Un val de furtună acoperă toată țara și probabil depășește granițele geografice, migrează spre alte țări. Perdeaua de apă revărsată din ceruri e grea, foarte grea. În unșpe ani de condus am mai văzut potopuri pe șosele în timp ce conduceam, dar niciodată nu m-am simțit atât de chiștoacă și la cheremul forței Vânturilor. Și asta în pofida faptului că mașina nici măcar nu e goală, ci încărcată aproape la maximum - altă poveste, alt mutat, un alt tipar care se repetă în ultimii trei ani. Dar măcar am mai încheiat un capitol dureros, am eliberat colivia aceea și am părăsit castelul fără să mă uit înapoi, fără să-mi iau la revedere, fără să zic adio, fără să-mi pese. Am încheiat capitolul simțind doar că a fost ultimul de genul acesta. Mă simt mai bogată în experiențe și în citirea de tipare umane. Nu Viața e bestia, ci omul care ..... nu mai e om, ci doar persoană.
Ferește-te de oamenii adânc frustrați și închiși într-o viață care probabil nu le aparține și în care stau doar pentru că:
* nu au curaj sau
* nu au habar că există viață și în afară cotețului/grădinii lor sau
* s-au născut într-o familie și au moștenit tot ca stil de viață, necunoscând niciodată altceva.
Persoanele acestea nu ar trebui să aibă acces nici măcar la mass-media, căci acolo văd că există și alte orizonturi și constată că nu vor ieși din propria colivie transformată în închisoare pe viață și atunci devin răi, cruzi, fără inimă, fără sentimente, incapabili să perceapă și să priceapă. Au mintea chirpici și plină doar cu otravă atunci când dau peste cineva care are alte orizonturi, alte perspective, alte posibilități de alegere. Ăla e liber și libertatea altora doare, e ca un cuțit răsucit în rană deschisă. Și atunci persoanele astea fac ce pot și ce știu: se manifestă din instinctul animalic, căci creierul lor doar pe bucățica aceea funcționează.
Cei 280 de km prin ploaie răzmerită de vânturi au fost o experiență introspectivă de proporții care m-a supt de energie. Am simțit de multe ori bruboane de transpirație când mașina se abătea de pe direcție, o simțeam ca pe o jucărie pe care și un bobârnac o dă deoparte și o poate învârti. Doar că eu eram înăuntru și încercam să controlez ceva ce era în controlul unei forțe net superioare mie. La fiecare unduire a mașinii îmi imaginam că doar mi se pare și că totul e pe linie dreaptă, era ca și cum nimic nu se întâmplase. Mașinile din față și puținele din spate se deplasau și ele prudent. Pe autostrada (A10) dinspre Zell am See spre Bischofshofen și Salzburg și mai departe (A1) spre Linz și Viena preț de aproximativ o oră mașinile se deplasau cu 60 de km pe oră, apoi cu 80 și apoi cu 100, apoi pe la trei cred am ieșit din zona cu ploi și vânturi gen mini-uragane și am intrat pe uscat și cu vânturi decente, așa că am putut rula cu 110.
Imboldul de a nu lua bicicleta înapoi cu mine s-a dovedit cea mai bună idee. Am lăsat-o acolo, în garajul pensiunii, unde doi bărbați tocmai jupuiau o oaie și o voi găsi tot acolo peste câteva săptămâni. Ar fi fost imposibil să conduc cu bicicleta cocoțată pe mașină, ar fi fost smulsă cu tot cu bare probabil și cine știe ce daune ar fi rezultat. Două frunze s-au lovit dând una peste alta în aer și au căzut împreună retezate de ploaie și vânt și acum se zbat pe șosea dând imaginea unei viețuitoare mici care se zvârcolește în dureri. Un impuls m-a făcut să frânez, dar am realizat imediat după aceea că sunt două frunze mari, îmbrățișate ....
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen