Cunosc ruralul românesc doar la suprafață și din ceva amintiri ale copilăriei, verile petrecându-le timp de 20 de ani într-un sătuc din Munții Ciucaș/Zăganu/Babeș și locuind de multe ori în gospodării țărănești, dând pâine la gâște, rațe, urmărind porcii prin curte, bând lapte de la ugerul vacii și tot așa ....
Dar nu cunosc viața ruralului românesc în profunzime, așa că mă voi abține de la comparații superficiale.
Ziua de astăzi va rămâne cu siguranță memorabilă pentru mine .... prin faptul că nu a decurs cum gândisem, prin faptul că am descoperit puterea exemplului personal, prin faptul că am văzut .... că pot influența oameni în jurul meu și că îi pot nu doar atrage, ci și reține. Desigur că în culisele acestor afirmații aparent banale se află o poveste de-o viață, cu greutate mare la cântar și cu implicații chiar și în situația mea actuală.
Soarele pe-aici e cam produs de lux.
Dimineața devreme totul este scufundat în ceață și cu tot elendul prin care trec, tot nu pot să nu mă bucur de peisaj. Doar că percepția e un pic distorsionată momentan și capacitatea mea de a savura tot ce am în jur e diminuată. Cine spune că pentru a-l ajuta pe altul, trebuie să-ți meargă mai întâi ție bine, pentru a te bucura de luxul vieții în conținutul ei intrinsec trebuie mai întâi să ai baza piramidei asigurată .... spune bine, fir-ar să fie. Când ți-e bine, zilele ploioase ”sunt tocmai pentru un antrenament lung”, când ți-e rău, orice zi ploioasă e ca un nou blestem și totul e deprimant, cenușiu, fără speranțe.
Ieri dimineață mă trăgeam cu forța afară din casă la o alergare matinală peste dealuri ..... a fost scurt, dar a fost bine, m-am bucurat de peisaj un pic și mi-am vărsat lacrimile și amarul pe pământul jilav, trăgându-mi pașii unul după altul de la vale la deal și de la deal la vale.
Am plecat din Viena, am părăsit Insula Dunării pentru a veni aici, în Ținutul Nimănui, cum îmi place să-l răsfăț. Aș minți să spun că nu mi-e dor de destul de multe chestii și mi-ar fi fost dor chiar și dacă lucrurile aici s-ar fi legat așa cum fuseseră pregătite și gândite. Dar cum nu s-au legat, dorul capătă alte nuanțe și cu totul alte dimensiuni. Am plecat de acolo cu un straniu sentiment că voi reveni la un moment dat. Inexplicabil.
Ultimul an atât de greu, disperat și disperant a fost 2005, dar măcar coșmarul acela început pe 31 decembrie 2004 s-a terminat prin septembrie 2005 și apoi am putut să-mi văd de viață. O cu totul altă viață. Îmi făceam rucsacul și plecam cu trenul prin Europa. Călătorii prin cele mai vestite muzee din Italia - Roma, Florența, Pisa, Milano, Veneția - și din Paris, prin cele mai râvnite stațiuni de schi din Elveția - St. Moritz, Zermatt, Kaprun, Zell am See -, dormind prin hoteluri de 4* și 5* și prin hosteluri care aveau camere single. Călătorii despre care nu am scris niciodată, al cărui sentiment de eliberare nu l-am descris niciodată. Nu aveam blog pe atunci, cred că nici internet acasă nu aveam .... cine naiba mai știe?!
Lucrurile se legau de la sine, nici măcar nu aveam intenții să îmi caut
de lucru și totuși, în Austria fiind, la schi, am fost contactată pe
e-mail de o companie austriacă din București care mă chema la un
interviu. Urgent, dacă se poate. Cu două zile înainte de Anul Nou
stăteam pe holul hotelului din Zell am See și citeam e-mailul de la ei,
descărcam contractul de muncă și mă pregăteam să văd ce le răspund.
Și le-am răspuns! Trei paragrafe și o clauză din contract trebuiau să dispară dacă vroiau să semnez. Și au dispărut.
Salariul a fost rotunjit de la 38.500 la 40.000, la inițiativa lor, cu condiția să nu vin după șase luni să cer mărire de salariu!
Și le-am răspuns! Trei paragrafe și o clauză din contract trebuiau să dispară dacă vroiau să semnez. Și au dispărut.
Salariul a fost rotunjit de la 38.500 la 40.000, la inițiativa lor, cu condiția să nu vin după șase luni să cer mărire de salariu!
Era decembrie și eu până în martie anul următor nu vroiam să mă ocup cu de-ale muncii, îmi puteam permite lejer. Și ei vroiau să încep deja lucrul în ianuarie. În speranța că nu mă vor aștepta, le-am spus că mai devreme de 20 ianuarie nu vin în țară! ”OK, vă așteptăm atunci!”
Asta numesc eu ”legare de lucruri”, printre altele.
Să nu faci nimic, dar să fii găsit.
Să nu faci nimic, dar să fii dorit.
Să nu faci nimic, dar să ți se ofere.
Tot ce faci tu este să pui virgulele și punctele acolo unde trebuie. Pentru asta, e bine să cunoști ortografia limbii de comunicare, logic!
CV-ul meu fusese găsit pe internet. Atât făcusem, îl lăsasem să zacă acolo, în nesimțire.
Să nu faci nimic, dar să fii găsit.
Să nu faci nimic, dar să fii dorit.
Să nu faci nimic, dar să ți se ofere.
Tot ce faci tu este să pui virgulele și punctele acolo unde trebuie. Pentru asta, e bine să cunoști ortografia limbii de comunicare, logic!
CV-ul meu fusese găsit pe internet. Atât făcusem, îl lăsasem să zacă acolo, în nesimțire.
E .... ”öde” ..... s-ar traduce prin ”pustiu” oarecum, dar se pierde ceva din flair-ul termenului. Cred că primăvara aici este un paradis .....
Merele astea cresc aiurea prin copaci. Nu, pe trunchiuri nu se scurge mierea și nici căței cu covrigi în coadă nu am văzut. Un singur dulău am văzut, îl deranjau probabil colanții mei portocalii și a duduit văzduhul când s-a apucat să mă latre iar vacile de pe pajiște au început să alerge către mine cu elan .... oprite fiind de sârma electrificată .... pe care și eu am simțit-o pe propria piele astă vară, când drumețeam prin Tirol. Foarte eficientă și fără să facă rău practic.
Mere roșii, dulcegi-acrișoare, crocante și fantastic de zemoase. Un delir gustativ. Netratate.
Deci ieri dimineață am alergat și am pozat, azi mă gândeam că repet figura, mai ales că nu ploua. Plouase, dar pe la 8 dimineața nu mai ploua și ceața nu mai era atât de densă și aproape de sol.
Cald, 15°C - ca urmare, primul mic dejun afară, direct în natură .... de câți peste 30 de ani aștept io așa o clipă, așa un mic dejun?!?!
În octombrie, când trebuia să mă scol la 4:45, ca să plec prin beznă la 5:30 spre muncă, râvneam și mă durea dorința-n mine de un somn și un mic dejun decent, liniștit .... aproape că ajunsesem să plâng de dorul lui.
În octombrie, când trebuia să mă scol la 4:45, ca să plec prin beznă la 5:30 spre muncă, râvneam și mă durea dorința-n mine de un somn și un mic dejun decent, liniștit .... aproape că ajunsesem să plâng de dorul lui.
Și mănânc o clătită și îmi dau seama că ochii mi-s țintiți pe mormanul imens de frunze adunate chiar la marginea terasei .... și cum o amică pe FB mi-a povestit că frunzele de nuc sunt un mediu propice pentru melci, iar io la primăvară parcă nu m-aș bucura să calc pe mii de limacși ..... m-am pomenit că mă scol de pe scaun, cobor să iau grebla vecinilor și urc din nou ..... fără un plan, doar cu un elan aiurea, un dor de mișcare probabil ....
După două ore, timp în care micul munte foșnăitor a fost mutat mai sus, peste șanț, cu vreo 6-7 m, se trezește Birgit, vecina de la etajul 1, a cărei fereastră a dormitorului dă taman pe terasa mea. Ne salutăm, îi spun să vină cu cafeaua pe terasă, dacă are chef .... și vine. Eu mă jucam de-a grădinarul de aproape două ore, așa că m-am așezat cu ea la povești.
După alte două ore m-am pus din nou în mișcare și în sacii primiți de la ea am început să înghesui ”mizeria” naturală: coji și nuci putrezite, crenguțe de toate soiurile, frunze și resturi de ambalaje care zăceau sub mormanul acela - făcut un pic cam superficial de un alt vecin, Kurt - de la chiriașul care locuise aici înainte mea și care nu curățase niciodată terasa sau locul de sub nuci!!! În trei ani, nici măcar o dată. Iar proprietarului clădirii .... i se rupe!
Locul acesta cu nuci este practic pentru folosința comună a tuturor celor care locuiesc în casă și vara am înțeles că aici sus se pune o masă și se bucură de umbra nucilor. Faptul că fumează precum locomotivele nu e tocmai îmbucurător .... dar să trăim noi pân la vară și vom vedea!
Dar nu mi-a fost greu să observ că în general, locurile ”pentru uzul comun” rămân de regulă cele mai neglijate, pentru că fiecare consideră sau speră că ”las că face celălalt”.
Timp aveam, starea de spirit îmi permitea, vremea era absolut ideală pentru activități în aer liber .... unelte am găsit la vecini, jos, chiar dacă ei dormeau la ora aia .... așa că m-am apucat de joacă .... și a fost frumos!
Sacii umpluți i-am cărat 300 m de departe, peste drum, în pădure. Legal trebuie să încarci ”mizeria” asta naturală într-un vagonet și să o transporți într-un loc special amenajat pe undeva prin regiune, nu știu câți km distanță. Practic asta cade în sarcina proprietarului, ori cum acesta nu se interesează și noi nu dispunem de mijloacele necesare, facem ce putem, fără să dăunăm nimănui .... eu zic că e corect.
Peste alte vreo două ore ni s-a alăturat la joacă și vecina olandeză, Jacqueline.
Birgit era și ea pentru prima oară în viață cu mâna pe sapă, după cum a declarat, fiind cică alergică la frunze, iarbă .... iar Jacqueline suferă de cumplite dureri de cap în general.
Să le văd pe amândouă că poftesc și salivează să facă ce făceam eu a fost o mare revelație pentru mine .... a fost poate prima oară când am simțit că îi pot face și pe alții să facă ”lucruri bune” la îndemnul meu tacit. E un sentiment destul de interesant, aș putea spune .....
Așa că ..... nu am mai ieșit la alergare. Nu am mâncat toată ziua, decât două clătite. Am uitat de tot ce mă apăsa. Nu am plâns, nu m-am plâns. Doar m-am jucat. M-am bucurat de povești, m-am bucurat să stau de vorbă, să mă strâmb la râme, să arunc nuci găsite pe terasă, la soare ..... De la 9 la 16 m-am jucat în natură, bucurându-mă de căldura neobișnuită a unei zile de noiembrie cu soare și cer albastru.
Și acum .... mă uit de pe balcon la un muribund apus de soare .....
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen