Lebedele sunt ”maidanezii” locali în Viena, cel puțin în Donau City. Bine, nu doar lebedele. Și rațele și ciorile. Deci, zburătoare de categorie mare. Spre deosebire de tragedia maidanezilor din România, zburătoarele din Viena, această capitală colorată și reconfortantă, o duc bine și sunt protejate, respectate, lăsate să își ducă traiul într-un habitat natural propice nevoilor lor. De trei luni nu încetez să le observ și să mă minunez de anumite scene și comportamente și reacții pe care le au și care arată un foarte înalt nivel de inteligență! Plus că nu am văzut vreodată gesturi agresive ale oamenilor la adresa acestor ”maidanezi” și o să povestesc acum un episod documentat.
Mă duceam acasă, de la job, pe bicicletă. Cu vreo 4 km înainte de casă, de-a lungul cursului ”vechi” al unuia dintre brațele Dunării, am de coborât o alee la vreo 300 m. Deci viteză.
Eram obosită și mi-era foame și chiar mă grăbeam spre casă, miercuri pe la ora 18:30.
Pe stânga, o familie de lebede. Puii, cu puful acela cenușiu, păreau enormi și total neîndemânatici.
Când m-am apropiat, lebădoiul a-nceput să mă sâsâie puternic și să-și înfoaie aripile enorme. Asta mai degrabă mi-a atras atenția și m-am oprit. Era un spectacol interesant pentru mine și, pe lângă frumusețea acestor păsări elegante, acum aveam să descopăr niște calități doar bănuite ale lor, în calitate de părinți.
Stăteam pe loc, la vreo 5 m distanță, și priveam întregul clan. Părinții erau în alertă, extrem de atenți la mișcările mele, Puii, nu aveau nici o grijă, ciuguleau și piuiau în legea lor, protejați.
Atentă să nu fac mișcări bruște, am ocolit mica colonie de pe iarbă și am trecut de ea, după care mi-am lăsat bicicleta ”de partea cealaltă a baricadei”, în sensul meu de mers.
Din moțul aleii venea cineva, deci ”pericolul” creștea, din punctul de vedere al lebădoiului, intrat deja în atitudine de defensivă ...
Era doar o tipă care, spre norocul ei, nu alerga, ci mergea (Nordic Walking).
Domnul Lebădoi a considerat atunci că este cazul să iasă în câmp deschis și să-și apere teritoriul. Sincer vorbind, la acest moment nu m-aș fi aventurat pe alee ...
Cred că bicicleta mea îl deranja, că se tot apropia de ea ...
Cum-necum, cu pași mărunți și la cea mai mare distanță posibilă (aproape să intru în apă!), am revenit la loc mai sigur, ca să pot pleca spre casă, la o adică.
Lebădoiul venea înfoiat către mine. Sau către bicicletă, nu știu exact .... Era un adevărat monstru, deodată ... cu pasul greoi, apăsat, din cioc i se prelingeau niște picături .....
Apoi, deodată, un biciclist mișcă peisajul din nou și lebădoiul își întinse sublimul gât, sâsâind puternic!
După care, Măria Sa puse din nou stăpânire pe alee, destul de supărat.
Nu știu dacă se minuna de bicicleta mea, dacă îi plăcea, dacă îl enerva ... nu-mi dau seama. Cu siguranță că prezența mea acolo nu-i convenea și nu aveam de gând să mai zăbovesc.
Un cuplu se apropia ....
și lebădoiul atacă cu înverșunare. ”Cum îndrăznești, Omule, să treci pe-aici?!?!”
Sus, în moțul drumului apăru un biciclist la acest moment. Cuplul trecuse cu succes de bariera naturală și comenta amuzat sau nu prea. Cert este că biciclistul, care începuse coborârea, a decis că e mai bine să nu-și riște pielea, așa că a-ntors și a dispărut!!
După care lebădoiul m-a luat în vizor. Din nou.
Veni pe iarbă,
aici mă pusesem pe vine, lângă bicicletă și vorbeam cu el, așa cum fac cu pisoiul meu când e agitat ....
Tot restul familionului se apropiase, dar doar lebădoiul părea să fie practic preocupat de mine și bicicleta aia roșie. Stătea așa și mă privea perfid, probabil că fluctuația caldă a vocii îl punea pe gânduri ....
După care se duse iar pe alee și de acolo urmă un ultim gest de supărare:
întinse gâtul spre cauciuc ...
și eu am decis că e mai frumos să las the happy family alone, mi-ajunsese cât văzusem :-)
În fond, noi oamenii îi deranjăm, prin curiozitatea noastră bolnăvicioasă și dorința de teribil și nou ....
***
Un alt ”monstru al zilei” e un personaj ceva mai cunoscut :-)
Dar să o luăm cu începutul.
Dimineață am scos bicicleta pe coridor și mă tot pendulam între cameră și bicicletă. Zi liberă azi, o dimineață superbă, liniște peste tot, aveam un chef nebun să ies pe coclauri.
Așa că, pentru prima oară, ușa la cameră rămânea deschisă și patrupedul meu, ros de curiozitate, ieși afară și începu inspecția pe etaj.
L-am lăsat așa, de capul lui, vreo jumate de oră.
În fond, nu deranja pe nimeni, așa că i-am permis să miroasă și să cotrobăie pe unde dorea.
Era extrem de curios și fascinat și mă bucuram de bucuria lui. Trecuse pe aici de fiecare dată când îl scoteam afară, dar de fiecare dată pe sus, fie în coș, fie în brațele mele. Acum era pe labele lui și avea voie pe peste tot, hurrraaaa!!
Deci masa e OK, planta e OK, canapeaua e OK și ea ...
Țupa din nou la plantă ....
După care începu să coboare, ups ....
Chestia e că timpul trecea și io vroiam să plec. L-am luat frumușel în brațe, l-am parcat în cameră, am închis ușa și făceam ultimele pregătiri înainte să plec. Am deschis ușa din nou, să mai pun ceva pe bicicletă și domnia sa ZDUP pe coridor.
Banditul de el, știa că nu are nevoie, așa că după ce a trecut de mine tiptil a luat-o la goană spre scări.
M-a pufnit râsul și am luat-o după el și a simțit că se apropie ”furtuna”, așa că s-a refugiat brusc pe canapea, decis nevoie mare să nu plece de acolo, exact precum lebădoiul din mijlocul aleii!!
S-a proțăpit și s-a înfit puternic în canapea și când, în timp ce-i vorbeam - cică îl certam, dar râdeam de mama focului, prefăcându-mă totuși serioasă! - m-am aplecat spre el să-l iau frumușel în brațe, ce credeți că făcu, monstrul?!
”Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!” :-)
A dat cu laba, dar fără gheare. Nu a mârâit, deci eram ”preteni”. L-am luat cu vorba bună, i-am explicat că ieșim mai ”târliu” la joacă și l-am dus în cameră.
Și am plecat, în timp ce el s-a băgat sub pat, probabil supărat :-(
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen