Este anul care mi-a
confirmat că ”DA, există un PREA TÂRZIU!” dar, în același timp, și faptul că
pentru unele lucruri încă nu a fost prea târziu. Pentru mine. Materialul e
scris de mine, în numele meu, în baza propriei experiențe și atât. Nu dau
sfaturi, pentru că nu există rețete. Există niște valori primordiale universal
valabile, există niște principii care funcționează, dar pe care nu știu câți de
cunosc, le acceptă, le înțeleg, le aplică. Da, ele există și chiar
funcționează. Principiul reciprocității. Principiul formulării corecte a ceea
ce vrei. Al conștientizării corecte a ceea ce vrei și a definirii, conturării,
previzualizării. Revelațiile pe care mi le-a oferit 2014 și despre care nu am
scris pe nicăieri, dar care îmi ocupă și preocupă mentalul de opt luni încoace
…. Nici măcar nu știu dacă sunt pregătită să scriu pe marginea lor. Pentru că
sunt peste nivelul acceptat de noi spre recunoaștere și admitere. Există în
jurul nostru o zonă de ”paranormal” care ne rămâne în umbră și pe care cu
siguranță că am distruge-o dacă am aprofunda-o din curiozitate sau sumbru
spirit al cercetării și dovedirii.
Mă aflu, deocamdată,
la locul meu. Cu multe minusuri, dar aproape acolo unde nu mai îndrăzneam să
sper că este posibil să ajung. Cu imense regrete, cu imense neputințe, cu mici
frustrări. Dar exist și nu doar că exist, dar și trăiesc.
Să pleci fără bani, să
pleci cu datorii, să pleci din cunoscut și urât în necunoscut și adorat, să
schimbi teritoriul, țara, limba, mediul, contextul, profesia (!), colegii, vecinii,
condițiile, programul de viață, obiceiurile, hrana, să pleci singură de la cald
la rece, de la al tău la ne-al tău, să te muți de două ori în jumate de an, să
faci alegeri, să fii de acord să fii prost, pentru că chiar ești prost în multe
aspecte, să plângi și să te simți tras înapoi cu 40 de ani, să zburzi, să cazi,
să te ridici, să te lupți mereu să ieși din trecut, să tatonezi, să miroși, să
te lași furat de val …
Un an epuizant.
Un an care mi-a adus
multe. Un an care, acum, la final, mi-a confirmat din nou că dacă nu-ți
formulezi corect dorința, nu vei primi ceea ce vroiai de fapt. De aceea
lucrurile nu se leagă de multe ori. Pentru că facem noi nodurile prea tari.
Există și dragoste, dar nu de unde trebuie. Ce să fac cu ea?! Tangou-ul e un
dans în doi. Și acum, este dansul în care nu vreau să mă bag. Și știi ce este cel mai greu? Să nu-l rănești pe cel care aleargă după tine cu orice preț.
Viața bate filmul.
Întotdeauna.
Am primit anul acesta
palmele usturătoare pe care eu le-am dat altora, cu ani în urmă. Cu aproximativ
zece ani în urmă. Dar am recunoscut peisajul și după ce mi-am dat seama ce se
întâmplă, mi-am înghițit singură nodurile din gât, împingându-le și
eliberându-mi esofagul pentru a putea respira. Cu greu, dar respir.
Palmele pe care le dăm
în viață altora, ni se vor întoarce înzecit. Când nici nu ne mai trece prin
cap.
Un an dezechilibrant.
Mă simt atât de
sfârșită și încărcată, că nici măcar nu voi fi capabilă să scot un text
coerent. Pentru că încărcătura e prea mare, volumul de informație mult prea
complex.
Un an precum un ghem
de lână. Îi dai drumul pe jos și se rostogolește. Dacă podeaua e un pic în
pantă, prinde viteză. Așa a fost toată vara. Un tăvălug. De colo-colo, mereu în
acțiune, pe drumuri, cu gura căscată, urechile ciulite și ochii cât luna și
soarele la un loc.
Toamna a venit brusc
cu o ”lună neagră”. Care m-a lovit și m-a izbit de m-a luat naiba. Nu mi-am
revenit. Se fac trei luni și tot ”bolesc”, dar am mentalul bun și optimismul
sfredelește printre neuroni. Ceea ce este o stare nouă și interesantă pentru
mine.
Deocamdată fără
planuri.
Fără TO DO list. Există
un punct care mă ține pe loc și mă ține bine. Voi afla de ce. Și sper să aflu
că tot efortul din acest an nu a fost zadarnic.
Voi continua să visez.
Voi continua să-mi
urmez pasiunile, chiar dacă în alt ritm.
Voi continua să lucrez
la partea cu ”formulează-ți corect dorințele”.
Mai am de citit. De
acumulat. De înțeles. De probat. De încercat. Și probabil de căzut în nas! Dar
mă ridic, că altfel nu vine altul să o facă. Și într-o zi, aproape, va veni și
cel potrivit să mă ridice. Să mă scoată din oboseala asta lascivă care mă
țintuiește pe loc de parcă aș mai avea de trăit o mie de ani. Simt că pierd un
timp, deși …. Care timp, că timpul e relativ? Ce puii mei pierzi, femeie?!
Poate un sezon de curse. Dar vor fi altele. Viața e complexă și tu știi asta. Cineva
cu atât de multe pasiuni ca ale tale, știe asta!
Capul sus, spiritul de
Crăciun e deja în casă. Anul asta … avem brad :-). Brad și rață la cuptor. Nu vom avea dulciuri
făcute în casă, că nu se poate. Dar măcar avem brad și rață la cuptor cu
legume. Nu credeam că mai apuc să fac Crăciunul așa …. Așa cum l-am făcut în
anii de Germania. Rața era bucuria culinară, pe lângă salata de boef și
dulciurile specifice.
Omul e nesătul. Nativ
nesătul. Are un sac fără fund de dorințe. Împlinește-i-le pe toate și va găsi
un sac și mai mare, la fel de plin de dorințe. Dorințele se țin lanț. Așa
suntem noi. Toți, fără excepție. Învățăm să renunțăm la dorințe atunci când nu
prea mai avem nimic. E ca și cum mi-aș dori să fiu Împăratul Chinei. Este
o dorință imposibilă. Ca urmare, știu acest lucru și atunci nu-mi mai doresc să
fiu Împăratul Chinei. Și cu asta a murit dorința. Ceva de genul ăsta.
Hai că am luat-o
razna. Până ce și pisoiul meu mai are un pic și va lătra, că de alergat prin pădure aproape ca un cățel scos la plimbare am văzut ieri că știe ... de unde, încă nu mi-a spus, cică nu aș înțelege io d-astea! Dumnealui e în sfere spirituale mult mai înalte decât io, ce să-i faci!!
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen