Montag, 22. Dezember 2014

h a o s_1_22.12.2014


2014 ..... unul dintre cei mai complicați ani din viața mea. Emoțional, unul dintre cei mai duri, dacă nu poate chiar cel mai dur. Sau al treilea cel mai dur. Fizic: dărâmător. Este anul care mi-a oferit cel mai mult și mi-a luat în schimb cel mai mult. Este anul în care, în mod paradoxal, deși am întinerit, am și îmbătrânit cu mai mulți ani de-odată. Este anul regăsirii interioare, dar și al dezechilibrului. Un an care a confirmat ideea de ”minune” și de dorințe împlinite. Pornind de la unica dorință care mă epuiza în ultimii ani și până la dorințe mici pe care nici nu mai îndrăzneam să le țin pe listă, fiind vechi din copilările, din adolescență … dar neuitate, ci târâte după mine pe poteca vieții și prin cascadele existențiale din ultimii ani de eliberare.
Este anul care mi-a confirmat că ”DA, există un PREA TÂRZIU!” dar, în același timp, și faptul că pentru unele lucruri încă nu a fost prea târziu. Pentru mine. Materialul e scris de mine, în numele meu, în baza propriei experiențe și atât. Nu dau sfaturi, pentru că nu există rețete. Există niște valori primordiale universal valabile, există niște principii care funcționează, dar pe care nu știu câți de cunosc, le acceptă, le înțeleg, le aplică. Da, ele există și chiar funcționează. Principiul reciprocității. Principiul formulării corecte a ceea ce vrei. Al conștientizării corecte a ceea ce vrei și a definirii, conturării, previzualizării. Revelațiile pe care mi le-a oferit 2014 și despre care nu am scris pe nicăieri, dar care îmi ocupă și preocupă mentalul de opt luni încoace …. Nici măcar nu știu dacă sunt pregătită să scriu pe marginea lor. Pentru că sunt peste nivelul acceptat de noi spre recunoaștere și admitere. Există în jurul nostru o zonă de ”paranormal” care ne rămâne în umbră și pe care cu siguranță că am distruge-o dacă am aprofunda-o din curiozitate sau sumbru spirit al cercetării și dovedirii.
Mă aflu, deocamdată, la locul meu. Cu multe minusuri, dar aproape acolo unde nu mai îndrăzneam să sper că este posibil să ajung. Cu imense regrete, cu imense neputințe, cu mici frustrări. Dar exist și nu doar că exist, dar și trăiesc.
Să pleci fără bani, să pleci cu datorii, să pleci din cunoscut și urât în necunoscut și adorat, să schimbi teritoriul, țara, limba, mediul, contextul, profesia (!), colegii, vecinii, condițiile, programul de viață, obiceiurile, hrana, să pleci singură de la cald la rece, de la al tău la ne-al tău, să te muți de două ori în jumate de an, să faci alegeri, să fii de acord să fii prost, pentru că chiar ești prost în multe aspecte, să plângi și să te simți tras înapoi cu 40 de ani, să zburzi, să cazi, să te ridici, să te lupți mereu să ieși din trecut, să tatonezi, să miroși, să te lași furat de val …
Un an epuizant.
Un an care mi-a adus multe. Un an care, acum, la final, mi-a confirmat din nou că dacă nu-ți formulezi corect dorința, nu vei primi ceea ce vroiai de fapt. De aceea lucrurile nu se leagă de multe ori. Pentru că facem noi nodurile prea tari. Există și dragoste, dar nu de unde trebuie. Ce să fac cu ea?! Tangou-ul e un dans în doi. Și acum, este dansul în care nu vreau să mă bag. Și știi ce este cel mai greu? Să nu-l rănești pe cel care aleargă după tine cu orice preț.
Viața bate filmul. Întotdeauna.
Am primit anul acesta palmele usturătoare pe care eu le-am dat altora, cu ani în urmă. Cu aproximativ zece ani în urmă. Dar am recunoscut peisajul și după ce mi-am dat seama ce se întâmplă, mi-am înghițit singură nodurile din gât, împingându-le și eliberându-mi esofagul pentru a putea respira. Cu greu, dar respir.
Palmele pe care le dăm în viață altora, ni se vor întoarce înzecit. Când nici nu ne mai trece prin cap.
Un an dezechilibrant.
Mă simt atât de sfârșită și încărcată, că nici măcar nu voi fi capabilă să scot un text coerent. Pentru că încărcătura e prea mare, volumul de informație mult prea complex.
Un an precum un ghem de lână. Îi dai drumul pe jos și se rostogolește. Dacă podeaua e un pic în pantă, prinde viteză. Așa a fost toată vara. Un tăvălug. De colo-colo, mereu în acțiune, pe drumuri, cu gura căscată, urechile ciulite și ochii cât luna și soarele la un loc.
Toamna a venit brusc cu o ”lună neagră”. Care m-a lovit și m-a izbit de m-a luat naiba. Nu mi-am revenit. Se fac trei luni și tot ”bolesc”, dar am mentalul bun și optimismul sfredelește printre neuroni. Ceea ce este o stare nouă și interesantă pentru mine.
Deocamdată fără planuri.
Fără TO DO list. Există un punct care mă ține pe loc și mă ține bine. Voi afla de ce. Și sper să aflu că tot efortul din acest an nu a fost zadarnic.
Voi continua să visez.
Voi continua să-mi urmez pasiunile, chiar dacă în alt ritm.
Voi continua să lucrez la partea cu ”formulează-ți corect dorințele”.
Mai am de citit. De acumulat. De înțeles. De probat. De încercat. Și probabil de căzut în nas! Dar mă ridic, că altfel nu vine altul să o facă. Și într-o zi, aproape, va veni și cel potrivit să mă ridice. Să mă scoată din oboseala asta lascivă care mă țintuiește pe loc de parcă aș mai avea de trăit o mie de ani. Simt că pierd un timp, deși …. Care timp, că timpul e relativ? Ce puii mei pierzi, femeie?! Poate un sezon de curse. Dar vor fi altele. Viața e complexă și tu știi asta. Cineva cu atât de multe pasiuni ca ale tale, știe asta!
Capul sus, spiritul de Crăciun e deja în casă. Anul asta … avem brad :-). Brad și rață la cuptor. Nu vom avea dulciuri făcute în casă, că nu se poate. Dar măcar avem brad și rață la cuptor cu legume. Nu credeam că mai apuc să fac Crăciunul așa …. Așa cum l-am făcut în anii de Germania. Rața era bucuria culinară, pe lângă salata de boef și dulciurile specifice.
Omul e nesătul. Nativ nesătul. Are un sac fără fund de dorințe. Împlinește-i-le pe toate și va găsi un sac și mai mare, la fel de plin de dorințe. Dorințele se țin lanț. Așa suntem noi. Toți, fără excepție. Învățăm să renunțăm la dorințe atunci când nu prea mai avem nimic. E ca și cum mi-aș dori să fiu Împăratul Chinei. Este o dorință imposibilă. Ca urmare, știu acest lucru și atunci nu-mi mai doresc să fiu Împăratul Chinei. Și cu asta a murit dorința. Ceva de genul ăsta.
Hai că am luat-o razna. Până ce și pisoiul meu mai are un pic și va lătra, că de alergat prin pădure aproape ca un cățel scos la plimbare am văzut ieri că știe ... de unde, încă nu mi-a spus, cică nu aș înțelege io d-astea! Dumnealui e în sfere spirituale mult mai înalte decât io, ce să-i faci!!

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen