiu pe data de 15 Nov 2013 în Federatia Română de Ciclism, Galerie articole. Puteţi urmări tot ce se comentează pentru acest articol prin RSS 2.0. Puteţi lăsa un comentariu/răspuns acestui articol.

“Aș dori să prezint punctul meu de vedere referitor la acțiunea abuzivă și nestatutară din 11.11.2013 a câtorva membri ai Consiliului de Administrație, susținuți de 9 cluburi dintre cele 43 de cluburi membre ale Federației Române de Ciclism.

În această săptămană acțiunile angajaților FRC au întrecut limita legală, aceștia convocând în mod nelegal și nestatutar o ședință a Consiliului de Administrație. Folosirea termenilor “nelegal” și “nestatutar” se bazează pe statutul Federației Române de Ciclism.

În conformitate cu acest statut, prin organizarea acestui Consiliu de Administrație în cadrul căruia am fost demis din funcția de Președinte al FRC și alte 5 cluburi au fost suspendate, au fost încălcate următoarele articole:

Capitolul IX – Art. 65 – 27 – Consiliul de Administratie se întrunește, de regulă, trimestrial sau de câte ori este nevoie, la convocarea Președintelui.
Nu am convocat în ultima perioadă întrunirea unui Consiliu de Administrație și din acest motiv întalnirea care a avut loc luni la Federația Româna de Ciclism poate fi considerată, în cel mai bun caz, o ședință de lucru a domnilor care au participat. Orice document generat în cadrul acelei întalniri este așadar nul de drept.

Capitolul IX – Art. 65 – 1 – Consiliul de Administrație este statutar constituit în prezenta a jumătate plus unu din totalul membrilor săi
Chiar și pornind de la premisa că subsemnatul ar fi convocat un Consiliu de Administrație, la întalnirea din data de 11.11.2013 au fost prezenți 5 membri, ei nereprezentând jumătate plus unu din totalul membrilor Consiliului de Administrație, în aceste condiții nefiind statutar constituiți.
De altfel chiar și în cazul în care Consiliul de Administrație ar fi fost statutar constituit, membrii acestuia nu îl pot demite pe Președintele Federației, Consiliul de Administrație neavând prerogative pentru a iniția o asemenea acțiune.

Iată alte nereguli referitoare la întâlnirea din 11.11.2013: · Nu există un convocator de ședință · Nu se știe cine a fost convocat și cine nu · Pe ordinea de zi nu există nici un punct care să facă referire la demiterea Președintelui sau la suspendarea unor cluburi.

Scandalul este generat de acțiunile unor indivizi care nu sunt interesați de ciclismul românesc și care își doresc doar accesul la banii Ministerului Tineretului și Sportului. Acțiunile lor sunt o încercare nereușită de a mă înlătura de la conducerea Federației Române de Ciclism.

Dezamăgirea cea mai mare vine din partea unor angajați ai Ministerului Tineretului și Sportului. Domnul Ministru Nicolae Bănicioiu a lipsit în această perioadă, el revenind foarte probabil pe 18.11.2013.
Am discutat deja cu dânsul și m-a asigurat, așa cum a făcut de fiecare dată când am avut onoarea să îl întâlnesc, că Ministerul condus de dânsul va acționa în sensul respectării Legii Sportului și va solicita respectarea Statutului Federației.

Cu toate acestea, doi angajați al Ministerului Tineretului și Sportului au participat la întâlnirea din data de 11.11.2013, încercând să legitimeze prin prezența lor acțiuni nestatutare ale unor indivizi care au ca unic scop înlăturarea mea de la conducerea Federației de Ciclism, fără să țină cont de Legea Sportului, care menționează clar: Capitolul 1 – Ministerul Tineretului si Sportului – Art. 18 lit k – Supraveghează și controlează respectarea de către structurile sportive a dispozițiilor legale în vigoare și a prevederilor cuprinse în statutele și în actele de constituire a acestora

Solicit pe aceasta cale în mod oficial Domnului Ministru Nicolae Bănicioiu, să inițieze o cercetare disciplinară pentru cei doi angajați care au fost prezenți la acea întâlnire și să îi sancționeze în conformitate cu regulamentele ministerului. De asemenea îmi iau libertatea de a face plângere penală împotriva acestor funcționari, care și-au încălcat grav atribuțiile, săvârșind un abuz în serviciu.

La final vreau să menționez faptul că aceste abuzuri au apărut în urma deciziei mele de a nu permite nici o plată nejustificată temeinic de angajații Federației. În ultima perioadă aceștia au utilizat fondurile Federației în scopuri personale, nu au achitat obligațiile salariale, nu au virat contribuțiile către stat, au încasat bani de la cluburi și nu au virat mai departe respectivele sume, care reprezintă premii de la concursuri internaționale.

Îi asigur pe toți iubitorii acestui sport că voi face toate demersurile legale pentru ca cei care au făcut abuzuri să răspundă în fața legii.”

Cu deosebita stimă,

Președinte FRC Novak Carol Eduard

sursa