Nori de vară și emoții celeste

Se târăște deja căldura peste câmpuri și dealuri, printre fermele de animale, printre lanurile de grâu de un verde-auriu dureros de frumos ...

În zona prealpină austriacă capriciile vremii ne amețesc și ne-nvârt pe degete, așa că țopăim între stări de spirit extreme de la 0°C la 25°C.  

De vreo trei zile nu mai plouă necontenit și cerul s-a deschis, oferind un spectacol fascinant al norilor

Culorile sunt dense, puternice, profunde ..... mă mișc în continuare în filmul vieții mele, adăugând un pic de roșu în combinația perfectă a naturii din jur ....

 Luni de aparentă acalmie .... dar ceva stă la pândă și va izbucni precum grindina care mătură adesea aceste ținuturi aproape ireale ....

 Vara nu e loc de melancolii, totuși situația nu prea îmi oferă alt tonus ..... mă întreba cineva de curând dacă yoga nu m-ar liniști, nu m-ar ajuta. Nu .... e prea mare neliniștea interioară, nu am starea să stau .... alergarea mă mai moderează, îmi golește mintea pentru câteva ore ....

E unicul refugiu deocamdată .... nu știu dacă mă ține în loc sau mă ajută să mă reîncarc. Din afară privind, nebunia asta mă ține pe loc, mă blochează, mă izolează într-un univers care nu are legătură cu viața reală așa cum o vrea societatea și constrângerile ei.

Câmpurile sunt lucrate, arate, primul rând de fân a dispărut deja. Utilajele grele care în esență distrug pământul prin greutatea lor (am mai scris parcă despre asta, cum se tasează, cum nu mai au plantele loc să-și desfășoare rădăcinile și vine omul cu chimicale să forțeze dezvoltarea lor și uite așa planta otrăvită ajunge în stomacul bovinei și laptele ăla în stomacul nostru și lista e lungăăăă) se fâțâie de colo-colo pe drumurile asfaltate înguste, țăranii salută de fiecare dată și-și văd de treaba lor. 

Gospodăriile sunt curate .... nu am trăit la țară în România, dar am fost la țară în România cam prin toate regiunile. De ce oare e diferența atât de mare între izul gospodăriei țărănești austriece și cel din România ... nu pot să explic, sau dacă aș încerca să schițez niște concluzii clare, care bat la ochi, ar ieși cu adjective .... 

Trăiesc în zona asta de 8 luni deja, am văzut toamna, iarna, primăvara, seara, dimineața, prânzul, amiaza și tot așa.

Aici nu se stă ”la poartă”, nu exită ”țațe” sau ”babele satului”. E de muncă. Multă muncă. Necontenită muncă. Care se prestează foarte diferit de România. Fiecare își vede de familia lui, de grădina lui, de tractorul lui, de bovinele, porcii, oile, rațele lui .... Nu se scuipă semințe, nu se cunoaște delictul ăsta cu semințele. E curat frate ..... uite o bancă plasată pe dealuri, în apropiere de o fermă. Cu un coș de gunoi (curat) lângă ea. Sigur nu vine ”statul” să curețe coșul de gunoi, ci fermierul de la 200 m distanță. Și nu e mare filosofie să o facă. Și o face, că-i place frate să fie curat .....

.... utilajele sunt curate, zici că nu-s folosite la munca câmpului. Gospodăriile nu au WC în curte, hainele se spală în mașina de spălat, vasele la fel ... desigur, în mașina de spălat vase, e mai economic. Există niște centrale mici de epurare a apei si daca se aruncă de pildă lapte sau tampoane sau alte mizerii pe canale (WC, chiuvete etc.) centrala pornește alarma, căci apa reziduală se scurge direct în pârâu sau în râu .... și vine ”statul” să curețe și comunitatea respectivă plătește amenzi imense - cel puțin ăsta era ”regulamentul casei” unde am locuit până în decembrie. 

Detaliile fac diferența .... și asta este ceea ce nu se pricepe în general în România. De aceea plecarea de acolo e un șoc pentru foarte mulți și cel mai lesne este să revină de unde au plecat.  Acolo măcar știu că ”dau un ban, dar stau în față”, doar că banul e dat la negru, ”pe sub masă/tejghea”. Aici e dat ”la alb”, cu factură. E același ban, dar nu e pe ascuns. Aici nu se traversează bulevardul aiurea, ci doar pe trecerea de pietoni și doar când semaforul arată verde. Aici nu se intră în cabanele montane cu bocancii plini de noroi. Dar parcă scriam despre nori .... mă fascinează norii ....

O seară ciudată, o atmosferă ciudată pentru o aniversare în familie .... o pereche de părinți care nu par să se bucure de ziua când cel mai mare dintre băieți împlinește 15 ani. 

Fiecare familie are intimitatea ei și e prima oară când pătrund atât de profund în intimitatea unei familii care mi-a deschis toate ușile. Au trecut șase luni de atunci și s-au cam întâmplat destule. 

E timpul să o iau (din nou) din loc.

Aș scrie mult despre ce am văzut și trăit aici, dar nu e momentul. E ca și cum aș răni pe cineva care nu merită. O femeie blocată într-o viață pe care și-a construit-o cărămidă cu cărămidă, dar care se simte sufocată și fără ieșire. Venind eu, cu libertinismul și cu ”libertatea” mea pare să fie o provocare emoțională imensă și, în același timp, un subiect tabu care plutește în aer printre zidurile casei.

În totală nepotrivire cu textul voi continua totuși să postez fotografii din ultimele zile care m-au plasat cu ”capul în nori” oarecum, trăgându-mă într-un fel de melancolie ireală.

În urmă cu X ani era căsătorită cu un tip care avea mania mersului pe munte. Avea și ea aceeași manie, din ceea ce povestește, doar că dorea și pauză. El o ”târa” în fiecare week-end pe munți. Și nu a rezistat. Nu a fost ceea ce vroia. Desigur că existau și alte aspecte în relație, dar ăsta a fost primul despre care mi-a povestit. Așa că a divorțat, eliberându-se.

Și, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, după vale vine deal și apoi vale .... a intrat în altă relație, pe care a transformat-o în urmă cu aprox. 15 ani în altă căsnicie. Speranțe mari, visuri, elan .... visând la familia perfectă, copiii perfecți, armonia perfectă ....

Da, pentru cei care vor să întrebe! Este exact același miros din Piatra Craiului și în momentul în care am văzut și simțit mireasma mi-am adus aminte de Lucian și Andreea și de cursa-mamut la care am luat startul în 2013 și despre care am scris destul de imens la momentul respectiv. România curselor de alergare montană este o altă Românie ..... este o bulă care plutește pentru cei care ....
habar nu am la o adică, fiecare e cu realitatea lui, nu?

Așa .... și totul s-a întâmplat la polul opus perfecțiunii visate și dorite și tânjite .... astfel că acum femeia asta, ca probabil majoritatea femeilor din lume, nu știu, trăiește o viață precum o cursă cu obstacole printre lacrimi, deznădejdi, blocaje, psihologi, nervi și mai ales neputințe.

Cea mai mare provocare pentru mine aici este să nu intervin. Să nu mai încerc să schimb o stare de lucruri. În 2007 eram în Tanzania. Ne ploua de trei zile necontenit și mai aveam două zile până pe vârf, pe Kilimanjaro. Cum acolo nu poți intra liber ca in Himalaya Nepaleză, desigur că eram în grup și cu o imensă echipă de cărăuși. Eram pe stânci, în ploaie, coadă în față, coadă în spate - exact opusul a ceea ce îmi face mie plăcere pe munți - și în fața mea era un cărăuș în șlapi care se căznea să urce de pe o stâncă pe alta cu o ditamai geanta. 

Toată săptămâna aia de urcat și coborât pe și de pe Kilimanjaro a avut pentru mine un stress suplimentar: acela de a privi ”cu mâinile în sân” discrepanța dintre turist și localnic. Mă simțeam ca în Epoca Sclavagistă oarecum .... căci turistul era Omul Alb și cărăușul era Omul Negru. Și Omul Alb se plimba pe potecă în costum și cu papion, în timp și Omul Negru căra pentru Omul Alb și nu avea nici măcar încălțări. Și mai era și flămând. 

Pe stâncile acelea am priceput și a trebuit să învăț că de multe ori orice intenție bună poate avea urmări nefaste și că trebuie să mai fac economie la elanul meu de a interveni, de a-i face celuilalt viața mai ușoară, de a-l ajuta cu orice preț. Cărăușul își pierduse oarecum echilibrul din cauza greutății pe care o purta și m-am repezit instinctual să-l ajut, deși nu știam foarte bine cum și dacă voi face față. Eu aveam greutatea mea în spate, cam 10 kg, care nu se compara cu cele 20 sau 30 de kg din ”borseta” lui. Totul s-a derulat preț de maxim o secundă. 

Omul avea experiență. Vrută sau nevrută, el avea experiență. El din asta trăia. De ani de zile. Urcase pe stâncile alea de sute și sute de ori. Și-a regăsit imediat echilibrul. Intervenția mea era cât pe ce să-l arunce în hăul de sub noi .... 

Cam așa și acum, aici .... 
Mă uit la ea cum își șterge lacrimile și iese din criză și se apucă din nou de treabă. Tăcând. Și totul, ritmul ăsta, nervii, lacrimile, neputința .... totul a devenit la ea o normalitate. Anormalitatea sunt eu și felul meu de a privi viața, nu resemnarea ei.
De aceea, între noi se adună, precum norii ăștia pufoși și puternici, multe subiecte tabu.

Și subiectele tabu duc la distanțare. Distanțarea duce la dispariție. Și deodată se face frig. Frig în relație. 
*Nu că nu aș avea exercițiu la faza asta, ba aș spune că anul ăsta e chiar o rutină, din păcate ..... Și doare.