Am ieșit la plimbare azi. Prin zăpezi, peste câmpuri tapisate cu alb, dealuri brodate cu brazi înveseliți de zăpadă, drumuri pișcate de ger și protejate de geață. Nu am ieșit să alerg, am ieșit să celebrez meditativ ultimele transformări și să simt viitoarele transformări la nivel spiritual..... Cine se blochează la termenul ”spiritual” va schimba probabil canalul - știu cel puțin câțiva care vor face acest lucru. Ani de zile am făcut la fel. Transformările astea, dacă decurg cu bine, duc la final la ceea ce este denumit ”iluminare”.
Dar să nu ne-nzăpezim, că nu despre asta vreau să scriu.
Plimbarea a fost mers, alergare, conversație și fotografiat. Până ce îmi recapăt aparatul foto din service, improvizez cu ce-mi iese în cale.
Acum, după aproape trei ani departe de România și ceva studiat în anumite domenii, am ajuns momentan la o concluzie: mentalul colectiv de acolo este sufocat de ...... și încerc să aleg cu grijă cuvintele, căci sunt nebănuit de importante în cei 11 km de subconștient (vs. 15 mm de conștient, la care apelăm, din nefericire, doar în situații extreme) .... deci este sufocat de autocompătimire, negativism, blocade generalizate și întinse precum brațele unui imens octopus, întuneric, lipsă de responsabilitate la nivel individual, reciprocă lipsă de respect adesea și aș putea completa lista, dar ... nu despre asta vreau să scriu. E un cerc vicios, crești și te formezi într-un mental colectiv și nu ai scăpare, nu ai șanse. E posibil, dar e un drum enorm......
Ce scriu acum e universal-valabil pentru oameni de peste tot în lume!
De câteva săptămâni primesc feed-back și întrebări de la persoane din România. Îmi dau seama că acolo necesitățile la nivel de cunoaștere sunt imense. Capacitatea de filtrare este manipulată de aproape o singură sursă de informații: mass-media locală (televizor, presa scrisă). Sistemul educațional privat nu este dezvoltat, lipsesc cadrele didactice potrivite probabil. Sistemul educațional de stat e praștie, cum e cam peste tot în Europa.
Ne naștem ca ființe absolut uluitoare: punem întrebări, cercetăm, ne cercetăm, ne pipăim .... fiecare minut este o călătorie de descoperire, o aventură, o expediție. Suntem creativi!!!! Poate cea mai interesantă și fascinantă caracteristică cu care ne naștem și care ne este apoi interzisă, pe peste tot pe unde ajunge, pe motiv că ”nu așa se face!” sau mai știu eu ce! N.B.1 Și pornim pe drumul către maturitate. Între cele două puncte intervine însă ceva care se numește EDUCAȚIE. Educația e menită ”să ne facă normali”! Judecați singuri.
Și cu asta, prin asta, dispare întregul potențial, întreaga fascinație, dispare curiozitatea, intrăm în cămașa de forță a mediocrității care ne este inoculată în numele iubirii (sau datorită ignoranței, comodității, nepăsării, lipsei de responsabilitate). Primim răspunsuri care nu au nimic în ele, seci, goale de conținut. Imităm - cel mai eficient model de însușire a unor cunoștințe, gesturi, comportamente!!!! N.B.2 - gesturi, comportamente, stiluri de vorbire care ne blochează ulterior pentru restul vieții (d-aia e vital ce auzim și ce gesturi vedem în casa părinților, de pildă, că dacă ei spun hăis, dar fac cea, noi vom învăța din cea, nu din hăis!!)
”Nu mai alerga prin cameră!!”
”De ce!”
”Pentru că așa zic eu!” / ”Pentru că nu se face!”
”Aha ....”
Asta e tot ce primește copilul .....
^^^^
Nu voi scrie mult în seara asta. Este enorm de multă informație, aștept cu nerăbdare să mă pot desfășura, dar deocamdată am alte priorități.
Revenind la titlul materialului (apropos, citiți materialele pe care am început să le scriu de pe la jumatea lui septembrie 2016, despre asumarea responsabilității, creier, emoții etc.):
Ai tupeul să ieși din mentalul colectiv!
Ai curajul să te întâlnești cu tine!
Ai curajul să rămâi ”singur” cu tine, e vital!!! Ce faci când ajungi acasă, primul lucru? Ce făceam și eu cu 3-4 ani în urmă: aprindeam televizorul. Catastrofală spălare de creier și fugă de propriul eu! Cine își propune să aleagă altă realitate decât cea dictată de mentalul colectiv va observa cum, încet-încet, nu mai are nevoie de artificii, nu se mai plictisește cu sine, nu mai are nevoie de televizor, radio sau muzică la volan, indiferent dacă conduce 5 km sau 5.000 de km. Așa, ca fapt divers. Despre cei care nu concep alergarea fără căști în urechi nu mai pomenesc .... despre asta am mai scris lunile trecute și voi mai scrie.
Găsește timpul să stai de vorbă cu tine și cu organele tale!
Salută-te, respectă-te, conștientizează-te!
Vezi de ce îmbătrânești și cum!
Intră zilnic în cei 15 mm de conștient și rămâi conectat cu tine!
Fă sport, antrenează-te! Am mai scris pe blog: spălatul pe dinți nu e antrenament, e subconștient! Tot ceea ce facem zace în subconștient, sunt automatisme. Ar fi catastrofal să fie altfel, creierul ar fi suprasolicitat. Dar prin asta uităm că dispunem de un potențial conștient, așa că trăim toată viața în cei 11 km de subconștient!
Ce nu mi-a spus nimeni și nici un medic în România am aflat abia în 2016 de la medicul de familie din Austria: ”Faci triatlon, alergare montană, ok .... dar apucă-te urgent de fitness, antrenament cu greutăți. Doar așa vei împiedica/întârzia decalcifierea oaselor care duce la osteoporoză!” O informație aparent banală ......
”Da, dar am 69 de ani și 69 de kg!”
”Excelent! Bucură-te! Fă un 69 și ieși la alergare!!”
”Trebuie mai întâi să slăbesc ca să pot alerga!”
”Mă doare spatele!”
”E frig! / Plouă / E prea cald!”
”Ia-ți o minge d-aia mare de fitness și înlocuiește scaunul de la birou, de acasă cu ea! Face bine la coloana vertebrală, la articulații, îți îmbunătățești coordonarea.” Coloana vertebrală trăiește doar din mișcare, renunță să mai stai drept, e o poziție nenaturală. Coloana vertebrală are nevoie de onduleuri, de mișcare.”
”Oh, nu pot face asta!”
”De ce?”
”Ce ar spune ceilalți?!”
”Nu ceilalți trăiesc viața ta, tu ești singurul care are putere asupra propriei vieți, asupra propriului organism, asupra propriei sănătăți. Nimeni nu te poate vindeca. Măsoară-ți prioritățile și vezi ce e mai important. Dacă ne trăim viața după opinia celorlalți, de ce mai avem nevoie de propria opinie??”
Ieșiți din mentalul colectiv, nu vă mai cramponați de vârstă, de greutate, de obiceiuri, de opinia altora, nu mai trăiți în sub-/inconștient. Nu se iese ușor de acolo, durează câteva luni, poate și un an, dar ..... se merită!
Așeazați-vă în mijlocului drumului, dacă așa simți! Și ce dacă ”nu se face!”?? Impersonalul asta ucide personalul, personalitatea individului.
Învață să renunți la etichetări și evaluări ale altora!
Învață ceva nou, indiferent câți ani ai (timpul nu există!), antrenează-ți creierul!
Citește despre Univers, Energii, Legea Atracției și a Rezonanței, încearcă să înțelegi cum funcționează și vei avea revelație după revelație.
Studiază fiziologia organismului uman (apropos, vei înțelege și erorile medicale data viitoare, cum că nu vor dispare niciodată, oricât de banale par!)
Lucrează cu propriile greșeli, acordă-ți o șansă. Întâlnește-te cu prietenii o dată pe lună și luați-vă ca temă de discuție: ”Ce greșeli am mai făcut luna asta.” Veți vedea ce impact are, pe termen lung.
Mulțumește persoanelor care îți apar pe Drumul Vieții.
Mulțumește în aceeași măsură celor care apar și dispar, rolul lor s-a încheiat pentru tine și așa e cel mai bine, nu te agăța de false relații!
Mulțumește în Viață și pentru Lucrurile care NU ți se întâmplă!
# Gândește-te acum la o persoană pe care nu o poți suferi.
Notează ce anume nu-ți place la ea, de ce te enervează, de ce te deranjează.
# Cât de eficient sunteți la capitolul ”îmi fac griji”:
a) despre lucruri pe care nu le puteți influența (vremea, de pildă);
b) lucruri importante
c) chestii minore
d) chestii care nu se întâmplă niciodată (de exemplu sunteți la drum pe o distanță de 500 sau 5.000 de km și vă tot gândiți dacă la destinație veți găsi un loc de parcare!)
# Faceți o listă completând următoarea afirmație:
”Lumea e plină de .....”
Mentalul Colectiv are destructivul obicei de a ucide vieți, personalități, euri, creativitate. Mentalul Colectiv îți conduce viața, dacă nu îți dai seama din timp de existența și puterea lui. Mentalul Colectiv ucide Spiritul!
Mentalul Colectiv îți spune că la 50 de ani, ca femeie, ești deja bătrână și inutilă.
Mentalul Colectiv îți spune că ești urât sau prost. Pe ce criterii?
Mentalul Colectiv își dictează cum ar trebui să arăți la 60 de ani. Zău așa, pe ce criterii?!
Mentalul Colectiv îți dictează că la 40 sau 65 de ani e prea târziu să te mai apuci de ceva măreț, chiar și de sport. Parol?!
Mentalul Colectiv îți dictează că nu contează ce ai început în viață, doar ce ai finalizat contează (indiferent că e un fular la care tricotezi de 3 luni sau un maraton montan sau o cursă de aventuri sau un curs de japoneză). A începe e un exercițiu. A începe înseamnă curaj. A începe înseamnă a experimenta. De aici pornește totul, inclusiv CREATIVITATEA!
Mentalul Colectiv îți dictează permanent ”NU face aia!” și când întrebi de ce, dacă ai cumva tupeul ăsta, tot ce primești e: ”D-aia!”
Și lista e de fapt toată viața ta de până acum .....
^^^^^
Fiecare dintre noi se naște cu un anumit potențial. Părinți, gândiți-vă ”ce faceți” copiilor voștri și savurați umorul de mai jos :-), eu am râs de m-am prăpădit:
Imaginați-vă o școală pentru animale. Conform metodologiei standard, toți elevii (deci toate animalele) urmau să învețe următoarele discipline: înot, zburat, cățărat și alergare.
Rața putea să înoate foarte bine, dar la capitolul cățărat nu prea se descurca. Ca urmare, a fost obligată să exerseze mai mult la disciplina cățărare, căci mereu rămânea repetentă la cățărare. Timpul trecea și rața nu devea mai bună la cățărare, dar abilitățile ei de înot dispăreau tot mai mult, potențialul ei, energiile ei erau acum investite în exerciții de cățărare. Asta se numește în limbaj didactic: ”lucru la punctele slabe”.
Faptul că la înot avea rezultate tot mai slabe, până la mediocre, nu deranja pe nimeni, pentru că la școală nu e nimeni deranjat de mediocritate. Dar pe rață o deranja!
N.B.1
În urmă cu aproximativ o lună m-a contactat pe e-mail una din marile firme de traduceri din România. Că au găsit ei în baza de date că în ultimii doi ani am mai fost contactată, dar că, din motive nenotate acolo, nu s-a ajuns la o colaborare și că dacă nu cumva putem reveni asupra discuției.
Le-am răspuns că da, îmi amintesc și că motivul pentru care încă nu colaborăm e probabil legat de partea financiară. Nu am primit niciodată o ofertă concretă.
După care mi se răspunde ceva de genul: ”Toți colaboratorii noștri trebuie să lucreze .....” cu nu știu ce program automatizat de traducere. În momentul în care am văzut acolo începutul acela de text, totul s-a clarificat pentru mine. Și am răspuns:
”Îmi pare nespus de rău, dar pe modelul ”trebuie” nu mai merg de ceva timp. Nu știu la ce program de traduceri vă referiți, nu îl cunosc și, sincer vorbind, nici nu sunt dispusă să mă mai conformez unor condiții ale unei firme, angajator or what ever, doar pentru că așa vrea el. Eu livrez un produs, la o adică. Resursele mele, tariful meu. Asta e tot ce contează pentru dumneavoastră. Cum îl produc, e treaba mea. Să veniți să-mi impuneți cu ce și cum să-mi fac treaba e deja un motiv pentru care nu putem colabora.”
Desigur, dialogul a continuat în termeni foarte decenți, partea financiară a fost și ea discutată, ne-am ”dat mâna” virtual și atât. Dacă ei își schimbă politica, vor știi unde să mă găsească. După 20 de ani de lucrat prin birouri ale unor concerne străine care au venit în România să facă propriile lor reguli, călcând în picioare absolut tot ce au găsit la venire și umilind practic o mare parte din populație, cred că am ajuns la saturație și am alergie la anumite porunci și comenzi care pentru mine nu au nici o logică.
N.B.2
Exista în România pe nu știu ce canal de televiziune o emisiune de divertisment cu două tipe care parodiau noua generație de pițipoance. Preocuparea lor de bază era shopping-ul, bârfitul, agățatul de bărbați și limbajul se rezuma la ceva de genul ”fatăăăă!” - ”daaa, fatăăăă!” sau așa ceva.
Auzeam pe la birou unde lucram, adesea, expresia ”fatăă ....”.
Super ciudat pentru vocabularul meu.
Dar, nu subestimați puterea imitației!
De câte ori nu vi se întâmplă să aveți un coleg care face un anumit gest pe care îl urâți sau să folosească un limbaj pe care îl dezagreați profund? Cum a fost la mine pe atunci faza asta cu ”auzi, fatăă ...?”
Și de câte ori vi s-a întâmplat ca după 2-3 săptămâni să vă surprindeți făcând nonșalant exact gestul respectiv sau folosind cu naturalețe exact cuvintele respective, ba ducându-le și pe-acasă, unde sunt preluate, cu timpul, ce ceilalți prezenți în casă.
D-aia zic .... părinții care aveți ochi și urechi și ..... etc.
(va urma)
P.S. Cine dorește, îmi poate trimite în comentarii răspunsurile
P.S. Materialele de pe acest blog nu dau rețete de viață și nu înlocuiesc consultarea medicului de familie, a psihologului, preotului, prietenilor, propriului bun simț etc. :-)
Recomand și: ”Viata e un antrenament mental de anduranță”
Credit for the pictures: my own library (my own shoots)
