Zărnești, Vila Carla, 21:36
Cățărarea noastră pe diverși versanți și cotrobăirea pe trasee nemarcate, cordelinele aruncate și prinse, căldura pe care o simțeam contopindu-mă cu roca, garofițele, soarele .... au fost sublime. În Piatra Craiului m-am ales cu o lovitură ciudată la talpa piciorului stâng care de atunci a rămas pitită în structura osoasă sub forma unei dureri și a unei deformări pe care le-am tot ignorat și le tot ignor. O miime de secundă a durat totul și de atunci au trecut cincisprezece ani ....
Nu am mai revenit pe-aici de atunci. Ca urmare, NU cunosc Piatra Craiului. NU m-a marcat. Pentru mine, sublimul Carpaților Românești se află în Retezat. Acolo am deschiderea și spațiul care îmi oferă mie sentimentul de libertate și poate chiar și un sentiment de nemurire pe care nu mi-l doresc. Deși atunci când ne dăm seama că sfârșitul se apropie, tot nu vrem să murim .... Este ceva ciudat ... în momentul în care un ”simplu” diagnostic îți fixează, fie și relativ, un anumit termen, în zilele care urmează tot spui ”nu se poate, este o eroare” și cu timpul te convingi că totul e normal și că nu există nici un termen.
E întuneric beznă în Zărnești. Și liniște. Și frig. Deși prea cald pentru ora asta și pentru acest început de noiembrie. Prea cald după ce a trecut deja o primă mare zăpadă pe-aici. Adică ai putea ieși liniștit la un pantalon trei sferturi, un tricou cu mânecă lungă și un fes, să alergi.
Ședința tehnică de la ora opt, ținută de Lucian Clinciu, a fost .... nu știu cum a fost. Știu doar că pot încerca să descriu ce urme a lăsat .... un voal de rece. Nu găsesc altă expresie. Un mesaj .... dur nu este termenul potrivit. Ceva ce nu se leagă acum în mintea mea și toți termenii potriviți cred că s-au culcat. Sau au plecat pe traseu, nu știu. Un sentiment de fior. Rece. Deși la start se pare că se vor prezenta peste 600 de oameni, deci intrarea pare a fi destul de permisivă, totuși mesajul din seara asta nu mi s-a părut deloc permisiv. Ceva de genul: ”Ați vrut să participați, uite eu vă accept. Ăsta e traseul, ăsta e echipamentul obligatoriu, restul depinde de voi. Nu e un concurs pentru toți dintre voi. Tocmai de aceea am gândit și atât de multe puncte de sosire pe traseu și puncte de ieșire de pe traseu. Veți avea de stat la coadă. Veți avea de alunecat. Veți avea de renunțat. Veți avea frunziș, grohotiș. Urcările vor scoate sufletul din voi - cine are, desigur. Coborârile mari vă vor seca. Cel mai bine este să știți când să renunțați.”
Nu acestea au fost cuvintele lui, dar eu cu impresia asta am rămas.
Așa că deja mi-e frică că mi-am dorit să particip la ceva peste puterile mele. Desigur că nu voi fi traumatizată sau deprimată dacă voi abadona sau dacă voi termina ultima. Dar este prima oară când simt un fior ciudat și singurul meu colac de salvare este gândul că dacă am făcut de una singură 700 de km prin Himalaya, dacă am făcut Maratonul Brașovului, Maraton 7500 .... atunci poate am șanse să mă surprind mâine și să am o cursă peste așteptările mele de acum.
Puncte-puncte ...... trebuie să fac traseul tot, ca să văd și eu, să simt și eu ce e cu toată legenda asta din jurul MPC-ului. Pentru că totul de aici pornește de multe ori. De la legendă. De la O legendă. Să vedem dacă există o legendă ..... căci legenda este de fapt o stare de spirit. Și eu cam excelez în stări de spirit, e ultimul lucru de care duc lipsă :-)
BAFTĂ ENORMĂ TUTUTOR, pentru mâine: organizatori, voluntari, concurenți.
Update 03.11.2013
Am umblat și am comparat ani de-a rândul. Potrivit unui dicton germanic, ”doar pe-acolo pe unde ai pășit cu pașii tăi, se cheamă că ai fost cu adevărat”. Și eu continui: ”Căci pașii tăi sunt purtători ai sufletului tău și sufletul tău nu poate fi văzut de nimeni. Poate fi simțit. Dacă vrei tu.” Ai sufletul greu, ești mare și greoi. Și pășești cu greu. Și nu prea ajungi în sfere înalte.
- să te apuci de alergare
Am fost acolo. Am trecut pe peste tot. Am alergat. Am mers. Am stat. Am respirat. Am văzut. Am observat. Am auzit. Am ascultat. Am căzut. M-am ridicat. Am continuat. Am suferit. Am orbecăit. Am simțit. Am căzut iar, m-am ridicat din nou și am mers mai departe. Mi-am reamintit. Am retrăit. Am mirosit. Mi-am imaginat. Am trăit!
Legenda este un produs uman.
Spiritul unei legende este omul în sine, cu tot ce transmite el.
MPC nu este o legendă a unui spațiu geografic, dar este un spirit al unui om. Al unui om care crede în supremația Pietrei Craiului, așa cum eu cred în supremația himalayană. Și acest lucru respiră la greu din prezentarea mea despre Himalaya, cine a fost la ea, în august anul trecut, știe cu siguranță la ce mă refer.
Piatra Craiului nu a fost pentru mine ”dragoste la prima vedere”. Retezatul mi-a dăruit acest sentiment mirific. Apoi, prin comparație, Arcul Carpatic a rămas unduit sub bolta masivelor din
Himalaya,
Anzi și din
Alpi.
Cu siguranță că nu voi simți niciodată pentru Piatra Craiului ceea ce am simțit în Anzi când, privind înapoi, am simțit concret răsuflarea Divinității. Nu-mi plac cuvintele mari, cele evlavioase nici atât. Dar acolo a fost unica dată când am simțit că ”l-am văzut pe Dumnezeu”. Divinitatea îmi trimitea, mie special, o ploaie de pulbere din stele .... o pulbere aurie se așternea peste mine. Este unul dintre locurile considerate ”paradisul meu” căci, potrivit unui alt dicton: ”Paradisul este locul unde ai fost și nu te mai întorci vreodată.”
Deci, o primă frază de după MPC:
Este un traseu tehnic.
Nu este nimic poetic în el. Nu mai mult decât în alte colțuri carpatine, în funcție de preferințele individuale.
Este sudoare.
Durere.
Pericol.
Abrupt.
Lungime.
Calcar.
Măreție.
Negru și alb în contopire.
Nu este locul legendelor mele.
Nu mă regăsesc în el.
Este un traseu pe gustul meu - mai înțelege dracu ceva, păi nu ziceai că NU ESTE ....?! -, dar nu în condiții de cronometru.
Iubesc roca.
Solitudinea.
Deschiderea.
Gigantul.
Tăcerea.
Sălbăticia.
Este un traseu pe gustul meu, pentru care trebuie să lupți.
Nu pentru a cuceri muntele .... ce prostie! Muntele nu poate fi niciodată cucerit. Singura care stăpânește Muntele este Natura (treci peste tendința de a mă contrazice cu ”păi muntele e natura!”). Nu ființa umană. E o prostie. Ființa umană distruge muntele. Și natura, implicit. Dacă ar putea, ființa umană ar crea o telecomandă și pentru a da ploaie când ar vrea și cât ar vrea. Suntem niște inepți. Ne plângem că nu avem timp, deși ne batem joc de el. Avem timp. Căcălău avem timp. Dar am creat, în secole, o societate care nu mai este pentru om, ci împotriva omului. Am uitat de legăturile noastre cu natura. Nu o respectăm. O ignorăm și îi facem rău. Sincer, nici măcar gestul unui alergător de a arunca peste stânci coaja unei banane - nu frate, nici măcar gestul acela nu mi-a plăcut. Trei aruncături. Ce banană mare .... Cu ce aruncă natura în noi oare, de merită așa ceva?
MPC devine o legendă prin omul care a creat și care conduce această cursă într-un mod cu totul și cu totul aparte. Al lui este spiritul. Poate fi spiritul lui, charisma lui, sau poate fi spiritul muntelui împrumutat lui. Nu știu. Nu cunosc omul, pentru a putea știi. Orbecăi. Și mă bâlbâi.
Ca să înțelegi fenomenul MPC, trebuie să asuzi și mai ales să treci prin toate fazele:
- să alergi pe munți
- să alergi câteva ”grele”
- să afli că există MPC
- să dai ignore
- să auzi iar că există MPC
- să vezi lume alergând în tricouri de MPC
- să tragi cu urechea
- să încolțească ideea că poate vrei să fii parte din MPC
- să-ți îmbogățești CV-ul, ca să simți că ai câștigat un drept de a fi acceptat
- să depui candidatura
- să aștepți în incertitudine, fără să intervină nimeni pentru tine
- să deschizi e-mailul cu răspunsul
- să începi să te îndoiești că meriți, că poți
- și ar mai fi câteva ”să” - uri ... dar mă doare-n cot acum ....
(nu e glumă, m-am accidentat rău și sufăr. Deci ... nani! Sper să evit să ajung la cusut la chirurgie!!)
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen