*********
Pfui ..... a trecut deja o lună de Austria. De Viena. Îmi scapă timpul ăsta
printre degete precum picătura de sudoare .... secundele, minutele, orele,
zilele, săptămânile dispar ca evaporate în căldura unei emoții fierbinți pe
care nu o voi putea explica niciodată clar. Probabil nimănui. Singura care ar
fi putut înțelege ar fi fost mama.
Mă uitam acum și nu-mi venea să cred: 676 de km pedalați în această lună de
zile, dintre care 450 de km de viteză, cu bicicleta de curse adică. Și 190 de km alergați. Așa, pe
nesimțite, căci a pretinde că am ieșit la antrenamente ar fi hilar. Alergările
le-am târât, pedalările le-am făcut de fericire, de plăcere, dintr-un sentiment
de delir pe care viteza îl completează la un nivel net superior. Mersul pe
bicicletă și patinatul pe gheață îmi dau cel mai sublim sentiment de trăire a
vieții, mai ales atunci când terenul e undeva în sălbăticie, cu puțini oameni
sau fără. Mi-aduc aminte de patinatul pe un lac natural ascuns undeva într-o
pădure, în Germania .... nu era nimeni pe un lac destul de mare și patinam cu
viteză și nici măcar nu realizam ce sublimă fericire încercam .... căci mi se
părea de la sine înțeles să fiu acolo, să fac asta ... ce s-au mai schimbat
timpurile și Doamne, ce de ani au trecut de atunci ... atunci intrasem în viață
precum berbecul orb într-un perete gros și greu de spart, o luasem de la zero.
Dar să nu divagăm, căci ăsta cică inițial era un blog de călătorii mai
puțin domestice – vezi Africa, vezi Himalaya, vezi Anzii Ecuadorieni - ....
nevoia și lipsa călătoriilor l-au transformat în ultimii ani într-un blog de
sport, așa că cum-necum a trebuit să îmbin cumva cele două nebunii ale mele.
Iar acum e timpul să las puțin sportul deoparte și să umblu la capitolul
călătorii. Deocamdată călătorii emoționale și urbane.
Așadar, la o lună de la noul început, era destul de clar că trebuia să
schimb ceva. Fascinația locului unde am nimerit – die Donau Insel, paradisul
oricărui sportiv care practică triatlon, alergare, ciclism, surfing și lista
s-ar mai putea completa – nu m-a părăsit, dar s-a mai diminuat. Era timpul să
ies un pic din cuib și să încep să explorez și mai departe de siguranța pe care
ți-o oferă spațiul cunoscut. Încercasem să ajung la Schönbrunn în urmă cu o săptămână, dar plecasem târziu de
acasă, mă luasem după indicațiile navigatorului de GPS și după o oră jumate de
bulibășit pe străduțe mă dădusem bătută și mă întorsesem acasă, amânând
revederea cu acel domeniu fost imperial.
Astăzi, lucrurile au decurs ca unse. Am renunțat la GPS și am luat frate
la pedală drumul conform unei hărți clasice. Aia e călăuza nemuritoare. Este
pentru a doua oară când constat că GPS-ul mai rău te încurcă. Harta e sfântă!
O zi absolut superbă, după atâta cenușiu și ploi. Surplus de soare și căldură mare, aproape 30°C, după zilele de 6°C și 12°C care ne-au stăpânit în ultima perioadă.
M-am trezit pe la opt jumate. Nu dorm prea bine din cauza patului. Nu e
destul de tare și salteaua este mult prea călduroasă pentru mine. Ca urmare, în
general nopțile sunt doar parțial odihnitoare. Un motiv suplimentar pentru a
face tot posibilul să mă mut de aici, dacă se poate până la finalul anului.
Două ore au trecut în zbor cu tot felul de moșmondeli casnice, inclusiv un mic dejun mai consistent. Sinceră să fiu, abia așteptam să mănânc. În sfârșit, revin la bunul meu obicei de a mă bucura de mâncare! Savurez tot și îmi place tot. Indiferent ce opiniile celorlalți care critică la sânge mâncarea ”de la ăia” și descriu o totală lipsă de gust a fructelor și legumelor, la mine lucrurile stau taman pe invers. TOTUL ARE GUST și redescopăr gusturi naturale pe care în România le uitasem total.
Așa că, pe lângă o uriașă porție de fulgi de porum, semințe de dovleac și lapte am băgat la ghiozdan și două felii mari de pâine neagră cu unt și cașcaval afumat, pregătind de altfel și un sandwich să iau cu mine, plus două mere. Țin să precizez că de regulă cumpăr alimente locale, adică cartofi austrieci, mere austriece, unt, varză nouă, de pâine nu mai zic!
Am plecat de-acasă pe la zece și ceva. Am decis să mă îmbrac mai domestic, că prea umblu tot timpul în echipament sportiv. O fustiță albă cumpărată în Kathmandu, pe care nu am purtat-o decât de 3 ori, dar care aici cu siguranță și-a găsit locul și o bluză absolut specială, de la Craft, cumpărată în urmă cu trei ani și îmbrăcată de exact trei ori. Pe sub fustiță, pantaloni scurți din același material cu bluza, tot de la Craft. Este un material tehnic, extrem de delicat și care la purtare nici nu se simte pe corp. Craft este un brand destul de scump cu accesorii sportive. Unde puii mei să porți în România astfel de piese, când acolo totul se murdărește în cel mai nenorocit mod? Mă uitam la ele, după ce am fost pe drum, prin căldura asta, șase ore și ceva, traversând și ditamai orașul, 20 de km dus și alți 20 întors, că nici nu se cunoștea – pe la gât mai ales și la subraț - că le purtasem. Nu miroseau, nu aveau urme de jeg, absolut nimic. Le-am spălat manual cu săpun și în 2-3 ore vor fi deja uscate. O investiție foarte inspirată și mă bucur enorm că acum vine rândul anumitor piese de îmbrăcăminte să fie purtate, spre confortul și bucuria mea.
O zi absolut superbă, după atâta cenușiu și ploi. Surplus de soare și căldură mare, aproape 30°C, după zilele de 6°C și 12°C care ne-au stăpânit în ultima perioadă.
Două ore au trecut în zbor cu tot felul de moșmondeli casnice, inclusiv un mic dejun mai consistent. Sinceră să fiu, abia așteptam să mănânc. În sfârșit, revin la bunul meu obicei de a mă bucura de mâncare! Savurez tot și îmi place tot. Indiferent ce opiniile celorlalți care critică la sânge mâncarea ”de la ăia” și descriu o totală lipsă de gust a fructelor și legumelor, la mine lucrurile stau taman pe invers. TOTUL ARE GUST și redescopăr gusturi naturale pe care în România le uitasem total.
Așa că, pe lângă o uriașă porție de fulgi de porum, semințe de dovleac și lapte am băgat la ghiozdan și două felii mari de pâine neagră cu unt și cașcaval afumat, pregătind de altfel și un sandwich să iau cu mine, plus două mere. Țin să precizez că de regulă cumpăr alimente locale, adică cartofi austrieci, mere austriece, unt, varză nouă, de pâine nu mai zic!
Am plecat de-acasă pe la zece și ceva. Am decis să mă îmbrac mai domestic, că prea umblu tot timpul în echipament sportiv. O fustiță albă cumpărată în Kathmandu, pe care nu am purtat-o decât de 3 ori, dar care aici cu siguranță și-a găsit locul și o bluză absolut specială, de la Craft, cumpărată în urmă cu trei ani și îmbrăcată de exact trei ori. Pe sub fustiță, pantaloni scurți din același material cu bluza, tot de la Craft. Este un material tehnic, extrem de delicat și care la purtare nici nu se simte pe corp. Craft este un brand destul de scump cu accesorii sportive. Unde puii mei să porți în România astfel de piese, când acolo totul se murdărește în cel mai nenorocit mod? Mă uitam la ele, după ce am fost pe drum, prin căldura asta, șase ore și ceva, traversând și ditamai orașul, 20 de km dus și alți 20 întors, că nici nu se cunoștea – pe la gât mai ales și la subraț - că le purtasem. Nu miroseau, nu aveau urme de jeg, absolut nimic. Le-am spălat manual cu săpun și în 2-3 ore vor fi deja uscate. O investiție foarte inspirată și mă bucur enorm că acum vine rândul anumitor piese de îmbrăcăminte să fie purtate, spre confortul și bucuria mea.
Drumul până la Praterstern îl știam deja de la concursul de alergare din 25 mai. Cu harta între dinți, am parcurs toți pașii descriși și, cum-necum, nimeream traseul, deși nu e chiar linie dreaptă.
Destule mașini prin trafic, multă, imens de multă lume ieșită la mișcare pe diverse chestii: biciclete, role și alte .... dispozitive interesante:
Alții își găsiseră răcorirea într-o piscină amplasată chiar în mijlocul
nebuniei urbane, dar într-un mod foarte interesant:
Mi-aminteam cu exactitate această imagine din 2007 și mare parte din
locurile pe unde am trecut azi le-am bătut cu piciorul și în urmă cu șapte ani.
Am așteptat șapte ani până am reușit să-mi îndeplinesc visul și să ajung în
Himalaya. Acum, după șapte ani de când fusesem prima oară prin Viena (și în
2001 fusesem aici, dar doar câteva ore, nu se pune), iată-mă din nou aici ....
e ceva cu șaptele ăsta ..... oare ce?! Privind peste umăr, din 7 în 7 ani viața mea a avut cele mai importante răscruci ....
Orice aveam să fac astăzi trebuia să evit un singur mare lucru: să transform ziua într-o experiență emoțională întoarsă în trecut!! Și mi-a ieșit.
Orice aveam să fac astăzi trebuia să evit un singur mare lucru: să transform ziua într-o experiență emoțională întoarsă în trecut!! Și mi-a ieșit.
Am ajuns la Schönbrunn după aproximativ două ore. Nu mi s-a mai părut atât
de copleșitor și de bulversant cum mi se păruse în scurta vizită din 2007, dar
cert este un singur lucru: AICI VREAU SĂ VIN SĂ FAC NIȘTE ALERGĂRI!
Dar
dimineața devreme, până să dea năvală turiștii și căldura. Acum știu drumul,
într-o oră pot ajunge aici cu bicicleta, o leg undeva afară – în interior este
interzis mersul pe bicicletă -, alerg o oră și după aia mai pedalez 20 de km
retur spre casă. Poate chiar mâine. Doar așa ajungi să te și împrietenești și
familiarizezi cu orașul, nu poți rămâne doar la nivel de turist, până la urmă.
Locul care te adoptă merită mai mult, zic io. Să-l explorezi, să-l înveți, să
faci ceva pentru el, cu timpul. Nu doar să iei de la el.
Parcul din jurul palatului a fost deschis publicului în 1779!! Din 1996 întreg domeniul face parte din Patrimoniul UNESCO. Istoria sa începe de prin secolul XIV însă.
Parcul e mare. E foarte mare. Ca urmare, găsești loc berechet să te
reculegi. Poți găsi un colț la umbră, o bancă, o alee, o pajiște, o arteziană –
undeva aici există un loc și pentru sufletul tău, unde să te regăsești,
indiferent că citești, asculți muzică, meditezi sau vorbești cu un prieten.
E
prea mare pentru a putea fi inundat de lume, chiar și într-un week-end de
vacanță cum e ăsta. Există anumite puncte și atracții care sunt permanent
aglomerate, fără discuție, dar parcul în sine, cu potecuțele și umbrele și
arborii săi este un spațiu foarte generos pentru tot felul de nevoi
individuale.
Am mers prin incinta parcului, per total, cam 5 km.
Două rațe își făceau toaleta în plin soare, lângă Fântâna lui Neptun, nepăsătoare față de turiști. Erau tare comice și drăguțe, îmi venea să le pup! Sunt mai peste tot, cu mersul lor legănat și măcăitul ăla care pe mine una mă face să le îndrăgesc însutit. Niște suflețele și ele :-), și ele simt și suferă și le e cald sau frig, foame sau sete.
Două rațe își făceau toaleta în plin soare, lângă Fântâna lui Neptun, nepăsătoare față de turiști. Erau tare comice și drăguțe, îmi venea să le pup! Sunt mai peste tot, cu mersul lor legănat și măcăitul ăla care pe mine una mă face să le îndrăgesc însutit. Niște suflețele și ele :-), și ele simt și suferă și le e cald sau frig, foame sau sete.
Am mai zăbovit câteva minute și pe o bancă, la umbră, să mănînc un măr din ghiozdan, după care m-am îndreptat spre ieșire, îmbătându-mă din nou cu parfumul zidului căptușit cu trandafiri
Viena este clar un oraș turistic și oferă foarte multe de văzut, ca urmare acest Versailles al Austriei era destul de relaxat astăzi, spre norocul meu.
M-am lăsat cu greu desprinsă de loc. Pe de o parte, pedalatul nefiind permis înăuntru și începând să am ceva probleme la picioare din cauza sandalelor de alergare, începusem să-mi doresc să ies mai repede, ca să mă pot urca pe bicicletă. Nu prea mai am răbdare pentru ”mersul normal”. La mine trebuie să fie un pic de viteză, dar nu lălăială.
Cu siguranță voi reveni aici pentru o alergare. Parcul oferă o multitudine de alei, cu soare și cu umbră, bănci, locuri ascunse printre ziduri vii, arteziene, o terasă elegantă, un ștrand, aici poți găsi și liniște, și nebunia oricărei atracții turistice.
Drumul retur către casă nu a durat mai puțin decât la venire, deși acum știam ruta și am găsit și o cale mai directă. Dar m-am oprit din nou într-un loc pe care îl vizitasem în urmă cu șapte ani și care mi-a ieșit pur și simplu pe potecă :-)
Un fel de Cișmigiu în măsura XL: Stadtpark Wien, unde se află și vestita statuie aurită a lui Johann Strauss, pe care o revedeam cu mare drag.
Am parcurs și parcul acesta la picior, mi-am luat o înghețată și m-am lăsat luată un pic de val, ca să zic așa. Eram, deodată, ieșită din cruntul banal al unei vieți care era mai mult o condamnare. Aveam din nou voie să colind .... nu-i voi înțelege niciodată pe cei care stau locului toată viața, evitând curbele și transformând-o aproape integral într-o linie dreaptă.
Nici istoria acestui parc bine întreținut nu este foarte nouă - deschis în vara anului 1862 -
și, deși nu mi-am dat seama, pentru că nu l-am cotrobăit detaliat, se întinde pe o suprafață de 65.000 mp!
Citeam acum, în paralel, puțin despre istoria celor două parcuri - Cișmigiu și Viena -:
Cișmigiu:
”În 1779, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, a poruncit constrirea a două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina dinspre strada Știrbei Vodă. Balta apărută era un focar de infecție în mijlocul orașului. În vecinătatea acestei cișmele și-a ridicat o reședință Dumitru Siulgi-basa, șeful lucrărilor peste cișmelele orașului, numit și ”marele cișmigiu”. El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban ”lacul lui Dura Neguțătorul” dispare din toponimie și apare acela al ”Cișmigiului”. Orașul nu s-a extins foarte mult către vest din cauza inundațiilor aproape anuale care umflau Lacul Cișmigiu - nivelul său creștea până la Cercul Militar de astăzi!).
În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domiei lui Gheorghe Bibescu - deci, boală veche, au fost necesari 17 ani de lălăială .... - în 1847, când a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din .... ghici de unde?? din Viena!! și însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer.”
No further comments, trecutul - la nivel de abordare și eficiență în termeni generali - este o actualitate dureros de vie încă în România, nu știu dacă țara ar fi avut ceva demn de remarcat dacă nu ar fi intervenit străinii (nici măcar Peleșul nu poate fi numit o perlă a moștenirii autohtone, nu?).
Aici, ceva informații despre Viena.
După ce m-am aprovizionat cu apă rece și proaspătă
- Austria are, în general, un înalt cult al apei, ca să spun așa, recunoscând parcă că apa este esența vieții de fapt și omul e dator să facă tot ce ține de el pentru a menține curată această sursă. Am sesizat acest aspect în 2005, când am stat în Salzburg mai multe zile -, m-am desprins și de această oază, apropiindu-mă de Praterstern.
Praterstern este pur și simplu un loc - Platz - situat în sectorul 2/23 al Vienei, marcat de această statuie inaugurată în 1886 - Tegetthoffdenkmal:
care îndeplinește un rol important în infrastructura orașului, fiind una dintre cele mai mari intersecții ale Vienei și un areal care acoperă multe aspecte și probleme economice și sociale. În secolul 18 aici exista deja un loc în care se întâlneau, venind din direcții diverse, șapte străzi. În 1838 a fost construită aici prima gară feroviară a Vienei, Gara de Nord, locul devenind astfel un centru de greutate relevant și dezvoltându-se în deceniile următoare.
Conform unor ample editoriale pe care le-am citit în presa locală despre această zonă, locul este un fel de magnet pentru pătura socială defavorizată a societății, aici adunându-se oameni fără adăpost, oameni care se află sub influența dependenței de droguri, cei cărora alcoolul le conduce viața și mintea și tot așa. La adăpostul anonimatului pe care orice gară mare îl oferă, aici au loc violențe și scene din destine mai puțin fericite și trebuie să recunosc că fără să știu acest lucru, locul nu a constituit o atracție pentru mine.
Lăsând la o parte zona în sine, intru în parcul de distracții - Wiener Prater - care, ca orice parc de distracții din lume, nu este lipsit de chich-ul caracteristic.
Wiener Prater (= Wurstelprater), fost domeniu de vânătoare între 1560 și 1920, este un complex generos de 6 kmp!!, unde fiecare își poate găsi ceva de făcut, infrastructura fiind gândită pentru diverse activități recreative și sportive.
Este cel mai vechi parc de distracții din lume.
Detalii interesante pot fi citite în link-ul de mai sus.
Deși nici prin cap nu-mi trecea, până la urmă puterea tentației a fost mai mare ..... așa că m-am dat în bărci, ca să zic așa!
Este mai mult de povestit despre acest loc și cu siguranță voi reveni asupra subiectului.
Deocamdată însă, am dat 5 euro ca să mă sui la 117 m și să gust din plin frustrarea de a nu putea face fotografii, aparatele trebuind să fie predate la intrarea în incintă.
Dar, de gust, un fragment:
Toată nebunia nu durează nici măcar cinci minute, aș fi stat acolo zece! Este mult mai nepericuos decât arată, nici măcar nu amețești.
Am părăsit distracția și nebunia de acolo, foamea mă mâna din urmă și mai aveam vreo 8 km de pedalat până acasă. Lumea se mișca de colo-colo pe Hauptallee - aprox. 4 km lungime, fără trafic -.
M-am mai abătut puțin făcând și eu - nah, copilăria nu moare niciodată din noi :-) - un traseu de BMX!!, dacă tot eram cu mtb-ul, nu?! Că eram cu fustă albă și pălăriuță chiar nu mai conta!
Când am intrat eu, nu era nimeni pe traseu. Dar probabil că și copilașii au căpătat curaj dacă m-au văzut pe mine (!! :-))
Nah, că am făcut-o și p-asta!
Pe malul Dunării, pe unde mă duc eu la job în fiecare zi și pe unde alerg, lumea stătea la soare și se bălăcea în fluviu.
Clar nu era de mine, mai bine mă duceam să mănânc ceva, hmmm.....
După 50 de km, dintre care vreo 7 să fi fost de mers pe jos, aproximativ 6 ore de bălăurit și vreo 300 de fotografii, iaca și timpul meu oferit stomacului :-) Mahlzeit!
M-am lăsat cu greu desprinsă de loc. Pe de o parte, pedalatul nefiind permis înăuntru și începând să am ceva probleme la picioare din cauza sandalelor de alergare, începusem să-mi doresc să ies mai repede, ca să mă pot urca pe bicicletă. Nu prea mai am răbdare pentru ”mersul normal”. La mine trebuie să fie un pic de viteză, dar nu lălăială.
Cișmigiu:
”În 1779, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, a poruncit constrirea a două cișmele în București. Prima cișmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina dinspre strada Știrbei Vodă. Balta apărută era un focar de infecție în mijlocul orașului. În vecinătatea acestei cișmele și-a ridicat o reședință Dumitru Siulgi-basa, șeful lucrărilor peste cișmelele orașului, numit și ”marele cișmigiu”. El avea ca principală însărcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, în folclorul urban ”lacul lui Dura Neguțătorul” dispare din toponimie și apare acela al ”Cișmigiului”. Orașul nu s-a extins foarte mult către vest din cauza inundațiilor aproape anuale care umflau Lacul Cișmigiu - nivelul său creștea până la Cercul Militar de astăzi!).
În 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălții și transformarea terenului într-o grădină publică. Lucrul acesta se petrece abia în timpul domiei lui Gheorghe Bibescu - deci, boală veche, au fost necesari 17 ani de lălăială .... - în 1847, când a fost chemat grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din .... ghici de unde?? din Viena!! și însărcinat cu transformarea terenului insalubru într-o frumoasă grădină. Mayer a fost ajutat de grădinarul Franz Harer.”
No further comments, trecutul - la nivel de abordare și eficiență în termeni generali - este o actualitate dureros de vie încă în România, nu știu dacă țara ar fi avut ceva demn de remarcat dacă nu ar fi intervenit străinii (nici măcar Peleșul nu poate fi numit o perlă a moștenirii autohtone, nu?).
Aici, ceva informații despre Viena.
După ce m-am aprovizionat cu apă rece și proaspătă
Conform unor ample editoriale pe care le-am citit în presa locală despre această zonă, locul este un fel de magnet pentru pătura socială defavorizată a societății, aici adunându-se oameni fără adăpost, oameni care se află sub influența dependenței de droguri, cei cărora alcoolul le conduce viața și mintea și tot așa. La adăpostul anonimatului pe care orice gară mare îl oferă, aici au loc violențe și scene din destine mai puțin fericite și trebuie să recunosc că fără să știu acest lucru, locul nu a constituit o atracție pentru mine.
Este cel mai vechi parc de distracții din lume.
Deși nici prin cap nu-mi trecea, până la urmă puterea tentației a fost mai mare ..... așa că m-am dat în bărci, ca să zic așa!
Este mai mult de povestit despre acest loc și cu siguranță voi reveni asupra subiectului.
Deocamdată însă, am dat 5 euro ca să mă sui la 117 m și să gust din plin frustrarea de a nu putea face fotografii, aparatele trebuind să fie predate la intrarea în incintă.
Dar, de gust, un fragment:
M-am mai abătut puțin făcând și eu - nah, copilăria nu moare niciodată din noi :-) - un traseu de BMX!!, dacă tot eram cu mtb-ul, nu?! Că eram cu fustă albă și pălăriuță chiar nu mai conta!
Pe malul Dunării, pe unde mă duc eu la job în fiecare zi și pe unde alerg, lumea stătea la soare și se bălăcea în fluviu.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen