când ne supărăm pe noi ....

..... e ca și cum ne otrăvim.

Și când ne otrăvim, îi otrăvim și pe ceilalți.

   Ultimele zile m-au scos din universul actual. M-au purtat la propriu prin toți cei 48 de ani jumate pe Pământ, atâta cât îmi aduc aminte din ei. M-au vârât în povestea copilăriei mamei mele, în povestea de dragoste dintre părinții mei, în povestea propriei mele copilării și în frânturile de adolescență pe care nu am reușit să le acopăr cu praful anilor scurși ..... M-au lăsat să plutesc prin toate țările prin care am zburat și să vorbesc mental cu toți oamenii care au însemnat ceva în viața mea. M-au făcut să plâng sufletește că oamenii care m-au marcat pozitiv nu mai există și nu-i mai pot găsi, nu le mai pot vorbi, nu-i mai pot simți, nu le mai pot povesti. 

Mi-aduc aminte de tați și de mame care - oricât de sinistru poate suna - m-au făcut să mă simt ”mai copilul lor” decât a reușit propria mea mamă să o facă. 

Mi-aduc aminte de prima dragoste, de prima relație, de cea mai intensă dragoste, de cea mai lungă relație și de toți nepotriviții din viața mea de fată și de femeie. 

Mă uit înapoi cu ambigue sentimente și cu un singur resentiment. Despre care nu voi scrie, căci ar fi prea intim. 

Mi-aduc aminte de nume și scene, de gesturi și vorbe. De iluzii, de bucurii și dezamăgiri.

Dar, printre toate nebuniile, în afară de el - cu G. mare -, mi-aduc aminte de călătoriile visate, dorite, nedorite, împlinite și neîmplinite.

Mă uit înapoi cu nostalgie de parcă aș fi pe patul de moarte.

Mă uit înapoi și privesc înainte, chiar dacă mă simt fizic ruinată, mental obosită, grasă și oarecum pierdută într-o fază neclară a vieții de adult.

Mă uit la mine zilele astea și încerc să îmi dau seama cât de lung sau de scurt mai este drumul spre mine .... și habar nu am.

2016 este un an de multă muncă și de decizii importante.

Dacă 2016 nu-și va lua revanșa pentru 2015 ... 

 ***

Am fost azi în clădirea Rectoratului. Să ridic o adeverință cerșită cu mult tămbălău de la facultate. Și da, mi se pare de prost gust să-mi iei 50 de lei pe propria situație școlară, în condițiile în care în trei ani de studiu profesorii nu trec notele în carnete și secretariatul nu-ți dă propriile medii anuale!! Incredibil, până unde se poate merge ....

   Nu a fost o reîntâlnire cutremurătoare, dar a fost totuși ceva ..... 

   După aproape 26 de ani am reintrat în enorma clădire din marmură unde timp de patru ani am suferit de frig și supunere la tăcere. Era spațiul în care simțeam că gândurile ne sunt  spionate. Lucram cu 7-8 pulovere de lână, căciulă, mănuși din lână. Era un templu al frigului, mai ales iarna. Aveam noi un reșou în birou, dar nu aveam voie să-l băgăm în priză!! Ani cinici de dictatură comunistă. Clădirea unde am trăit pe pielea mea tacticile de interogare securistă.

   M-am dus să văd grupul sanitar ..... ne țineam pe noi toată ziua, căci gândul să ne ducem la toaleta înghețată ne cutremura și mai tare. 

   M-am scurs pe lângă pereții culoarelor largi, acum încălzile de culoare și căldură. Incredibil ..... clădirea Rectoratului Universității din București poate fi încălzită, astfel încât să poți lucra în condiții umane ..... wow, ce revelație!

   M-am dus la intrare în locul unde semnam condica de luni până sâmbătă, la ora 7:30. 

Dacă întârziam, condica dispărea, era luată de secretarul șef al Universității și ziua de lucru era tăiată. Fără discuții, fără negocieri. Eram .... doar o adolescentă când am început acolo. Testul de angajare l-am dat de ziua mea, împlineam 19 ani, 10 septembrie 1986.

La 1 octombrie era prima zi de muncă. 

   Am pus piciorul pe trepte pentru a urca la ultimul etaj. Acolo există o încăpere mai mult lungă decât lată, să aibă poate 3-4 m lungime. Acolo am fost izolată de securitate atunci când ”nu am fost cuminte” ..... Ochii mi se prelingeau precum o umbră în noapte prin cimitir de-a lungul treptelor .... dar picioarele nu m-au dus în sus. Am întors spatele și am ieșit ușor, fără resentimente, din clădirea unde .... nici eu nu mai știu ce anume. ”Clădirea unde” și-atât. Cu bune și cu rele. 

   M-am oprit puțin în parcul Operei Române. Frumos amenajat. Pe o bancă, un om sărman și mizer, își analiza piciorul gol. Se descălțase și-și curăța tălpile și spațiile dintre degete ..... un alt nivel al scobitului în nas.

   Parcul ..... dacă asta se numește îngrijit înseamnă că valorile mele nu se (mai) potrivesc ..... de parcă s-ar fi potrivit vreodată.

   În rest, mizeria de neuitat a Bucureștiului, această cloacă distrusă de indolență și lipsă de politici benefice. Fonduri pentru orașul ăsta s-ar fi găsit în ultimii 25 de ani. Așa cum și fonduri și susținere pentru țara asta au existat, în primii anii din epoca post-comunistă s-au pompat milioane și tone de materiale dinspre mai toate țările ... totul era dăruit, era gratuit, era din suflet ..... mii de francezi, germani, belgieni, olandezi, austrieci s-a mobilizat, s-au deranjat, s-au deplasat, au cheltuit pentru a ajuta oamenii din România ...... Și?! Și-atât.
Banii și fondurile .... au intrat în buzunarele private ale lui X și 0 .... acum nu poți să admiri decât linii trase ...... adică aceeași dragoste pentru mizerie și delăsare dureroasă. Peste tot mizerie, improvizații, un sentiment de delăsare, stricăciune, distrugere. O nație care nu pricepe că ”țara ta e casa ta” și în casa ta  
nu te piși în sufragerie, 
nu flegmezi pe masă, 
nu te culci cu bocancii în pat și 
nu aduni praful sub preș. 
Nu există educație pentru spațiu public. La nici un nivel. Nici de sistem, nici de individ.

    Metroul .... intrarea la metroul la Eroilor nu diferă cu nimic față de intrarea de acum 25 de ani. Aceeași lipsă de lumină .... loc propice să-ți rupi gâtul sau să fii tâlhărit în tihnă.

   Nostalgia legată de acest oraș e stricată de mizeria în care a fost adus ........

   A fost o zi în care nu m-am supărat pe mine pentru faptul că mă supăr văzând toate astea .....

   Și a mai fost o zi în care am avut revelația serviciilor Poștei Române ..... m-am cărat 10 minute pe jos cu un pachet de 16,5 kg cu destinația Baia-Mare, am stat la coadă 30 de minute, am pus pachetul pe cântar și mi s-a spus că Poșta Română nu transportă pachete mai grele de 15 kg.

”Dacă aici nu, atunci unde îl pot preda ca să ajungă la Baia-Mare?”

Funcționara a dat din umeri .... ”Nu știu ...”.

Bun. Bine. Foarte bine ...... Excelent!!!!

   Și a mai fost ziua în care .....

M-am dus la secția de poliție să-mi scot cazierul. Preventiv, nu se știe cum am nevoie de el și cred că e ultima ”ocazie” să-l mai primesc de-aici. 
Nicăieri nu se găsea formularul pe care trebuie să-l completezi în calitate de solicitant. Întreb pe un tânăr din coadă. ”Trebuie să-l cereți la ghișeu.” Cer, primesc, mulțumesc. 

Mai vine un solicitant. Povestea se repetă.

Și încă unul. Aceeași poveste. 

Până mi-a sosit mie rândul să tot fi venit 7 alți solicitanți, deci tot atâtea cereri.

Ajung, urmăresc distrată scena de ”Vă rog să-mi dați și mie ....” vs. ”Poftim!” și nu mă pot abține să nu-i spun tinerei funcționare care dădea dovadă de o răbdare de fier: ”De ce nu lăsați mai multe exemplare măcar aici pe ghișeu, dacă nu pe masă?”

”Nu las, pentru că dacă las, le strică, completează câte două-trei și nu avem. Trebuie să aducem bani de-acasă să le multiplicăm, nu avem destule!”
   Și a mai fost ziua în care nu m-am enervat pentru că Universitatea din București îmi cere 50 de lei pentru a-mi elibera situația MEA școlară, adică notele la toate materiile și mediile anuale. Asta pentru că pe parcursul a trei ani de studii, 95% dintre profesori nu trec notele în carnete și pentru că la final de an nu capeți nici o situație școlară și tu, deși plătești trei ani de zile bani mulți ca să studiezi, la final tot mai trebuie să-ți cumperi situația școlară, adică două pagini de hârtie ..... Absurd și imbecil, ca să nu spun că e hoție pe față!

România azi, 2 februarie 2016. Punct.

P.S.

”Hei, trage ușa și închide dracului lumina aia!!!”

P.S. 03.02., 08:30'
M-am dus din nou la poștă. Cu două pachete mai mici, de 6 și 7 kg. Tot pentru Baia-Mare. Acum știam regulile. De ieri. Al doilea pachet era sigilat cu bandă adezivă în proporție de 90%. Funcționarul poștal scrie pe pachet, la primire, niște date de expediție. Le scrie .... cu pixul!! Așa că ..... dacă primește un pachet ”înfoliat”, are o reală problemă. Că omul, săracu, n-are decât .... un pix!!
Dar io m-am dus pregătită, că-s o lady ...
Se uită domnița un pic strâmb la mine la al doilea pachet ..... avea o problemă. NU EU aveam o problemă, ci EA. Dar EU i-am rezolvat problema, că așa sunt io, client drăguț. 
Ea: ”Păi ce-ați făcut? Eu cum scriu pe pachet?!”
Eu: ”Ah, v-am adus un marker.” Și i-am dat elegant un permanent marker. Poți să scrii și pe beton că ăla!!
Ea: ”Mulțumesc.” și trase un zâmbet. Era surprinsă. Și fericită, cred eu :-) Eram al treilea client și ziua ei abia începea. Așteptasem la ușă 17 minute, că poșta nu mai deschide la 7:30, ci la 8:00 și nu mă updatasem cu informația asta, netoata de mine (!)
Da .... Poșta Română nu primește pachete mai grele de 15 kg și nu are în dotare decât pixuri.

P.S. 03.02.2016:
De când sunt din nou, el fugitivo, prin Țara București (-ului), am avut două-trei zile când mă gândeam că ce simplu ar fi să re-rămân pe plaiurile ex-mioritice .... dar mi-a trecut! Nu găsesc ceva destul de puternic să mă rețină aici. 

România azi, februarie, an de grație 2016

Back to Bucharest: ”N-aveți încredere în noi?!”
Back to Bucharest: la notar
Back to Bucharest: la o cofetărie
Back to Bucharest: la bloc  
Back to Buchaest: la Direcția Pașapoarte Pipera

Back to Bucharest: la Orange România
Back to Bucharest: Circa 21 de poliție, București
Back to Bucharest: la agenția imobiliară
Back to Bucharest: la administrația financiară sector 6
Back to Bucharest: la Emag și Apple Shop Bucharest 
Back to Bucharest: prin magazine la-ntâmplare

Back to Bucharest: ce te frapează în prima zi prin oraș
Back to Bucharest: ”Doamnă, v-ați pierdut batista!” :-) 
Back to Bucharest: La notar. Alt notar - de data asta în buricul târgului (Bd. Magheru)
Back to Romania: comunicarea în familie, fază țeapănă de tot despre cum cumperi o casă fără să o vezi!!