Mittwoch, 29. April 2015

°Câinii dumneavoastră la control, vă rugăm!”

Austria. Viena. Donau City. Donauinsel. Miercuri seara, ora 18:30. Puțină lume, că e cam frig, vreo 7-8°C doar. Dimineață au fost doar 4°C, mi-au înghețat mâinile pe ghidon, că am arhivat deja mănușile de toamnă-iarnă!
În Austria nu există ”animale fără stăpân”, în sensul că nu zac ale nimănui, suferind, pe străzi.
Toate pisicile și toți câinii sunt obligatoriu vaccinați. Legea e strictă. Dacă pisica ta mușcă pe cineva și nu poți dovedi că are vaccinul făcut la zi contra turbării, ai o problemă destul de mare!
Legat de ”Gassi gehen” - adică cu cățelul la plimbare, și aici legea e strictă.
Pe Donauinsel nu prea se respectă legea asta și eu ca biciclist în majoritatea timpului mă lovesc permanent de acest aspect, dar cum-necum până acum nu am avut incidente. Foarte puțini posesori de căței, care nu respectă legea insulei, sunt rău-voitori. 
Deci ce spune ”Regulamentul de ordine interioară” al insulei: - și vă rog să fiți atenți la text, la introducere, la maniere, la abordare etc.
Grafik: Silhouetten von Menschen auf blauem Hintergrund mit dem Text: "Die Hausordnung der Donauinsel"Milioane de oameni folosesc Insula Dunării (n.b. din Viena) pentru a face sport și a se relaxa. Regulamentul de ordine interioară al insulei are rolul de a contribui la armonizarea conviețuirii tuturor grupelor de interes. Principiul de bază pentru savurarea petrecerii timpului liber este reciprocitatea și atenția la ceilalți. În cadrul celor mai diverse activități derulate pe acest vast areal, oamenii, animalele și natura trebuie să creeze o echipă.
În ceea ce privește organizarea de activități de timp liber pe Donauinsel: multe sunt posibile, dar nu totul este permis. Insula este clar inscripționată și semnalizată pentru diversele segmente: locuri de stat la soare, zone naturale protejate, segmente unde accesul câinilor nu este permis, zonele destinate special câinilor, locurile de grătar.
Zonele verzi și protecția naturii
Pajiștile de pe Insula Dunării sunt locuri ideale pentru a sta pe iarbă, în scopul relaxării, pentru și pentru derularea de activități sportive. A fii atent la ceilalți prezenți din jurul nostru și a-i respecta garantează o ședere relaxată în acest areal.
Regulile de circulație se aplică și aici ca oriunde. Viteza de deplasare cu bicicleta sau cu rolele trebuie adaptată permanent condițiilor existente. Accesul și rularea cu autoturismul sunt posibile doar cu aprobare specială și doar pe segmentele de asfalt.
Și mai jos este un link cu formularul prin care se poate cere permisiunea de a intra cu mașina pe aleile insulei.
Cu câinele la plimbare
Pe întreaga suprafață a insulei, indiferent că este vorba de alei, pajiști sau poduri/baraje câinii vor fi ținuți în lesă sau vor avea botniță, fără nici o excepție.
În cazul în care pe insulă se află mulțimi mari de oameni (n.b. festival, spectacol, concurs etc.), câinii vor purta și lesa și botnița. Singurele excepții se aplică câinilor din următoarele categorii: salvare, terapie, însoțitori nevăzători, alte categorii ”profesionale” canine (câini aflați în timpul serviciului, mai clar formulat). 
Este interzis accesul câinilor în locurile de joacă ale copiilor, precum și în locurile de plajă și ștrand.
Posesorii de câini au la dispoziție pe insulă două arealuri destinate patrupedelor (și se dă un link către un alt material cu informații detaliate de localizare).
Și mă rog, nu am de gând să traduc tot documentul, dar cam asta este ideea.  
Cum spuneam mai la început, destui de mulți nu respectă aceste reguli. Oricum, nu la orele și pe anotimpurile când bântui eu cel mai des insula, adică dimineața de la 6 - 6:30 sau pe ninsori, ploi, furtuni etc. Unii se supără când strig așa, cam de la 30-40 de metri că ”Achtung, biciclist” sau ”Vorsicht!” etc. Alții ignoră, alții sunt atât de furanți de conversații sau de muzica din urechi că nici nu mă aud și de regulă rulez cu minim 25 km/h, uneori și cu 35-40, depinde cum mă-mpinge și vântul.
În seara asta, pe la șase jumate, după ce străbătusem 20 de km prin Viena, destul de obosită și abătută, savuram liniștea de pe insulă, lumina soarelui, cu toate umbrele și culorile acestei primăveri superbe. Rulam încet, sub 25 km/h. Pe dreapta, un cuplu cu un cățel mititel, cu picioare scurte, un fel de șoricar, dar mai mare. Fără botniță, fără lesă. 
Din fața mea veneau doi bicicliști cu ceva bagaj și costumați destul de strong. Păreau niște globetroteri pe două roți.
Și ei și eu ajungem în dreptul cuplului cu cățelul aproximativ în același timp, ei poate 3 secunde mai devreme, astfel încât am avut timp să-mi dau seama ce scenariu se derulează.
Tipii pe bicicletă erau polițiști deghizați. Opreau pe toți posesorii de câini care nu respectau regulamentul. 
Mă uitam cu câtă naturalețe și amabilitate. Au frate ăștia un stil de a aplica legea, de a da amenzi, de a te pune la perete, dacă greșești, cu un zâmbet pe toată fața. Dar nimic ironic sau de genul ”las că-ți arăt io cine sunt io, mama ta de golan!”
M-a frapat abordarea și felul cum au oprit bicicletele și au intrat direct în vorbă cu stăpânii cățelului.
”Gruß Gott! :-)"
"Hello :-)" 
"English, German?"
Să-mi cadă și plombele când am auzit austriacul, angajat la stat (!!!) vorbind pe limba aialaltă, căci cei doi cu cățelul vorbeau engleza ...
Deci, și care e mesajul până la urmă?
Mesajul este, până la urmă, că există o curtoazie în a rezolva încălcările de lege, erorile, abaterile. 
Ideea este că există un VOCABULAR și nu unul de jargon. Chiar acum vedeam pe Facebook o pagină creată de cineva: ”Ai parcat ca un Bou în Timișoara
Câtă prestanță are titlul ăsta?
Cât de neagresiv este titlul ăsta?
Ce obții cu un astfel de titlu?
Cu atât mai mult (culmea!) cu cât autorul paginii scrie așa: ”Aceasta pagina are ca scop educarea automobilistilor, a autoritatilor si a fortelor de ordine in ceea ce priveste parcarea in spatiul public din Timisoara.”
E ca și cum intră profesorul în clasă și spune: ”bună dimineața, boilor!” ..... cum vi se pare?
Deci revenind la întrebare: Ce obții cu un astfel de titlu?
Agresivitate, vulgaritate și orice, numai rezolvarea unei eventuale probleme nu rezolvi. Rezolvi instigare. Asta da. Și violență. Înjosire. Animalizare.
*******
Cam despre asta e vorba și mă bucur că am ocazia să învăț și să mă reeduc, să-mi reeduc otrava acumulată în 20 de ani de românisme și golănisme ..... nu pentru că ei, austriecii, ar fi eventual mai deștepți și că eu aș avea ceva cu românii. Nu. Ci pentru că văd cum și de ce funcționează lucrurile aici și relațiile între anumite segmente de viață, societate, populație etc.
Ideea este că:
Că există un control.
Că nu vezi brutalitate, nu-l vezi pe ”Gigi, cel mai tare din parcare”, polițistul cu burta prelinsă peste curea, cu semințele în palma stângă sau în buzunare, scuipând pe jos cojile sau scobindu-se în dos ori în nas ori curățindu-și urechea cu prelungita unghie de la degetul mic ...
Oamenii au școală. Au pregătire psihologică și sportivă. Cursuri de comunicare și mediere la greu (alt subiect dureros, nu știu când voi avea timp să îl atac aici pe blog, că tare merită!). Uneori am impresia că și cursuri de mișcare scenică iau, pe cuvânt!
Există prestanță.
Există culanță.
Există autoritate.
Reciprocitate.
Toleranță.
Comunicare.
Aplomb.
Există o armonie.




3 Kommentare:

  1. Ca să primești trebuie să dai; nu este vorba doar despre bani sau aspecte materiale aici. Atitudinea vine întotdeauna din ambele părți, atat din partea individului, cât și din partea mediului în care el există, din partea celorlalți. După ce am avut un accident și am ajuns la Spitalul Municipal din București unde am avut parte de condiții mizerabile (din punct de vedere atât fizic, cât și uman), de un diagnostic greșit, respectiv de un tratament de specialitate prost executat (care a dus la complicații medicale care puteau avea urmări grave dacă nu ajungeam două zile mai târziu la un alt doctor, la un spital privat) m-a întrebat cineva dacă nu dau în judecată spitalul pentru malpraxis. Nu cred că spitalul - sau, mai degrabă, doctorul în speță - este unicul vinovat. Cred că pacientul care dă șpăgi și este prin urmare parte benevolă a sistemului disfuncțional este în egală măsură vinovat ca și cel care ia șpaga. Cred că individul care sare peste rând este în egală măsură vinovat ca și cel care îi facilitează acest lucru. Este o situație de atitudine, de abordare a vieții reciproc acceptată.

    Este la fel și cu atitudinea poliției din acest caz. Dacă îi spui politicos unui om să nu arunce pe jos un ambalaj în condițiile în care oamenii din locul respectiv nu aruncă de regulă pe jos ce nu le (mai) trebuie, ai șanse mari să îți răspundă la fel, politicos, iar apoi să se conformeze. Dacă însă ești într-un loc unde domnește egocentrismul, unde regulile și respectul sunt înțelese drept lucruri ce trebuiesc încălcate și negate ca un mijloc de a-ți dovedi superioritatea în fața celor din jur, șansele ca vorba bună - sau vorba bună singură - să funcționeze sunt mai mici. Râd oamenii (sau se minunează) când cer acte pe toți banii pe care îi dau și îi primesc, însă aceiași oameni se plâng că Statul nu le dă una sau alta. Dacă omul caută toate mijloacele posibile de fura (acesta este cuvântul) statul, cum poate să se aștepte să aibă parte de servicii din partea acestuia? Dacă eu îl fac bou pe cel care a parcat greșit, cum mă pot aștepta să mă respecte - pe mine sau regula invocată de mine? Întrebarea nu cred că este dacă această abordare funcționează. Întrebarea este dacă omul care îi abordează pe ceilalți astfel chiar dorește ca regula invocată de el să fie respectată. Aici am mari dubii. Cred mai degraba că acest om vrea de fapt să fie observat, vrea să facă gălăgie și atât. El nu vrea de fapt ca în orașul său să nu se mai parcheze greșit. Nu de alta, dar nu ar mai avea pe cine să facă bou după aceea. Și poate, cine știe, ar ajunge să se privească în oglindă la un moment dat.

    AntwortenLöschen
    Antworten
    1. Este o problemă de COMUNICARE. Nu ne naștem cu abilitatea de A COMUNICA, cum greșit credem aproape toți. Avem abilitatea de a vorbi, dar atât. Abilitatea de a comunica se învață așa cum se învață mersul biped, citirea, geografia, istoria, fizica, nutriția etc. Există o ȘCOALĂ A COMUNICĂRII. Din experiența mea pe la cursuri de comunicare în București, comunicarea, ca instrument de conviețuire armonioasă și de transmitere eficientă a mesajelor între oameni, este abordată dintr-o direcție eronată. Aici se începe din școală cu ceva cursuri de comunicare și se vede acest lucru la copiii mai mari și la adolescenți.
      În România, polițistul este văzut ca un element de la marginea societății, ”un goangă”, toată societatea face haz de polițist, ca individ reprezentant al acestei autorități. Pentru că nu sunt triați corect, nu sunt școlarizați corect .... cine să-i școlarizeze? Uită-te la polițiști prin sate, comune .... fără pic de prestanță. Iar autoritatea și-o câștigă eventual cu bățul, cu urlatul sau cu uniforma, chiar dacă cozorocul stă strâmb și din buzunare îi curg semințele. Aici polițistul chiar reprezintă o autoritate. Nu am văzut polițiști grași. Văd destule femei în uniformă. Nu-i văd mâncând în uniformă, în timp ce patrulează. Și patrulează peste tot. Și nu claxonează. Sunt de un an aici, nu știu dacă am auzit de trei ori claxoane prin trafic.
      În București, în îndepărtatul an 2012, la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, profesorul de televiziune, ”domn profesor Moraru” ne făcea idioți non-stop, profesorul de istoria presei ne făcea tăntălăi și proști ..... DECI, DESPRE CE DISCUTĂM DE FAPT??? Ca să nu mai spun că ne tutuiau toți ....

      Löschen
    2. Legat de sistemul ăsta ucigător cu șpăgile, este o discuție pe care nu reușesc să o clarific nici unuia dintre prieteni sau cunoscuți. Ultimul exemplu: Am făcut rezervare la hotel în Lanzarote și la momentul rezervării am completat în câmpul special existent pentru comentarii, doleanțe: rog o cameră la etaj, o cameră liniștită. Vă rog să nu fie la piscină sau în curtea interioară a complexului. Rezervarea era făcută în septembrie pentru aprilie. Ajung la hotel în aprilie și primesc cheia de la o cameră aflată chiar în buza piscinei. În contextul în care complexul se golise în dimineața aceea și mai avea poate 10 camere ocupate din cele 50 sau 70. Înțelegi? Mă uit la cheie, la poziționarea camerei care se vedea chiar din recepție și mă adresez recepționistului. Îl întreb dacă nu e posibil să am o cameră mai în spate, nu doresc la piscină. Ne-am conversat vreo două-trei minute. Mi-a dat altă cameră. Exact tipul de cameră pe care îl dorisem. Undeva în spate, la un nivel superior. Aștepta șpagă omul? Poate, nu știu. Nu am dat șpagă niciodată. Nu te plătesc să-mi faci un favor personal, dar te răsplătesc dacă mi-l faci, adică DUPĂ aceea, NU înainte. Povestind cuiva din România desigur că am primit lecția gratuită de ”cum se procedează corect”. Adică când dai actul de înregistrare la recepție pui acolo frumos o bancnotă. Cum eu așa ceva nu fac, concluzia este, conform mentalității românești, că ”primesc ceea ce merit, dacă nu plătesc dinainte”. Oamenii chiar nu își dau seama că de fapt EI CONSTRUIESC CORUPȚIA. Nu, cică nu are legătură cu corupția. Nu zău? Dar cu ce are legătură oare?!
      După 4 zile am plecat din hotel. Am lăsat o mică recompensă pentru fiecare: în cameră, în sala de mese și la recepție, 5 mărci pe om. Așa înțeleg eu că trebuie să funcționeze lucrurile. Răsplătim dacă ne simțim bine, nu plătim ca să ne simțim bine în cadrul unor servicii pe care le-am achitat deja.
      Nu am dat și nu am acceptat șpagă niciodată. Nici în comunism.

      Löschen