Dienstag, 29. Juli 2014

IM 70.3 Zell am See 2014: bike route!

Haaaaa!
Haaaaaa!
90 km de ciclism, prin satele alpilor austrieci, cu o urcare de aprox. 10 km, înclinație între 4 și 14°, coborâri agresive în serpentine, doi accidentați grav pe traseu, organizare perfectă, peste 60 de oameni prezenți, asistență din partea reprezentanților Ironman Europe, jurnalist la fața locului. Totul relaxat, deschis, focusat.
Așadar, m-am trezit la ora 7, duminică dimineața. Totul era pregătit, muntele spre care dădea balconul camerei era învăluit în ceață, mi-era foame, dormisem excelent (prima noapte într-un pat care mi se potrivește, cu saltea tare, sănătoasă, prima noapte în Austria în care simt și eu că mă odihnesc!), mi-era foame ...
La 07:40 eram jos la micul dejun și savuram nu doar preparatele și ambientul, ci și ideea de mic dejun bufet pe care o ador de fiecare dată când mă aflu prin deplasări.
Totul foarte proaspăt, frumos mirositor, îmbelșugat, familia-gazdă servea deja micul dejun într-o cameră, eu eram primul oaspete cazat care coborâse.

La ora 09:45 eram la locul de întâlnire, cam 4 km distanță de locul unde mă cazasem.
Restul au început să ”plouă” de prin toate direcțiile, 90% dintre cei veniți se cunoșteau între ei, evident. Toți sunt bine echipați, dar nimeni nu dă semne de a face excese sau de a ieși oarecum în evidență cu ”uite ce am eu!”
Mulți, chiar mulți, apreciez cam la 60 de oameni prezenți. Echipa de suport era prezentă, s-au format trei grupuri, fiecare fiind însoțit de câtre doi coordonatori, care au și primit, de la directorul IM 70.3 Zell am See 2014, câte un tricou, spre a fi mai ușor reperați pe traseu. Unul dintre coordonatori avea să conducă grupul, din față, celălalt avea să supravegheze din spate, rămânând ultimul.
 M-am alăturat grupei a treia, cea mai lentă, coordonată de două tipe. Două tipe STRONG!! Sabine, cu care am rămas până la final, să tot fie în jur de 40 de ani, face triatlon ”de puțin timp, doar 10 ani”.
Nu am putut să fac fotografii decât după vreo 26 de km, când am rămas singură. Cea mai înceată grupă din cele trei rula de la bun început cu o medie de 30 km/h. Cât a fost plat, am ținut ritmul, dar de la km 21 începe urcarea. M-am oprit să mă hidratez și nu știu ce să mai aranjez la bicicletă și de atunci am pierdut contactul cu restul grupului. Se urca încă lejer, pe serpentine înghesuite între versant de rocă și râu, apoi au început urcările mai lungi.
Din fotografii nu prea se vede, dar zece km de urcare chiar nu este o glumă.
Nu m-am uitat pe ceas, dar probabil de pe la km 35-36 am renunțat, am oprit, m-am descălțat și am început să merg/alerg la deal pe lângă bicicletă. Aveam în spate și un rucsac cu 2,5 l de apă și un aparat mai mare/greu de fotografiat, geacă de ploaie, ceva de mâncare .... deci eram melcul cu căsuța-n spate, destul de inadmisibil pentru un astfel de traseu.
Asta lăsam în spate și asta mă aștepta în față:
Totuși, nu am mers perpedes atât de mult. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să-mi notez. 
Când am ajuns la cel mai înalt punct al traseului - urcând de la 750 la 1280 m - văd că vine spre mine un tânăr zâmbitor ..... îmi spune că am atins cel mai înalt punct, că de acum încolo vor fi numai coborâri, cu o singură urcare nu știu pe unde, că ar fi bine dacă aș merge cu ei, în mașină, până să prindem restul grupului, după care pot continua pe bicicletă. Altfel, rămân singură pe coclauri. Și mai erau vreo 45 de km de pedalat. 
Am considerat că este cea mai rațională și potrivită soluție. Mi-au oferit banane și apă, mi-au pus frumos bicla în mașină și am pornit să ajungem grupul din față.
Pe această coborâre destul de criminală, doi cicliști destul de nașpa accidentați, erau luați în primire de ambulanță. Poliția probabil rula din întâmplare prin zonă, de regulă nu vine la astfel de cazuri, dar au oprit. În București, când un nenorocit de vecin îmi vandaliza mașina și eu coboram jos în fața blocului, la o mașină a poliției aflată întâmplător acolo .... nici unul dintre cei doi polițiști nu a fost interesat să intervină, mi-au zis să sun la 112!!!!
Coborârea pe aici se poate compara cu cea din Predeal spre Brașov pe DN1. Dar, desigur, în ziua cursei traficul va fi total blocat, deci nu vom avea mașini pe traseu. Ceea ce este deja formidabil. În Lanzarote sau în Norvegia, de exemplu, traficul nu este blocat, ci doar coordonat de polițiști suplimentari (nașpa, mai ales pe segmente drepte sau pe coborâri unde vrei/poți să depășești, dar nu poți din cauza traficului, uneori).
Pe drum a mai fost recuperat un sportiv, care rămăsese și el mult în urma grupului. Cei din echipa de susținere erau cu două mașini și comunicau pe mobil între ei, totul funcționa ca în cărțile de matematică exactă.
Am ajuns grupul din urmă, mi-au montat roata la loc și amândoi ne-am alăturat turmei, cât mai rămăsese din ea.
S-a rulat disciplinat, în șir indian, nimeni nu găsea potrivit să se apuce de ”amintiri din copilărie” taman pe șosea, prin trafic. Străzile dintre localități pe care am rulat erau destul de aglomerate și aveau o singură bandă pe direcția de mers, așa că mergeam cât mai pe dreapta. Totuși, nu se compara cu nimic în condiții similare din România: nici aerul, nici atitudinea șoferilor ..... un singur idiot nu avea loc de noi. Ghici ciupercă, ce număr de mașină avea?! De Sibiu. Incredibil cum mai scapă ăștia prin lume ... azi, după aproape trei luni, mergând să vizitez un apartament, am auzit, în sfârșit, frânturi de jargon românesc. Un cuplu de mitocani, însoțiți de un adolescent, făcea bășcălie de lume. Și de mine, că alergam. Niște cretini. Iar pe autostradă spre Salzburg, cine nu avea loc de mine, deși erau trei benzi pe direcție? Un idiot cu număr de România. Incredibil frate .... nu scap d-alde ăștia nicăieri??? Ba da, în Himalaya, că acolo nu e de mers la shopping în șlapi!! Cretină nație, niște bădărani, că ”niște țărani” sună prea delicat deja.
 Am ajuns în Zell am See și am pedalat mai departe spre Piesendorf, apoi spre Kaprun și retur spre Zell.
Sabina a rămas cu mine, căci nu am putut să țin pasul cu restul grupului, așa că vreo 15 km am rulat doar noi două, vorbind. A fost o companie foarte plăcută.
Am ajuns la finish la ora 14. Din cauza ploii de vară din ultima jumătate de oră, grupul se spărsese, așa că acolo mai erau doar organizatorii, ne așteptau.

Mi-am luat rămas bun și am pornit cei 4 km spre mașină, m-am schimbat și pe la trei și ceva am pornit motorul retur spre Viena.
În patru ore și ceva eram în Viena. Majoritatea timpului plouase cu spume pe autostradă și pe B311, totuși am rulat foarte bine.
Din păcate, am ratat intrarea corecta în Viena și m-am pomenit în plin oraș, coșmarul vieții mele: cu mașina într-un oraș mare necunoscut.
Ca să fie aventura mai interesantă, telefonul mobil a murit, deci nu putea beneficia de indicațiile de pe GPS.
Totuși ... exista-îngeri ....
La un semafor, am coborât geamul și am întrebat pe domnul din mașina alăturată, cum ajung în zona Wagramer Str., că de acolo cam știam să mă orientez. Doamna care era cu el în mașină a râs și mi-a spus: ”Aveți noroc! Chiar ați dat de un înger, urmați-ne.” I-am spus: ”Eu chiar cred în îngeri!”
Doamna a coborât la un moment dat și eu am continuat următirea mașinii condusă de domnul respectiv. După vreo 15 minute mă lăsa la punctul de unde mă puteam descurca și singură.
Și-atât :-)

Samstag, 26. Juli 2014

First meeting with the Austrian Alps in ZELL AM SEE

After Litschau - 150 km away from Vienna, about 2 hours by car -, now I am in Salzburger Land, Zell am See - 420 km away from home in Vienna, about 4,5 hours by car, aprox. 50 l fuel (cca 80 euro/840 km).  
Going now to Zell am See was a spontaneous decision after I've read on FB about the recognition bike tour for IM 70.3. My plan was - and still is, but this time going there by train, I think, if the transportation costs will be lower, which I doubt - to go there for this reason next week-end. I already booked a place in a hostel, so I go next Friday again!
Then it will be crazy, as there is a local sport event, see here the details!
I googled the road options Vienna-Zell, I printed the map and all the indications and on Saturday in the morning at 8:30 I started. Quite excited about the meeting point of the day, another old, old, old dream of mine: MEETING THE AUSTRIAN ALPS!
The way was long and not too easy for somebody not familiar with the complexe Austrian roads system!
Bad luck to stay 1,3 hours in a traffic jam caused by some big works for a tunnel.
The drivers are very disciplined - most of them, anyway! -, as you can see here in the middle, between 2 traffic lanes, they let free space for emergency cases. I love this.
My heart began to beat faster at the first image of the high mountains ...
I reached my location after six hours and I was so aroused and probably tired, that I stopped the car in the small yard of the guest house without being able to park it in a decent way. Sometimes I would kill my emotions, really!
Mrs. Haffner and the small family's boy, Ferdinand, were expected me. She saw me and offered to park my car and I enjoyed this.
A nice suprise was to get a room with shower and WC, as I asked for the lowest price, this would mean the toilett and shower shoud be shared on the floor. So, for the lowest price - 40 euro - I've got an upgraded room for one night (balcon, TV, hair dryer, tiny fridge and buffet breakfast!).
After half an hour I was on my bike, stuffing my nose all over on my way to the lake shore .... I had two objectives: to see The Grand Hotel and to find the start point for tomorrow, which will be actually also the start point for IM 70.3 on 31st of August.
I was in Zell am See once, after my mother died. I spent here one week, the Chrismas Week in December 2005. Skiing all day long, my second skiing holiday in my life.
Although I had plenty of money in 2005, I choose a 3 stars small hotel, where I had not a nice experience, so I left Zell am See 2 days earlier, tooking the train directly to St. Moritz in Switzerland and spending the New Year's Eve and New Year 2006 there.
But ....
In 2005 I didn't dare to go closer to this hotel .... it was a kind of EXTREME LUXUS for my mind. I kept it in mind the rumors and the entire stories about this place made for rich people .... Now, about nine years later, I am here ... in front of a fairytale hotel built 1894-1896 ....
and someday I will be guest here :-)
I spent some time around, looking to the people, to the lake, to the mountains, to the finish line of a local triathlon started 10 o'clock, enjoying every single seconds. How would be feel to live here, my Gosh??!!??!
Here, for the public, dancing waters .... on Strauss music, of course!
 A lot of people, mostly tourist from all over the world, but, in the same time, such a quiet and clean surrounding .... amazing, it is like in an old classical Austrian movie.

The start point for tomorrow is in Schüttdorf, part of Zell am See, close to the shore. Football place, on Sportplatzstr. 7, to the football stadion. A generous place, well preserved and an astonishing mountain panorama. I had some troubles finding the point, but it was a good oportunity to see things otherwise I wouldn't have seen, as this living space, for instant:
 Large green space with different games infrastructure for children and adults too.
As I found the football place it was very sunny and it started to rain. Rain in the sun .... the rain droplets are like petting the body skin. Time to take a picture and feel like Maria in Sound of Music...
An old lady crossed the meadow, smiling. I smiled her back. I felt home.
Going further along the shore through the green high grass ....



 I use to tell to the people who envy me:  "Don't do it, please. If you would be here, you wouldn't reach this specific place, because you do not ride, you do not run, you are not such as curious as I am. You would be probably downtown enjoying a cake and a coffee or shopping. You cannot have what I have, because you want different things from life."
 Around the lake there are two big camp sites. This one is not so close to the shore. The other one, on the opposite side of the lake, is on the lake shore.
I left the quiet and peaceful natural reservation intending to ride around the entire lake, the 5 km. I reached the road,
And after about one km perhaps I took the road uphill to the right. I just was curious and I also wanted to see the lake from above.
 So, in a very unexpected way, I found myself going by foot along my bike, taking pictures, singing and trying not to colaps because of so much happiness ...
 It was, again, like in my dreams.

The world at my feet ..












Words are actually stupid, pictures should show more about feelings. But people are not used to feel the feelings behind of a picture, this is why we have to speak out about meanings and messages.
It is Monday evening when writing about emotions I had two days ago. In the meanwhile plenty of things happened and the time is running out from me. I feel unable to tell the story up to the end of the day ....
The crazy love for details of the Austrians .... here in the yard of a horse breeder .... just look at this !
 Short final:
Went back home, let the bike and going out to eat something, I was starving, it was 19:30.
500 m higher:




In 20 Minutes I have got all these for 22 euros:
Exceptional tasty, large portions, friendly service. The half of the portion Wiener Schnitzel + Pommes Frites I took it with me and had the lunch next day :-)
Good night, tomorrow the story about the ride on the IM 70.3 route, 90 km, uphill 10 km, 900 m alt.difference.
Good bye for another colorful emotional day! Thank you!
Here, bike route next day