Nu voi începe să povestesc despre ”cum mi-a venit ideea” sau ”cum am plănuit” această trilogie a triatlonurilor, pentru că pur și simplu nu a fost nimic plănuit! Totul a fost din impuls și cu o mare marjă de inconștiență, presupun. Faptul că lucrurile s-au legat și că da, am ”absolvit” în doar 8 zile trei curse foarte grele - un triatlon olimpic pe 30 august, un half Ironman pe 31 august și un full ironman pe 6 septembrie - se datorează unui context mai degrabă, nicidecum vreunei ambiții care ar zăcea în mine. Sunt la fel de competitivă în spirit precum un melc grăbit și la fel de ambițioasă precum un ”leneș”, mamiferul acela cu brațe lungi, care se mișcă toată viața în slow motion.
Aș minți să spun că, chiar nu mă interesează rezultatele, dar aș exagera și clar aș minți din nou să spun că doar rezultatele mă interesează. Pe mine practic mă interesează cel mai mult CĂLĂTORIA! Și acest lucru ar trebui să reiasă 99% din toate rapoartele mele de cursă din ultimii patru ani.
Anul acesta a fost cred că prima oară când m-am minunat și, în același timp m-am întrebat, privind în urmă la o cursă terminată: ”De ce nu am abandonat?” Singurul răspuns pe care îl găsesc, acum după mai multe competiții în care am încheiat plutonul și m-am simțit totuși ca o regină a balului, este: educația! Da dom'ne, e-du-ca-ți-a! Unul dintre multele lucruri bune pe care le-am învățat, moștenit și în spiritul cărora am fost crescută și acasă, dar și la grădinița de pe Calea Victoriei, pe care nu o voi uita niciodată, a fost acela de a termina cu bine un lucru început. De a nu lăsa pe mâine, ce pot termina astăzi. Este, dacă vrei, un principiu de viață. Este o valoare de conduită pe care o aplic la locul de muncă, dar și în viața personală. În anii mei de atletism de performanță, când îmi chinuiam fundul mare și toceam pista roșie și aleile din Complexul Dinamo, antrenorul nostru, Zoltan Vamos, ne spunea: ”Nu contează că ieși ultimul. Singurul lucru care contează este că ești acolo, că termini ce ai început și că nu abandonezi!” Mereu am avut fundul mare și picioare lente, așa că sunt obișnuită cu ultimul loc. Cu abandonul însă nu. Abandonul este, de cele mai multe ori, o chestie de psihic, nu de fizic. Mai ales în anduranță (indiferent că e vorba de maraton, ultra, adventure, trekking etc.). Nu este viața în sine o cursă de anduranță?! Sinucigașii părăsesc cursa din considerente 100% psihice, suicidul fiind un gest de maxim curaj (determinat de disperare).
Bune valorile astea ”old fashion”, o să vedeți că se va reveni la ele, deși s-ar putea să fie prea târziu. Din fericire, multe există și se aplică încă în noua mea patrie (de fapt, singura și dintotdeauna din sufletul meu).
Bune valorile astea ”old fashion”, o să vedeți că se va reveni la ele, deși s-ar putea să fie prea târziu. Din fericire, multe există și se aplică încă în noua mea patrie (de fapt, singura și dintotdeauna din sufletul meu).
Am aflat de ”Tri the Lake” din Zell am See undeva prin primele zile de august. Și zbang, cum am citit, cum m-am înscris și am achitat! Așa cum am aflat ulterior și cum bănuiam de altfel, după felul cum fusese făcută comunicarea, acest triatlon era un eveniment spontan, izvorât pur și simplu din contextul desfășurării pe 31 august, în Zell am See, Austria, a celei de-a treia ediții a Ironman 70.3. Cum la Ironman eram deja înscrisă din septembrie 2013 și tot de atunci rezervasem și cameră din 28 august, înscrierea la olimpicul din 30 august părea un pas absolut logic pentru mine. ”Ah, un mic antrenament pentru a doua zi, în fond!”, nu? :-) Exact așa am gândit. Bugetul era deja planificat, singura cheltuială suplimentară acum erau cei 50 de euro pentru taxa de participare.
Pisoiul avea părinți adoptivi,
căci nu aveam voie cu el în hostel (în ciuda faptului că în regulamentul intern al locației se precizează că animalele de casă sunt permise la cerere), am făcut ceva ”artificii” ca să pot pleca joi la prânz de la birou - din păcate, Legea lui Murphy a funcționat și plecarea mi-a fost întârziată cu o oră -, am pedalat rapid cei 7 km spre casă, am cocoțat bicla pe mașină și am tulit-o pe o vreme superbă, de vară, spre Zell am See, 420 km în patru ore și vreo trei sferturi, fără Stau :-).
Ar fi mult, mult de povestit, ce am făcut joi și vineri, dar poate la iarnă, în nopțile geroase, după vreo alergare nocturnă, să mă ocup cu acest tip de memorii. Dacă nu am avut răgazul să le scriu la cald, acum vor trebui să mai aștepte.
Cert este că nu am stat locului, nu m-am odihnit, ci am cutreierat aproape în continuu, întreaga vineri și apoi sâmbătă, după triatlonul olimpic.
În linii mari:
- joi seara, cei de la hostelul unde m-am cazat, m-au sunat să afle ce e cu mine, căci rezervasem cameră cu demipensiune. Era ora 18:30 și masa de seară se servea doar până la ora 19:00, iar eu nu ajunsesem. Uitasem că aveam cina rezervată, mi-era o foame îngrozitoare, așa că m-am bucurat de telefon, die Frau Angela Schneider, sub masca ei severă, s-a dovedit a fi o mămoasă în toată regula și avem deja o relație cu totul specială :-) acum.
Am ajuns la hostel la 18:50 și mâncarea mea era pusă deoparte. Formalitățile de cazare le-am făcut după ce am servit cina, fiind un gest de flexibilitate foarte bine-venit.
- mi-am luat în primire camera nr. 6 și am fost încântată, fiind cu grup sanitar propriu și spațioasă. Aveam așa un sentiment de emoție, știind că rezervasem acest loc cu un an în urmă, wow!!!
- după care, deși aveam buget restrâns, nu m-am putut abține să nu mă cinstesc cu o bere, pe malul lacului. Era o seară bestială, eram obosită, fericită, ușurată. ”Ultra-Maratonul” începuse pentru mine din dimineața zilei respective, joi, 28 august, și avea să se încheie abia pe 8 septembrie!
Eram în mediul meu, de munte, deja pentru a doua oară în Zell am See, savurând beția sentimentului de revedere și extaz. Eram trează de la ora 6, lucrasem cinci ore la birou, condusesem alte cinci ore, ”mutasem” pisoiul de colo-colo. Gata, nani!
Vineri, 29 august, programul a fost destul de încărcat.
De la 8 la 10 se putea înota gratis, în lac, intrarea fiind prin ștrandul din Schüttdorf, imediat lângă hostel, unde de altfel avea să fie și startul ambelor curse, cea de sâmbătă și cea de duminică.
Dar cum eu eram leneșă - sau obosită -, mi-a fost imposibil să profit de acest interval orar. Și de fapt de ce aș fi făcut-o, din moment ce, fiind cazată în hostel, avem acces gratuit la lac în orice moment al zilei?! Curaj să am să intru și să ”plec la plimbare” prin apă, că spațiu aveam destul și apa cristalină invita la aventuri acvatice.
Așa că, ghici ce am făcut mai întâi? Egzact: MICUL DEJUN, hurrraaaaa :-) Afară, pe terasă, în răcoarea montană care a lăsat mai pe la prânz din tăria sa.
Mă uitam uimită la toți cei care înotau și ziceam în sinea mea doar: ”brrrrrr, cum or putea?!”
Era deja ceva aglomerație prin ”bazinul” din căușul munților, martori la toate nebuniile pe care mamiferul ”om” le face pe proprietatea privată a Pământului :-)
Copilașii aceia blonzi, în bărcile verzi, despuiați la cele probabil 10°C .... brrrrrr
După ce mi-am consumat lent micul dejun de la ora 9:00 la ora 10:00, mi-am luat aparatul foto și m-am dus puțin în zona de antrenament a conștincioșilor. Și am avut o revelație:
Nu e asta o imagine superbă?
Da să vezi realitatea, frateeeee !!!! Atunci m-a străbătut un fior și probabil că abia atunci am început să pășesc în Legenda Ironman! Eram acolo și puteam să pipăi legenda acestui produs de lux, care este brandul american IRONMAN.
Așa cum menționam și în acest material, nu am fost niciodată un fan al produselor americane. Da, am trei biciclete TREK și nu am consumat altceva până acum (am mai avut două, dar una mi-a fost furată, alta am vândut-o), dar nu m-am simțit niciodată atrasă de americanisme de nici un fel. Prin context, nu că aș avea ceva special împotriva lor. Este un subiect care mă lasă rece.
Am plecat la plimbare, perpedes, de-a lungul lacului, spre Zell am See, pe aleea de pământ. Sunt aprox. 2 km de mers până în ”buricul târgului”, practic unde este Le Grand Hotel.
Vremea era uimitoare și era imposibil de crezut că se va strica atât de rău în următoarele două zile. Prognoza anunța ploi-cascadă și frig!
Pe aici urma să și alergăm sâmbătă și duminică, ce fein!
Pe la 11 jumate aveam ocazia să fac un tur pe acest vapor de agrement. Îmi dădeam seama că mă obosesc înainte de concursuri, dar .... nu mă puteam abține. Mă gândeam că ce știu eu cum va fi vremea mâine după olimpic sau dacă voi mai avea chef și timp. Așa că, m-am prezentat la bord (10,80 euro).
Runda durează 35 de minute și nu pot comenta dacă merită făcută sau nu. Depinde de fiecare.
Ca și distanță, nu e cine știe ce, doar 6,9 km.
Am avut ocazia să mai fac câteva fotografii memorabile :-)
După care m-am amestecat puțin prin centrul turistic. Și m-am ales cu o cască haioasă, perfectă pentru iarnă și pentru ploaie!! Pentru mine, are un avantaj enorm: ochelarii aceia sunt funcționabili, sunt atașați cu elastic direct de cască și se pot purta perfect peste ochelarii de vedere, de care eu nu mă pot lipsi. Deci investiția de 50 euro chiar se merită pentru mine personal. Ca să nu mai spun câți întorc capul și câți mă întreabă prin Viena de unde am cumpărat ”cașcheta” :-))
După ce m-am obosit îndeajuns, m-am retras către hostel și pe la ora două am pornit la plimbare prin lac :-), cu neoprenul, evident. A fost sublim!
În mod normal, nu aș intra pentru nimic în lume de una singură într-o enormitate de apă. Eu sunt om de înălțimi, nicidecum de străfunduri. Apele întinse îmi dau senzații inconfortabile .... Dar cristalinul lacului, soarele și prezența unora pe plăci plutitoare mi-au dat curaj.
Înotul în Dunăre, în Viena, mi-a dat ceva curaj să intru singură în ape deschise și să ”înfrunt” necunoscutul din adâncuri și toate plantele alea care se întind spre suprafață.
Am căpătat curaj pe măsură ce înaintam, deși eram singurul înotător din tot lacul, la ora aceea. Așa că m-am pomenit plimbându-mă teleleu fără nici o noimă, de colo - colo, neîndurându-mă să mai ies :-) După 2 km mi-am zis că este deja prea mult înainte de concursuri, așa că după 48 de minute am părăsit împărăția apelor. Trebuia să ajung să-mi iau și chiturile de participare pentru ambele curse, deci iar cei 2 km spre oraș.
O să ”sar” peste cum a decurs preluarea chiturilor, voi descrie la raportul de cursă IM, al doilea din trilogie.
Am ajuns în cameră pe la cinci cred și am început să-mi întind pe jos ambele kituri:
Deci, care va să zică, mâine, sâmbătă, la ora 7:00 este startul la olimpic, am nr. 49 - hm, nu-mi inspiră nimic acest număr,
iar duminică la 10:20 am startul la Ironman half, cu nr. 2410:
La ora șase seara ținutul deja se schimbase total, ca în basme. Era încă soare și ploua. Nașpa! Mă uitam pe geam. De plăcut îmi plăcea, dar nu pentru concurs! Ziceam și io că am parte de un antrenament lejer sâmbătă, pentru duminică.
Mai târziu, după șapte, armata de nori cotropise tot. Verdictul era dat.
Și temperatura a scăzut, așa că mi-am căutat căciula-cagulă să o am la îndemână.
Sâmbătă dimineața, la 05:45, cerul era cam așa:
După acest triunghi de curse, pentru mine triatlonul nu mai are trei probe. Nici măcar patru. Ci șase! Plus una. 7.
1. Odihna. Somnul în sine, cele două nopți dinaintea startului unui concurs greu sunt o probă de-sine-stătătoare. Dacă nu dormi cât de cât decent în aceste două nopți, e jale. Să iei startul ți se va părea deja o povară și tentația de a renunța să te dezlipești de așternut în ziua X va fi absolut cotropitoare!! Cel puțin eu așa am pățit sâmbătă. A fost cu adevărat un gest de extremă voință să mă dau jos din pat. Ceea ce m-a mișcat cu adevărat, având în vedere întunecimea și umezeala de afară, la ora 5 dimineața, a fost doar gândul la frustrarea pe care o voi încerca cel puțin un an întreg, dacă nu m-aș fi mișcat să-mi car fundul și echipamentul la start!!
2. Tranziția.
3. Nutriția din timpul cursei. Mă refer la distanțele lungi, nu la olimpic.
4. Proba de înot.
5. Proba de ciclism.
6. Proba de alergare.
7. Recuperarea.
Deci iată-mă trecută de verificarea echipamentului, către T1, să-mi las echipamentul. Câte fete eram în cursă? Aoleu, că nu mai știu. Cred că zece .... Din păcate, organizatorul este extrem de ocupat cu altele, așa că nici astăzi, după patru săptămâni, nu avem vreo comunicare post-event. Jenant! Am discutat cu el, și-a cerut iertare, s-a explicat, cum că el de fapt este tâmplar și chiar nu are, nu are, nu are timp .... și ... asta e! Ce ți-e și cu reclama asta dinainte de eveniment, frate ..... Înainte, toți (aproape, că știm și alte cazuri :-)) au timp. După, își bagă picioarele. A încasat niște bani și gata, ce-i mai trebuie?!
Zona de tranziție era organizată pe două rânduri, pe rastelurile deja montate pentru IM-ul de duminică, în colțul dinspre ieșirea spre proba de bike. Eram puțini, foarte puțini, în fond era prima ediție a acestui concurs anunțat din foarte din scurt timp. Eram o mână de oameni, dintre care câteva degete de fete. Aproape pe toate le văzusem la tura de recunoaștere a traseului de Ironman, se ocupă cu acest hobby de vreo zece ani, aparțin de clubul local și aproape că arată ca niște bărbați. Sabina, cea care îmi dăduse de înțeles că e de vârsta mea și care arată mai în vârstă decât mine, nu a împlinit nici măcar 40 de ani și am aflat acest lucru la premierea pe categorii de vârstă. Mă pufnea râsul! Mi se părea ciudat că se ascunsese, de parcă se rușina să fie mai tânără cu 10 ani, puii mei! Tipa e strong oricum.
Plouase toată noaptea și mă aflam într-un tablou care mustea de apă și pe care ai fi putut să-l storci, la propriu. Era răcoare, dar neașteptat de cald și de calm la șase jumate.
Încet-încet, îmi intram în rol, dar mare chef tot nu aveam. Nu prea dormisem și smulgerea din așternut fusese un sacrificiu suprem.
Cu calm și lene mi-am aranjat lucrurile și am pornit molcom spre lac. Evident că mi-am luat și neoprenul ăla atârnat pe bară, cu mine :-)
Era a doua piele, nu? Și chiar aveam nevoie de ea. Nefolosit din vara lui 2012, s-a dovedit a fi totuși o investiție inspirată. Anul acesta nu aș fi putut face nici un triatlon aici fără acest costum, oricât de vitează sunt.
Din ședința tehnică, ținută în întuneric, nu prea am înțeles mare lucru.
Austriaca lui Oliver mă băga total în ceață - da, frate, Oliver, ”tipul arătos, dar grețos”, cum îl descriam luna anterioară.
Așa că urma să iau startul din inerție, încercând să mă țin după ceilalți. Cu înotul chiar nu mi-era clar în ce direcție se înoată și pe unde puii mei era ieșirea, că nu vedeam nimic ....
Casca asta din neopren, așa urâțică cum e, mi-a prins tare bine în Austria. Am preferat să previn, decât să sufăr. Pe deasupra am pus casca obișnuită din silicon și totul a fost perfect. O recomand din suflet pentru înotul în ape foarte reci. Nu intră pic de apă în urechi, io am și suferința asta cu apa din urechi.
Deci, startul:
Eram cam 50 de nebuni la start, din care cred că zece demoazele :-)
Cei 1.500 de m s-au dovedit a fi mai elastici și am simțit clar că distanța a fost relevant mai lungă. Trei sute de m îi simți uneori și pe bicicletă, când sunt în plus, d-apăi în apă! Bașca o apă atât de rece!!
Nu am ieșit chiar ultima din apă, mai erau doi tipi în urma mea. Dar asta nu a contat, pentru că m-au luat în T1, unde, ca de obicei, am zăbovit mult timp, vreo opt minute, inclusiv alergatul - vreo 200-300 m de la apă la bicicletă și apoi încă vreo 50 m până la intrarea pe traseu.
Traseul de bicicletă a fost ..... aventuros.
A fost greu din cauza vremii.
Am mers binișor, ca să zic așa. A fost ceață, de nu vedeai în lateral, deși realizam că străbăteam drumul acela asfaltat șerpuit printre pajiști alpine. A fost ploaie, un adevărat bici de apă. Mi-ar fi trebuit niște ștergătoare pentru ochelari. A fost o nebunie, sincer. Nu foarte frig, deși am ajuns pe la 11°C. A fost pustiu, înnorat, cenușiu, maroniu, perdea de apă, curbat, sus, jos. O experiență nouă. Bine marcat traseul, căci nu m-am rătăcit. Cam pelurie de oameni pe parcurs, dar pe vremea aia .... Fără puncte de hidratare. Bine, la doar 40 de km, nici nu ai nevoie, sincer.
Din păcate, nu există fotografii. Asta mai lipsea, să mai opresc și pentru poze!!
40 de km în mai puțin de o oră jumate este un timp decent pentru mine, mai ales pe condițiile meteo total neprietenoase.
T2 mi-a mai furat trei minute și ceva și am plecat pe cei zece km de alergare, spre Zell am See, de-a lungul lacului.
Alergarea a decurs slăbuț, dar decent. Se și văd niște opriri pe parcurs, ceva diferență de nivel. Erau deja 15°C și ploaia mai lăsase din șfichiuirea firului de mătase. Eram istovită, asta mi-amintesc. Mă apăsa gândul că ședința tehnică pentru Ironman-ul de a doua zi începuse și eu mai aveam de alergat cinci km. Mă temeam că nu voi mai prinde nimic din ea.
În rest, alte apăsări speciale nu aveam, era doar o zi de antrenament pentru mine. OK, sunt de acord că, cu o zi înainte de un half ironman, nu te mai antrenezi, dar te pui cu lunaticii?!?!
Finish-ul a fost puțin semnificativ, din păcate. Ploua și lumea era agitată și preocupată de ironman, nu de olimpic. Am avut, în viteza cu care am intrat pe sub poarta de finish - aceeași pe care aveam să intru și a doua zi, dar într-o adevărată efervescență!! -, zbughind-o imediat spre sala unde se ținea ședința tehnică pentru ironman, un gust neplăcut ... nu te aștepta nimeni cu vreo medalie. Când ajungi la finish și nimeni nu e acolo pentru tine .... e de căcat, sincer. Dispare tot charmul! Nu mi-a plăcut.
După trei ore și câteva minute terminasem cursa-antrenament. Eram fleașcă, eram obosită, mi-era foame și știam că distracția abia începea. Era zece jumate și mai aveam de făcut destule chestii, mult prea multe pentru o zi în care odihna trebuia să fie prioritatea supremă.
Mi-am tras sufletul în sala mare unde un american haios, cu vorbele la el, ținea ședința tehnică în engleză. Sala era plină ochi, dar tot am găsit un scaun să stau jos. Ce bine eraaaaa..... Și am râs cu lacrimi.
”Guys, and I mean the virgins one! Try to be fair play and to respect the finish line for everybody. Do not let your relatives or friends to come in the finish area, it is not OK for the others coming behind you. Everybody has the right for a perfect finish line picture. And ... try not to look to your Garmin Watch ... you will hate that picture, when instead to smile for a perfect finish, you head is somewhere to the ground and your face is not to be seen on the picture. It really does not matter if your Garmin time will be delayed with one or two minutes, trust me! You can stop it after your finish line picture, remember this! There is your moment!”
La ora 11 am ieșit din sală, începeam să intru în frisoane și mai aveam de alergat 2 km până la locul de tranziție, de unde trebuia să-mi ridic echipamentul lăsat.
Apoi:
- să duc totul în cameră,
- să fac duș, să mă schimb,
- să curăț bicicleta,
- să pregătesc tot echipamentul pentru a putea să-l predau pentru cursa de a doua zi,
- la ora 13 să mă duc la premierea olimpicului,
- să revin în cameră și de la ora 15 puteam face check-in-ul pentru ironman.
Un program supra-încărcat, într-o zi în care ploaia încă nu se dusese la culcare.
Norocul a fost că eram cazată chiar la botul calului, altfel nu știu cum aș fi reușit să fac atâtea drumuri.
În linii mari:
- joi seara, cei de la hostelul unde m-am cazat, m-au sunat să afle ce e cu mine, căci rezervasem cameră cu demipensiune. Era ora 18:30 și masa de seară se servea doar până la ora 19:00, iar eu nu ajunsesem. Uitasem că aveam cina rezervată, mi-era o foame îngrozitoare, așa că m-am bucurat de telefon, die Frau Angela Schneider, sub masca ei severă, s-a dovedit a fi o mămoasă în toată regula și avem deja o relație cu totul specială :-) acum.
Vineri, 29 august, programul a fost destul de încărcat.
De la 8 la 10 se putea înota gratis, în lac, intrarea fiind prin ștrandul din Schüttdorf, imediat lângă hostel, unde de altfel avea să fie și startul ambelor curse, cea de sâmbătă și cea de duminică.
Așa că, ghici ce am făcut mai întâi? Egzact: MICUL DEJUN, hurrraaaaa :-) Afară, pe terasă, în răcoarea montană care a lăsat mai pe la prânz din tăria sa.
Era deja ceva aglomerație prin ”bazinul” din căușul munților, martori la toate nebuniile pe care mamiferul ”om” le face pe proprietatea privată a Pământului :-)
După ce mi-am consumat lent micul dejun de la ora 9:00 la ora 10:00, mi-am luat aparatul foto și m-am dus puțin în zona de antrenament a conștincioșilor. Și am avut o revelație:
Da să vezi realitatea, frateeeee !!!! Atunci m-a străbătut un fior și probabil că abia atunci am început să pășesc în Legenda Ironman! Eram acolo și puteam să pipăi legenda acestui produs de lux, care este brandul american IRONMAN.
Am căpătat curaj pe măsură ce înaintam, deși eram singurul înotător din tot lacul, la ora aceea. Așa că m-am pomenit plimbându-mă teleleu fără nici o noimă, de colo - colo, neîndurându-mă să mai ies :-) După 2 km mi-am zis că este deja prea mult înainte de concursuri, așa că după 48 de minute am părăsit împărăția apelor. Trebuia să ajung să-mi iau și chiturile de participare pentru ambele curse, deci iar cei 2 km spre oraș.
O să ”sar” peste cum a decurs preluarea chiturilor, voi descrie la raportul de cursă IM, al doilea din trilogie.
Am ajuns în cameră pe la cinci cred și am început să-mi întind pe jos ambele kituri:
Sâmbătă dimineața, la 05:45, cerul era cam așa:
1. Odihna. Somnul în sine, cele două nopți dinaintea startului unui concurs greu sunt o probă de-sine-stătătoare. Dacă nu dormi cât de cât decent în aceste două nopți, e jale. Să iei startul ți se va părea deja o povară și tentația de a renunța să te dezlipești de așternut în ziua X va fi absolut cotropitoare!! Cel puțin eu așa am pățit sâmbătă. A fost cu adevărat un gest de extremă voință să mă dau jos din pat. Ceea ce m-a mișcat cu adevărat, având în vedere întunecimea și umezeala de afară, la ora 5 dimineața, a fost doar gândul la frustrarea pe care o voi încerca cel puțin un an întreg, dacă nu m-aș fi mișcat să-mi car fundul și echipamentul la start!!
3. Nutriția din timpul cursei. Mă refer la distanțele lungi, nu la olimpic.
4. Proba de înot.
5. Proba de ciclism.
6. Proba de alergare.
7. Recuperarea.
Cu calm și lene mi-am aranjat lucrurile și am pornit molcom spre lac. Evident că mi-am luat și neoprenul ăla atârnat pe bară, cu mine :-)
Din ședința tehnică, ținută în întuneric, nu prea am înțeles mare lucru.
Așa că urma să iau startul din inerție, încercând să mă țin după ceilalți. Cu înotul chiar nu mi-era clar în ce direcție se înoată și pe unde puii mei era ieșirea, că nu vedeam nimic ....
Deci, startul:
Cei 1.500 de m s-au dovedit a fi mai elastici și am simțit clar că distanța a fost relevant mai lungă. Trei sute de m îi simți uneori și pe bicicletă, când sunt în plus, d-apăi în apă! Bașca o apă atât de rece!!
Traseul de bicicletă a fost ..... aventuros.
A fost greu din cauza vremii.
Din păcate, nu există fotografii. Asta mai lipsea, să mai opresc și pentru poze!!
40 de km în mai puțin de o oră jumate este un timp decent pentru mine, mai ales pe condițiile meteo total neprietenoase.
T2 mi-a mai furat trei minute și ceva și am plecat pe cei zece km de alergare, spre Zell am See, de-a lungul lacului.
În rest, alte apăsări speciale nu aveam, era doar o zi de antrenament pentru mine. OK, sunt de acord că, cu o zi înainte de un half ironman, nu te mai antrenezi, dar te pui cu lunaticii?!?!
După trei ore și câteva minute terminasem cursa-antrenament. Eram fleașcă, eram obosită, mi-era foame și știam că distracția abia începea. Era zece jumate și mai aveam de făcut destule chestii, mult prea multe pentru o zi în care odihna trebuia să fie prioritatea supremă.
Mi-am tras sufletul în sala mare unde un american haios, cu vorbele la el, ținea ședința tehnică în engleză. Sala era plină ochi, dar tot am găsit un scaun să stau jos. Ce bine eraaaaa..... Și am râs cu lacrimi.
”Guys, and I mean the virgins one! Try to be fair play and to respect the finish line for everybody. Do not let your relatives or friends to come in the finish area, it is not OK for the others coming behind you. Everybody has the right for a perfect finish line picture. And ... try not to look to your Garmin Watch ... you will hate that picture, when instead to smile for a perfect finish, you head is somewhere to the ground and your face is not to be seen on the picture. It really does not matter if your Garmin time will be delayed with one or two minutes, trust me! You can stop it after your finish line picture, remember this! There is your moment!”
Apoi:
- să duc totul în cameră,
- să fac duș, să mă schimb,
- să curăț bicicleta,
- să pregătesc tot echipamentul pentru a putea să-l predau pentru cursa de a doua zi,
- la ora 13 să mă duc la premierea olimpicului,
Un program supra-încărcat, într-o zi în care ploaia încă nu se dusese la culcare.
Norocul a fost că eram cazată chiar la botul calului, altfel nu știu cum aș fi reușit să fac atâtea drumuri.
(va urma cu povestea half ironman-ului de a doua zi)
