Noi și sănătatea noastră ..... în mâinile cui?!
Mă uit peste umăr la ultimele
18-20 de luni din viața mea: un amalgam ciudat de evenimente-surpriză. Chestii
legate de emoțional care au afectat starea fizică până la urmă. Am știut
asta tot timpul, dar nimeni nu-mi
confirma. Că așa suntem noi, idioți în mare parte, căutăm confirmări de la
alții, în loc să avem încredere în simțurile noastre. Și mai ales eu ar trebui
să am încredere în ele, că doar m-au ghidat în toate nebuniile și m-au scos
teafără din toate prăpăstiile, la propriu și la figurat.
Nu ne naștem idioți, dar devenim
și mă tot gândesc la chestia asta .... anume că ne naștem cu un potențial
infinit și nebănuit, dar imediat acest potențial este blocat, ucis, distrus
prin tortură insistentă de către toți ceilalți care ne iau în primire din
momentul ieșirii noastre din uter. Cine are copii și și-a bătut vreodată capul
cu astfel de aspecte, observându-i activ și punându-și semne de întrebare, s-ar
putea să-mi dea dreptate. Dar cine puii mei mare are timp de proprii copii, să
fim serioși!! Și chiar dacă ar avea tot timpul din lume, se pare că tot nu ar
avea de ales decât să-i condamne a deveni ceea ce suntem noi toți, adulții,
anume o turmă de oi albe cu foarte puține oi cenușii și aproape neobservabil de
puține oi negre.
Auzeam mereu cum că ”oh maică, viața e în mâine lui Dumnezeu”
sau ”era bolnav, a murit, că așa a vrut
Dumnezeu” și măicuța sau tăicuțul se uitau spre turla bisericii, că acolo
știau ei că ar fi acel Dumnezeu care le reglează pe toate după bunul lui plac.
Că dacă le tai turla bisericii i-ai nenorocit, săracii (!!) Bunul și, în același timp, crudul Dumnezeu al
oamenilor care nu au priceput de fapt niciodată ce se ascunde în spatele
acestui cuvânt care, ca orice cuvânt inventat de om, nu este decât o componentă
interpretabilă și relativă a mediului în care existăm.
Analizând cu precădere ultimele
luni, să zicem ultimele 8-10 luni și, în mod separat, ultimele luni din 2015,
am încercat retroactiv să înțeleg ce
m-a determinat să nu mai aștept salvarea de la altul. Să nu mai aștept să vină medicul ăla-minune, medicul ăla genial, care
să-mi spună cum să mă vindec. Mi-am luat calea mea proprie, am renunțat la
medicamente din proprie inițiativă și nu am spus nimănui, căci ceva din
interior îmi spunea cu tărie că dacă le înghit în continuare ..... abia atunci
voi avea motive să simt dependența de niște prafuri și să devin realmente un
sclav al industriei medicale și farmaceutice.
Ce înseamnă frate educația ......
instrucția ..... ce înseamnă să citești ”ce trebuie” .... chiar și așa, târziu,
din păcate prea târziu în viață .....
Dar lasă, că știu câțiva care au
intrat în contact cu ceea ce experimentez eu acum încă de acum 15-20 de ani și
tot nu au aplicat, tot au lăsat să treacă informația pe lângă ei ca apa peste
penajul raței! Chestia certă este că degeaba aflăm noi miracolul vieții,
dacă nu suntem pregătiți să-l ascultăm, să-l înțelegem, să-l aplicăm. Trăim cea
mai mare parte din viață precum surzii și orbii din prima lună de mare dragoste
la prima vedere și când reușim totuși să ne destupăm urechile și să alungăm
ceața de pe retină ..... atunci pricepem, atunci avem timp, atunci ne vine să
urlăm că în urmă cu 20 de ani nu am fost receptivi la ”micile detalii și informații
strecurate”. Ne aducem aminte cu frustrare și melancolie că acum 20 de ani
a venit unul în parc care vorbea cum că noi suntem de fapt doar un bulgăre de
energie și nimic mai mult și că vindecarea stă în mare parte din noi .... și ne
uitam la el ca la un lunatec scăpat de la balamuc și ne întrebam ce caută liber
prin parc. Eu cel puțin eram super-departe de aceste fenomene și nu mă
interesau sub nici o formă, existența mea se baza pe rațional și cognitiv.
Punct. Iar la nivel cognitiv eram o nulitate, că degeaba știam multe, dacă nu
știam ceea ce aveam nevoie să știu! Că nu prea îmi puneam problema că există ceva, o nevoie ..... și tot așa se spiralează totul .... am trăit aproape 50 de ani cu bretonul peste ochi și cufundată într-o mocirlă a ignoranței.
Da ......
D-aia zic, că omul a creat o lume
care-l idioțește de cum pășește în ea și nimeni nu e de vină de asta. Nu,
Dumnezeu cu siguranță nu! E ca în vorba aia: ”Ce-și face omul cu mâna lui
.....”
Dar, vorbă lungă, boală sigură!
Ceea ce ar trebui să învățăm din
fragedă pruncie (noi de fapt știm asta, dar vin adulții și zic ”ce știi tu! Nu știi
nimic!!”) este, printre altele, și faptul că sănătatea
noastră este responsabilitatea noastră.
După ce am învățat în ultimele
luni doar o mică parte din anatomia și fiziologia umană, deși sunt foarte
departe de a pricepe întreaga complexitate a proceselor (nici specialiștii în
medicină, biologie, neurobiologie etc. nu știu tot și nici nu voi știi vreodată
tot) derulate în mașinăria organismului uman, după ce am căutat, găsit,
vizionat și ascultat o serie de seminarii și prelegeri medicale ..... abia
atunci ”mi s-a aprins beculețul de la mansardă” și ceea ce povestesc în
următoarele rânduri nu sunt exclusiv rezultate ale gândirii mele, ci ale unui cumul
de cunoștințe preluate, evident. Eu doar le analizez, compar concluziile
cercetărilor cu propriile mele experiențe și nu încetez să mă minunez. D-aia
mai bine scriu, să nu uit.
Organismul uman dispune de
extraordinara și incomplet explicata capacitate de a se vindeca singur.
Gândește-te la o fractură sau la o rană deschisă. Cine o vindecă? Tu? Mama?
Nenea doctorul? Gândește-te bine .....
Organismul tău o vindecă! Nu tu,
nu mama, nu medicul.
Procesul de vindecare
este de fapt un proces de auto-vindecare. Intervențiile din exterior, de
ordin medical, au scopul de a pregăti condițiile
pentru auto-vindecare. Că dacă ți se rupe tibia de pildă, cineva din afară
trebuie să vină să așeze os pe os, cele două capete au nevoie să se
reîntâlnească pentru a începe să se vindece,
refăcând la finalul procesului de vindecare tibia întreagă, corect? Intervenția
medicală ajută, prin dezinfectare, să nu apară alte infecții, clar. Dar vindecarea în sine, ca proces intrinsec, este executată
de organism, cu întregul potențial energetic. Atenție mare la cuvinte
....
Există în Marea Britanie cazul
unei tinere care la 24 de ani a ajuns la medic și i-a spus că ea are doar
jumătate din creier, doar partea dreaptă. Partea stângă i-a fost extirpată la
vârsta de doi ani. Și totuși, fata vorbea, învățase, avea capacitate de analiză
intactă, era desenator tehnic ..... ups!
Există câteva premize clare în
toată nebunia asta și asta ne diferențiază de fapt, de ce unii mor suferind de
aceeași boală cu care alții trăiesc mai departe în condiții optime. Sau de ce
unii aleg suicidul iar alții aleg lupta.
Orice om trebuie să vrea să rămână sănătos sau, dacă e bolnav, trebuie să vrea să devină sănătos. Asta e prima condiție peste toate!
E, dacă vrei, pasiunea lui pentru propria viață.
Apoi, după ce am căzut de acord
că un om bolnav are nevoie de sprijin din exterior, de cele mai multe ori de
specialitate – deci de medic -, el trebuie să aibă încredere în cel care îl
ajută. Pacientul trebuie să înțeleagă ce se întâmplă, să aibă sentimentul că e
parte activă în procesul de vindecare și să priceapă sensul a ceea ce se
întâmplă, de ce trebuie să facă ceea ce i se spune să facă. Pacientul e practic singurul care poate îngădui procesul
vindecării, căci în esență este vorba de o stare profundă de spirit, de o atitudine, pe care o are conștient
sau subconștient. Wow! Toți știam asta, dar niciodată nu ne-am gândit în acești
termeni, corect?
 |
| milioane de indivizi văd poza asta pe FB, dar câți știu despre ce e vorba de fapt?! |
Atitudinea nu este ceva cu care ne naștem și de aici istoria
devine fascinantă. Atitudinea se formează în partea frontală a creierului în
baza experiențelor acumulate. Atitudinea este cea care determină ce gândesc, ce
decid, cum simt, cum mă manifest, cum reacționez.
O atitudine
creată și dezvoltată în propriul dezavantaj, deci o atitudine negativă pentru
noi se formează într-un mediu, într-un sistem în care nu avem libertatea de a
ne manifesta.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen