Freitag, 16. Mai 2014

Oradea – de ”la revedere”

Plecarea ....
Viena, 15 mai 2014, 19:11

Miercuri, 7 mai 2014, am petrecut-o în Oradea. Planul era simplu: relaxat, mâncat bine, cutreierat puțin locurile care făcuseră din Oradea un loc îndeajuns de apetisant pentru a mă face să revin mereu cu plăcere aici, în pofida eforturilor destul de mari pe care le implică deplasările din București (cheltuială mare și prea multe ore pe drum).
Oradea a devenit un punct de referință pentru mine prin două chestii care mi s-au întâmplat aici, strâns legate între ele:
Aici am avut revelația descoperirii triatlonului pe distanță lungă (2011: primul HIM, 2012: al doilea HIM, 2013: primul full IM) și a unui eveniment sportiv organizat impecabil, cu o echipă de voluntari de excepție (fără a intenționa prin aceste aprecieri să subapreciez alte echipe, de la alte concursuri!).
Și revelația descoperirii unor legături umane extraordinare.
Ca urmare, din 2011, revin cu o mare plăcere la familia Hanga și la concursul lui Istvan & Co.!
Ca și ziua precedentă, și aceasta se anunța a fi superbă, poate chiar prea cald. Un soare puternic îți spunea că de fapt vara a sosit, nemiloasă.
Am pornit pe bicicletă destul de târziu, pe la 12:30. M-am dus întâi în recunoaștere, să văd cum se iese spre Vama Borș. Cu bicicleta mă orientez mai rapid și sunt și mult mai flexibilă decât cu mașina.
Era simplu, drumul spre o altă lume trecea prin ultimii km de mizerie, umilință și pierzanie … unde mult prea mulți indivizi se cred întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ, ca și cum România ar fi teritoriul cel mai sfânt, cel mai corect, cel mai reușit din Univers, așa că ei, în calitatea lor de ”împărați autoproclamați ai lumii și ai plebei” își puteau permite orice. 
 - fotografia cu acest nr. de înmatriculare nu este întâmplătoare. individul se credea la Formula 1, undeva pe drumul către Oradea .... am preferat să încetinesc și să mă feresc cât am putut din calea lui -
Referirile mele la România/români ...... *postat la final (....)
 Revenind:
După ce m-am lămurit, am pornit ușurel către locul startului de concurs din anii trecuți, spre Lacul Paleu. Din cauza secării lacului Paleu, anul acesta proba de înot a fost anunțată a se ține în Lacul Saldabagiu, ceea ce schimbă destul de mult economia traseului de bicicletă. Cei care cunosc deja traseul din anii precedenți, precum și ”cireșul de pe tort”, vor avea acum ocazia să și coboare acest ”cireș” din asfalt, urmând să intre apoi pe ”traseul clasic”.
Eu nu am ajuns să intru pe traseul clasic, făcând cale-ntoarsă de la Lacul Paleu. Deci pe segmentul Parcul Brătianu – Lacul Paleu via Lacul Saldabagiu există  două porțiuni unde aș atenționa participanții:
1. una include ceva gropi pe șosea în porțiunea ultimilor 2-3 km.

 
2. a doua include o fisură lungă destul de urâtă chiar cu un km înainte de finish.
În rest, nimic de comentat. Dacă s-ar opri și traficul, chiar nu ar mai fi nimic de comentat.
Am ajuns la Hanul Pescarilor și am intrat în recunoaștere.
O locație charmantă, un fel de oază în deșert. Cu tarife uriașe, din ce am auzit, eu personal nu m-am documentat.
Este o locație cu specific pentru pescari, căci există un lac cu pești amenajat special cu locuri pentru ei, cu taxă și tot tacâmul.
 
Faptul că există acordul să înotăm în acest lac este deja ceva ce nu prea se leagă în mintea mea, căci ar însemna că vreo 200-300 de oameni vor intra direct într-un habitat creat cu grijă pentru specimenele acvatice …..
Am pedalat cu o nebună nostalgie către Paleu. Drumul pustiu și șerpuitor îmi dădea fiori. Nu era o simplă călătorie, era o călătorie emoțională. Legată nu doar de un concurs de triathlon – cât de banal poate suna pentru cine nu poate privi dinspre partea mea -, ci de întreaga combinație: mă despărțeau doar câteva ore de o plecare care constituise 20 de ani singurul sens al existenței mele. Douăzeci de ani care au reușit să mă acrească îndestul încât să devin o personalitate prea puțin plăcută, în aparență. Pentru asta urăsc timpul petrecut în această închisoare aparent deschisă tuturor oportunităților și posibilităților.  Un teritoriu de un charm incontestabil și cu un potențial extrem de prost gestionat și exploatat, care a încăput pe mâinile prea multor netrebnici. Va exista vreodată vreo formă de răzbunare?! Într-o țară a preoților și bisericilor ”fără număr, fără număr”, Dumnezeu nu mai există de mult, a obosit și întinde mâna altora. Fățărnicia asta religioasă care a cuprins România ….. brrrrr …..
Lacul Paleu ……. 
mi-a atins o coardă sensibilă. O altă coardă sensibilă. Ce a fost și ce-a ajuns……
secat cu intenție, din ce am aflat, Lacul Paleu a revenit back to basics. O imagine impresionant de exotică, te puteai gândi că ești undeva în Africa, într-o sălbăticie tribală … dacă nu ar fi fost casele locuite din zonă, care trădau prezența unui modernism al secolului prezent european.
Am mers către locul unde să dădea startul și unde anul trecut măsurasem temperatura apei.    
Mă transpusesem deja în altă dimensiune. Era o zi cu o luminozitate exacerbată și culorile erau delirante.
Am continuat pe malul scăzut al lacului, urmând poteca prin iarbă, spre stânga. Și am coborât pe plaja formată prin retragerea apei …
Era un cimitir al scoicilor. Colonii de scoici uriașe care cunoscuseră un tragic sfârșit. Un fel de Pompei, exact așa îmi imaginam …. Doar că în loc de oameni și animale, aici erau scoici. Tot ființe vii și ele. Și la cât de mari erau cochiliile, mi-era greu să-mi imaginez lipsa suferinței. Mii de scoici au murit în chinuri.
Pe fiecare cum a prins-o catastrofa. Unele pe jumătate îngropate în mâl, răsăreau acum parțial printre crăpăturile pământului uscat de soarele torid.
Impresionant.
Delirant.
Cu tâlc.
Din pământ provenim și tot acolo ne întoarcem. Toți.
 Tuturor ne sună ceasul. De ce distrugem oare totul cu atâta arivism și cu atâta grabă, în loc să protejăm și să consumăm doar cât avem nevoie? De ce trebuie să pescuim și să vânăm, adică să ucidem de plăcere? De ce trebuie să schimbăm cursuri ale apelor, doar pentru confortul nostru? De ce trebuie să împuțim Pământul ăsta cu gunoaiele fabricate de noi și răspândite peste tot ….
”Pe aici nu a trecut un animal, ci un mamifer care-și zice OM!” A simțit nevoia să lase ceva în urma lui …. și cum altceva nu avea, decât gunoaie și mizerie, a lăsat și el ce-a avut! Și cică să nu-i îneci la naștere!
M-am desprins cu mare melancolie de malul lacului și nu am mai avut chef să merg mai departe, spre traseul de concurs. Am luat-o așadar la dreapta, pe aceeași șosea pe care sosisem, măsurând din ochi ”cireșul de pe tort”.
Nu se știe când voi mai ajunge prin aceste locuri.
E lung rău ”cireșul” ăsta. Când ai impresia că gata, l-ai terminat, începe o ultimă cățărare:
La ora cinci urma să mă văd cu Cristi. Am ajuns mai devreme în oraș, după ce am dat o raită și prin Parcul Brătianu. Acolo se desfășoară ultima probă a triatlonului, alergarea.
Am intrat într-un service de biciclete și am întrebat dacă se poate arunca o privire la cursiera mea. Da, sigur că se putea. ”E gata săptămâna viitoare.” Nici măcar nu o văzuse. Nici măcar nu schițase un gest să se ridice de pe scaun, să vină în fața ușii și să se uite la ea. Doream o simplă verificare, un diagnostic rapid: are nevoie de plăcuțe noi de frână, poate de un alt lanț, o curățare, ungere. D-astea, ușoare. Dar ca să dai un diagnostic, trebuie să te obosești să te uiți la obiect. Îți ia 3 minute. Dacă ești specialist, nici atât.
Dar nu, era complicat de înțeles ce doream. Abordarea mea era eronată. Le-am urat succes și am plecat. Am renunțat să mai încerc să fac o verificare a cursierei în România. Se pare că pretindeam prea mult.
Am stat cu Cristi la povești neașteptat de mult. Trei ore. Arăta foarte bine și avea o atitudine de om matur, cu capul pe umeri, focusat. A fost o plăcere revederea cu el și mi-a părut rău să aflu că Meda, prietena lui, era plecată din Oradea și nu o puteam revedea.
Ne-am întreținut cu bere și o porție de cartofi prăjiți. I-am spus o parte din povestea vieții mele. A scuturat din cap, a mai băut o dușcă și a spus că simte nevoia să se ducă la baie, ”să respire”. Nu mai auzise niciodată, direct de la sursă, ”povești tulburătoare de viață” și concluzia lui a fost: ”Bă frate, și când te gândești că uneori ți se ia de tot și de toate și zici că ce viața dracului ai, ce nașpa e ….. și vine apoi unul cu o poveste ca a ta …. și-ți dai seama cât de răsfățat și de privilegiat ești tu de viață …. Băi frate …. n-aș fi crezut, pe bune!
 **
Referirile mele la România/români, scoase din context, pot fi interpretate într-un mod regretabil de eronat și cu siguranță nu voi scăpa de asta. Pricepe cine are cu ce să priceapă.  Referirile acestea și toate cele care există deja și vor urma, cu siguranță, ca patalama a unei traume mult prea profunde, se referă la un fenomen per ansamblu care nu poate fi exemplificat decât prin detalieri crude și brutale. Nu punctez individul X sau Y, pentru că mulți sunt doar niște victime și se scaldă toată viața într-o neputință dureroasă. Puțini au claritatea și puterea și forța de a nu deveni cenușii precum mentalitatea generală pe care o moștenești automat la naștere. Raportat la numărul total al populației, acei ”puțini” nici măcar nu contează. Ei sunt luați în seamă de mass-media românească, eventual de politicieni și de restul populației doar în cazul în care devin personalități marcante pe alte teritorii considerate superioare prin societățile pe care le-au creat. Deși geniul lor exista, dar era ucis cu grijă și insistență în țara natală – prin ignorare, demotivare ostentativă, marginalizare și hoție -, șansele de a se remarca, de a contribui cu adevărat la impulsul pozitiv și progresiv al țării natale, deci de a contribui implicit și la ”ridicarea nației” și impunerea ei printre celelalte nații ale Pământului, devenind atât de mari precum un imens zero. Ceea ce am văzut eu ca fiind alarmant în urmă că 15-17 ani de zile era faptul că întârziind prea mult în această lume, fiecare zi devenea un risc de a te omogeniza cu restul, de a accepta la un moment dat ca singură soluție de supraviețuire faptul că ”dacă nu te dai pe brazdă”, vei fi permanent hărțuit, stigmatizat, desconsiderat și etichetat; vei ajunge să nu mai fi salutat de colegi (școală, servici or what ever!) sau rude sau vecini, pentru că prăpastia dintre ei și tine ar fi prea de neînțeles. Pentru ei, nu pentru tine. Tu știi ce se întâmplă, ei doar cred că înțeleg ce se întâmplă de fapt. Să stai cu capul la suprafață într-un astfel de context devine aproape o imposibilitate. Să devii ”prea român” pentru a mai putea fi acceptat în orice alt spațiu este un proces care te poate înghite fără ca măcar să-ți dai seama și dacă acest lucru se întâmplă, ești parțial un individ pierdut.
Cu referire la un individ sau altul, nimeni nu este vinovat. Dacă îi întrebi, unii îți vor explica de ce sunt așa cum sunt, își vor argumenta gesturile și abordările. Alții nu vor știi să răspundă, pentru că nu au termen de comparație cu alte realități, ei se raportează la singurul univers pe care-l cunosc. Sunt mulți indivizi de ”foarte bună calitate” și cu potențial extraordinar – nu că aș fi eu în măsură să dau aceste verdicte, dar încerc să explic sensul mesajului -, care s-au pierdut deja ireversibil. Pentru ei, cel mai important este să se simtă bine acolo unde sunt. Să fii mereu nemulțumit, nefericit, să te simți condamnat la viață – nu este o opțiune recomandabilă. Dacă ajungi așa, e mai bine să riști totul pentru a schimba starea lucrurilor.
În urmă cu prea mulți ani, cineva care mi-ar fi putut oferi colacul de salvare, m-a trimis acasă: ”Acum sunteți liberi, e de datoria ta să te duci înapoi în România și să contribui la construirea unei societăți în care să-ți placă să trăiești!”. Și mi-a închis ușa-n nas, ca să spun direct.
Ei bine, după 20 de ani am ajuns să spun răspicat că am contribuit destul.
42 de ani am tot contribuit. Am îndurat, am muncit pe rupte, am făcut ”muncă patriotică”, m-am lăsat înfometat, exploatat, umilit, pedepsit, folosit, prostit pe banii/nervii/timpul meu, primind în schimb extirparea propriei capacități de a gândi independent, de a putea să iau decizii, de a putea să aleg, de a putea să votez binele în dezavantajul răului. Am muncit pe brânci în țara aia de la vârsta de 8 ani. Eu am ținut casa, pentru ca mama să poată merge la servici, să muncească pentru un stat indolent, să fie umilită, și să poată aduce acasă ceva. Dar deja deviem de la subiect. România este … știți ce este, printre altele? Doar un arbore cu bancnote. Cine ajunge la ele, trăiește bine. Cine nu, stă la rădăcini și udă mai departe, ca arborele să crească, să rodească și să hrănească străinătatea. Restul este iluzie și păcăleală în masă. Și o grobiană, dar în același timp o perfid de șireată manipulare. Tot ce am spus în 1994-1995 referitor la evoluția stării din România s-a adeverit. Și atunci se uitau oamenii strâmb la mine, dar cei care pe atunci îmi erau foarte apropiați ar trebui să-și aducă aminte de discuțiile (în contradictoriu, ei optimiști 1000% și eu sceptică 1000%!) pe care le aveam.
Mă-ndoiesc că greșesc de acum înainte.
România este o țară care, dacă ”ar încăpea pe mâna” unora de sorginte germanică (nemți, elvețieni, austrieci), destul de puternici și de numeroși ca să se impună, ar putea deveni una dintre primele trei perle veritabile ale continentului. Dar așa, nu are absolut nici o șansă. E cotropită de corupție, oamenii nici nu mai înțeleg existența lor fără corupție, au impresia că fără nu se poate!!! 
Desigur că nu sunt ce mai intelectuală și pricepută pentru a face o radiografie detaliată a societății românești, plus că sunt mult prea emoțională pentru astfel de analize performante. Dar cred că afirmațiile mele sunt de bun simț și atât. Ies în ochi, te trag de nas și te asurzesc zi de zi - atât de stridente sunt stricăciunile societății per ansamblu (incluzând și nația).

2 Kommentare:

  1. Scena de la atelierul de biciclete spune tot: la obiect, simplu și cât se poate de clar.

    Prin 2007 eram la Împăratul Romanilor, la Sibiu (oraș desemnat capitală culturală a Europei pentru acel an), într-o călătorie de studiu pentru un grup de canadieni și americani ce urma să vină în România. La micul dejun am ajuns pe la 7:30, ghinionul meu și al reprezentantului canadian, tocmai când un grupuleț de nemți termina masa și se pregătea de plecare. Atrăgând atenția doamnei de la restaurant că bufetul este aproape gol și, în afară de noi, nu toți clienții hotelului coborâseră la masă, ni s-a răspuns sec că asta este tot pentru ziua aceea, s-a terminat mâncarea. După un moment în care a rămas interzis, canadianul a încercat să facă un apel la logică, să îi explice că 1+1 fac 2. Dintr-o uzanță prăfuită, doamna se uita la noi, dar privea prin noi, dincolo de noi, spre cafeaua și țigara de care o privam. Făcând apel la logica pe care o invoca el și care ar fi fost esența firii într-o țară normală, funcțională, fluidă, nu anacronică și care promovează exclusiv circul, indolența și beția, am explicat canadianului că în România, 1+1 fac 2, dar cu minus în față. Am băut un ceai și am ieșit din hotel: am trecut strada și am vorbit la o patiserie pentru plăcinte, apoi am mers în Piața Cibin și am făcut un buget pentru fructe, legume, brânză, mezeluri. Două săptămâni mai târziu, când a venit grupul nostru, a trebuit să explicăm politicos celorlalți clienți ai hotelului ce coborâseră la micul dejun că măsuța plină de bunătăți de unde venea un miros îmbietor de patiserie caldă este doar pentru grupul nostru datorită simplului motiv că nu aveam o cantitate suficient de mare pentru întreg hotelul. Pentru că în România 1+1=(-2). Se poate argumenta că eram în hotelul greșit, în momentul greșit, că nu am făcut scandalul potrivit, că am cedat prea ușor sau că, ce mama dracului vin și străinii ăștia cu pretenții, ia să fi trăit ei aici când stăteai la coadă la pâine o oră-două și apoi o băgai la cuptor cu unicul scop de a o putea tăia felii cât-de-cât. Oricare dintre aceste argumente sau orice combinație a lor ne arată unde suntem, subliniind minusul din fața acelui 2. O radiografie a lui 2007 în capitala culturală înfățișa fostul Hotel Bulevard în renovare, fostul Continental în perspective imprecis definite de închidere pentru transformare în Ibis, Ramada în construcție, Levoslav, Am Ring și altele nedeschise și celelalte câteva opțiuni decente la marginea orașului, departe de orice atracție. Dacă omul nu rezonează, nu răspunde unui impuls logic, să stai să argumentezi sau - românește - să te cerți cu cineva care privește prin tine este inutil, oricând și oriunde, nu funcționează. Dincolo de orice, să te aștepți la o adiere de primăvară acolo unde geamurile n-au mai fost deschise de ani de zile și miroase a mort, dar locatarii nu vor să le deschidă că se face curent este pur și simplu desuet.

    Cred că atât cei care se pișă în piscină, cât și cei care nu o fac, dar se complac, făcând baie într-o apă gălbuie, rezemându-și existența pe acel 'asta este' sunt la fel. Degeaba dau vina pe primii, dacă prin complăcerea lor ajută la propagarea unei stări de lucruri. Iar România este locuită aproape integral din cele două specii, pișăcioșii, respectiv cei care invariabil își cumpără costum de baie galben.

    AntwortenLöschen
  2. Bine spuse și așezate. Exemplele mici sunt de referință. Foarte tare faza cu service-ul de biciclete și cu mic-dejunul la hotelul X. Dureros, fraților! Când ajungi în Asia sau în Africa zici: ”OK, atenție, nu e Europa, intrăm în altă cultură.” Dar când european fiind intri în România, nu te pregătești să spui ”Atenție ...” ... te vei împiedica de la început și aproape că nu vei mai avea timp să spui: ”Aoleu, ce doare!”

    AntwortenLöschen