ce titlu să aleg ?!

”Marcoooo, masa e gata!”
Liniște. Ea e Mama, cea care strigă de la parter spre etajul întâi al casei.
Trei secunde pauză. ”Marcoooooo, masa e gata! Ia-l și pe Andre cu tine!”

Liniște. Se uită în sus, cu gâtul încordat. Și așteaptă. Să fie băgată în seamă, să i se răspundă. Dar, ca de obicei, de sus nu vine nici un murmur.

Revine în sufragerie unde îmi consum frivola masă de prânz înainte să o zbughesc către gară să prind trenul de Linz. Azi am cursuri de la patru la zece seara.

Acesta este o variantă a unui scenariu care se repetă obsesiv de luni, de ani de zile. Fără schimbări. În șapte luni de zile trăind aici anumite imagini au ajuns să mă obsedeze și anumite sunete au ajuns să mă smulgă uneori noaptea din somn, făcându-mă chiar să ies din cameră, puțin alarmată, să văd dacă lucrurile nu o iau total razna, acolo sus .... 

După vreo zece minute Marco catadicsește să apară. Masa nu e pusă, mama mai robotește prin bucătărie. Tânărul de 15 ani, care a pierdut un an școlar pentru că nu a mai avut chef să frecventeze cursurile și să învețe, se trântește la propriu pe scaun. Și așteaptă. Pur și simplu așteaptă. Ce anume? Cum ce anume? Să fie servit. De mă-sa. O mamă pe post de servitoare, umilită de multe ori de proprii copii adolescenți. 

Apare și al doilea adolescent, de 13 ani. Prin comparație cu Marco, Andre e un monstru. Nu e un monstru în devenire, ci un real monstru deja devenit. Și el a pierdut anul școlar pentru că nu a mai avut chef să frecventeze cursurile. De la începutul lui aprilie a refuzat să mai meargă la școală. Mă-sa a încercat să salveze anul, a făcut lecții cu el, a reușit să îl târască la examene, dar băiatul nu a trecut de examenul limbii materne. Așa că .... repetă anul. Dar nici măcar nu mai are șansa să repete anul în școala privată unde părinții plăteau 600 euro pe an. Pentru că a fost, delicat dar ferm, exmatriculat. Grupul profesoral a luat decizia în ultimele zile, considerând că băiatul nu se potrivește profilului școlii.

Imaginea unui adolescent care locuiește în casa părintească ca într-un hotel de lux și care vine și se trântește pe scaun, la masă, așteptând literalmente să fie servit de mama lui ..... imaginea asta, ca multe altele, nu-mi va ieși mult timp din minte. 

Pentru mulți dintre voi nu e un șoc, presupun. Mamele de băieți fac eroarea asta, ca după aia ghici cine suferă mai departe în viață? Nefericitele partenere ale unor adolescenți, deveniți bărbați doar prin scurgerea timpului, care ”din dragoste” vor fi la început orbite, iar apoi vor considera că ”detaliile nu contează” și se vor lăsa copleșite și manipulate și vor deveni mame și vor duce mai departe, cu stoicism, același lanț neîntrerupt de erori care ucid orice valori menite să armonizeze o familie și nu numai.

Duminică toată ziua ambii părinți au stat cocoșați și au muncit în grădină. Doamna și-a dorit grădină mare, e pasiunea ei. Domnul și-a dorit fructe în grădină. E o grădină naturală, cu plante medicinale, cu mirodenii, cu pomi fructiferi și cu arbuști, cu trandafiri. Se culege totul și se pregătește în casă, pentru consum. Dulceață de trandafir, salată, căpșuni, ridichi, mere pădurețe și tot felul de ”berries” (roșii, negre, albe). 

Veneam de la alergare seara pe la 7 și amândoi stăteau tot în grădină, culegând boabe pentru sirop și dulceață și prăjituri. Am rămas o oră să-i ajut și mă gândeam ce îndeletnicire minunată pentru copii ar fi asta ..... Doar că cei doi băieți sunt doar consumatori. Culmea e că ferestrele de la camerele lor dau taman în grădină, deci își pot admira părinții cum nădușesc, în timp ce ei nu fac nimic. Un nimic imens, un nimic mare cât Universul! Un nimic care pe mine una a ajuns să mă doară și să-mi creeze dureri de stomac.

În prima lună de zile am încercat să mă amestec. Credeam și speram că ajut. I-am spus mamei ce aș face eu în locul ei. Relația s-a răcit și cu timpul a înghețat un pic. Și m-am retras. Nu te poți amesteca, nu poți ajuta cu forța. E o lecție pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc din alte experiențe din trecut. La distanță de aproximativ 4 luni a început să vină un psiholog în casă. Dintr-o scăpare, mama mi-a spus ce părere are psihologul și ce ar trebui să facă ea, ca să schimbe starea lucrurilor. Îmi venea să râd și să plâng auzind-o cum rostește cu atâta certitudine că da, asta și aia trebuie să facă și ”de mâine va face”, căci nu mai rezistă. Nu sunt psiholog, dar ceea ce îmi povestea ea îi servisem eu pe tavă în urmă cu patru luni. Dar desigur, așa facem toți în anumite situații .... ne ducem repede la specialiști, că aia au credibilitate. Consumăm timp, energie, uneori bani mulți, când de fapt totul ne stă în buzunar. Nu mă dau dășteaptă, dar situația este atât de clară și soluțiile sunt atât de clare (nu de simple!!), încât oricine altcineva, cu putință de implicare, i-ar fi dat aceleași sfaturi.

Desigur că de la acel ”mâine” au mai trecut două luni și ”schimbarea” a durat 2-3 zile. Acum lucrurile sunt ca în urmă cu șapte luni, ba chiar un pic mai înrăutățite. Băieții câștigă teren și ea pierde teren și sănătate. Un imens volum de sănătate.

În urmă cu două seri eram la mine în cameră și aud din nou urlete la etaj. 

Marco urla la mă-sa: ”Eu măcar am prieteni, tu nu ai pe nimeni! În casa asta sunt numai pedepse, ești nebună!”

Și mă gândeam că femeia asta, din slăbiciune, a ajuns de bună voie sclava propriilor copii, acceptând să fie umilită în grade greu de etalat. Când să-și facă prieteni, când ultimii 15 ani din viața ei sunt în proporție de 80% o reală traumă?!

Mă doare sufletul, dar trebuie să pricep că .... fiecare își poartă crucea lui.

În urmă cu 3 săptămâni am izbucnit în plâns din cauza lui Andre. Eram pe punctul de a începe eu însămi o terapie. Poveste lungă, complicată, nu o despic acum. M-a întrebat - ea, mama, căci cu ea vorbeam - cu o reală, dar pentru mine de neînțeles neputință: ”Ce să fac? I-am explicat, dar ... chiar nu știu ce să fac să nu se mai comporte așa. Tu ce ai face?”

Eram cât pe ce să izbucnesc și să-i spun ce aș face. Să-i explic că e o casă a terorii, că nu le face nici un bine lăsându-i să crească ca niște paraziți cronici. M-am uitat la ea și i-am spus doar atât:

”Ce aș face eu? Nu ai accepta nimic din ce ți-aș spune. Și nu vreau să mă amestec, pentru că nu vreau să stric relația cu tine din cauza asta. Știu exact ce aș face, dar nu ai suporta să auzi ce am de spus. Te-ai simți rănită și nedreptățită, pentru că ești mama lor. Eu nu sunt mama lor și judec lucrurile din exterior. Și așa cum ți-am zis din decembrie, singură nu vei ieși din situația asta. Dar nici nu accepți intervenție din afară. Când o să simți că ești pregătită de schimbări, putem discuta.”

Prima ei reacție a fost de nervi. De sarcasm. Dar nu a zis nimic. Mimica o trăda. Și nu a zis nimic. În adâncul sufletului ei s-ar putea să știe că am dreptate. 

Așa că lucrurile se derulează mai departe în secvențe traumatizante. Doi adolescenți care primesc tot ce vor, inclusiv vasele spălate, hainele spălate, sortate, aranjate, puse în dulapuri. Doi adolescenți care uneori intră în casă și lasă ușa de la intrare neînchisă, pentru că nu le pasă. Intră în bucătărie, iau un pahar curat, beau apă din cana-filtru și o lasă golită, nepăsându-le că mai există în casă un următorul care va vrea să bea apă. Așa că următorul, dacă vrea apă, trebuie să aștepte cam 5 minute până se filtează apa de băut. Paharul din care a băut e lăsat pe masă, la întâmplare. Mănâncă și dacă, prin minune, își duc farfuria la bucătărie - distanța e de 3 pași -, o lasă pe masă. Andre o lasă pe masă, Marco o lasă lângă. Așa că nu mai e loc pe masă. Nu o lasă una peste alta. Ci una lângă alta. Cu șervețelul în ea. Deși găleata de gunoi e dedesubt. Deși mașina de spălat vase e dedesubt. Dar efortul să deschidă ușa de la mașina de spălat vase e prea mare. Efortul să deschidă ușa de la dulap și să arunce coaja de banană sau șervețelul murdar, e prea mare. 

Deschide frigiderul, își ia ceva de acolo și ambalajul din plastic îl lasă pe masă.  

Patru uscătoare mari cu rufele spălate ale copiiilor stau întinse în sufragerie. De 4 zile. Ea nu apucă să strângă rufele, eu am fost plecată. O familie de 4 capete si împiedică ce uscătoarele mari de patru zile și nici unul dintre cei 3 bărbați nu are inițiativa sau măcar mila să strângă rufele alea nenorocite. Mai vin uneori de la școală sau de la antrenament și nu am unde să arunc o hârtie, căci gunoiul nu îl duce nimeni. Nimeni, pricepi??? Dacă nu îl duce ea, mama, dă pe din-afară. E cutia mare de colectat hârtie care trebuie golită, e cutia mare de colectat sticlă și doze metalice, e cutia mare de colectat ambalaje din plastic, e găleata de gunoi și găleata de gunoi bio. Nici unul din cei 3 bărbați nu golește vreodată gunoiul. Cât de incredibilă e chestia asta???? Veneam de la drum lung de 6 ore, traversasem Alpii, intru în bucătărie, dezastruuuuuu. Iau sacul cu ambalaje din plastic, iau cutia cu sticle și doze metalice și plec nervoasă să le duc la centrul de colectare. Da frate, trebuie să mergi pe jos 4-5 minute, la deal, mare scofală .... așa se colectează gunoiul aici, mă refer la reciclabile. Gunoiul bio se colectează în grădină, în loc special, ca îngrășământ natural. Sunt cam 10 m distanță de casă. În propria grădină. În 7 luni de zile nu am văzut nici unul dintre cei doi adolescenți să ducă gunoiul vreodată. Dă pe din-afară. Sau mai uită să tragă apa la toaletă sau să bage un pic peria ..... 

Monstruos, absolut monstruos ..... 

E strigător la cer. E frustrant. E inuman. E orice vrei să definești.

Și uite-așa patriarhatul e în floare prin suportul de nădejde al femeilor care contribuie din plin la astfel de specimene monstruoase. 

Lista e imensă, absolut imensă ..... cu ce se derulează aici.

Abia aștept să mă mut. Din prea multe puncte de vedere. 

Păcat de ea. Dar nu poate altfel, nu știe altfel. Când nu mai poate, se uită la mine și-mi spune că dacă ar putea, i-ar lua în mașină și i-ar duce departe și i-ar abandona acolo.
Sau multe alte idei năstrușnice. Și-mi explică că nu ea e de vină, că a încercat tot ce e posibil, dar nu a funcționat.

Păi cum puii mei să funcționeze și cum puii mei să nu te exploateze la maxim, chiar și când ai febră și nu te poți mișca, dacă tu le faci totul și le bagi în gură?! Cum?!?!?!?

Așa ne-am întâlnit noi două de fapt. Disperarea o scosese afară din casă. Disperarea ne scosese pe amândouă afară din casă în acea seară de noiembrie. Locuiam la 1,7 km una de alta și ne-am întâlnit undeva pe un deal pustiu la 4 km distanță de mine, 5,7 km distanță de ea. 

Mi-e milă de toate femeile care se lasă batjocorite și exploatate.
Mi-e milă de toate femeile care nu realizează că schimbarea stă în ele, nu în ceilalți.