Zell am See, Pinzgau, Salzburger Land, Austria
31.03.2020, 23:30
 |
| ”în căutarea Timpului Pierdut....” by myself - 2018 |
Ni s-a dat pe tavă ceea ce băgam ca scuză permanentă că ne-ar lipsi
# pentru a face una și alta,
# pentru a avea grijă de noi și de relațiile noastre (familie, colegi, părinți uitați, prieteni, vecini),
# pentru a ne apuca de învățat ceva nou (nu de alta, dar doar așa îți regenerezi neuronii),
# pentru a ne debarasa de obiceiuri care nu ne plăceau, dar de care deveniserăm dependenți,
# pentru a face ordine (în dulap, în acte, în garaj, în minte, în suflet, în viață, în relații, în decizii),
# pentru a ne descoperi și a încerca să înțelegem cine sau ce suntem de fapt, noi ca individ și noi ca și colectiv,
# pentru a ne bucura de banalele detalii ale vieții,
# pentru a ne face timp ....
Ni s-a dat pe tavă TIMP!! Da exact, acel timp pe care îl măsurăm cu pipeta și îl irosim cu tonele, timpul ăla care din punct de vedere cuantic nu există, timpul ăla pe care îl insultam zilnic pe motiv că nu-l avem, fir-ar să fie!
Deci am primit ceea ce am atras mental și cei care nu sunt la curent cu tot ce ține de cuantică și de ”noul” concept de Mind Over Matter probabil vor considera că încerc să le insult inteligența.
Știu că mulți în ziua de azi nu au timp să plângă pentru că îi deservesc pe alții. Nu mă număr printe aceștia. Eu ajut altfel. Ajut inclusiv reziliind contracte pentru atleți care trebuie să își amâne visul primului Ironman, pentru că și The Ironman Business nu va mai avea high season în 2020. Cum să iau bani când practic omenirea se sufocă de frică, chiar dacă prea mulți nu realizează încă ce se întâmplă și o țin cu ”să nu ieșim din normalitate!”. Să păstrăm parte din rutină, sigur, dar despre ce normalitate discutăm?! De aceea tema textului este legată de TIMPUL OFERIT - la propriu și la figurat. Am timp și sunt total ineficientă. Dar să nu deviem ....
Știu că mulți în ziua de azi nu au timp să plângă pentru că îi deservesc pe alții. Nu mă număr printe aceștia. Eu ajut altfel. Ajut inclusiv reziliind contracte pentru atleți care trebuie să își amâne visul primului Ironman, pentru că și The Ironman Business nu va mai avea high season în 2020. Cum să iau bani când practic omenirea se sufocă de frică, chiar dacă prea mulți nu realizează încă ce se întâmplă și o țin cu ”să nu ieșim din normalitate!”. Să păstrăm parte din rutină, sigur, dar despre ce normalitate discutăm?! De aceea tema textului este legată de TIMPUL OFERIT - la propriu și la figurat. Am timp și sunt total ineficientă. Dar să nu deviem ....
Și ni s-a mai oferit ceva la care omenirea, în numele Creativității, lucrează de .... dintotdeauna probabil: realitatea creată în filmele SF cu tematică apocaliptică, catastrofală, distrugătoare .... scenariile alea când vine o Chestie care nimicește rasa umană și rămân în urmă clădiri părăsite ale căror ferestre par a fi ochi scoși din orbite. Și peste toate teritoriile-fantomă bat vânturi, se răscolesc capriciile vremii neîndurătoare (de parcă vremea ar putea fi tratată cu adjective și atribute!). Deci, revenind la conceptul deja menționat, Mind Over Matter, iaca că avem ceea ce am implorat subconștient (dar creativ) să avem în realitatea palpabilă.
A revenit frigul în Zell am See-Bruck-Kaprun. Ninge cu soare. Suntem într-o vale cuibărită idilic între munți de 2.000 de m și avem, peisagistic vorbind, tot ce-și poate dori un suflet rebel și aventuros ca al meu. Putem fi activi în toate sporturile pe care un singur om le poate face în viața lui, avem munți, avem ghețari de după colț, avem lacuri mari pe care putem patina și în care putem înota sau ne putem da cu caiacele, avem infrastructură. Avem de toate. Cel mai mult avem hoteluri, baruri și restaurante. Fermele, care au mai rămas, vechi de măcar 200 de ani, sunt active și își păstrează nu doar tradițiile, dar și locul în comunitate. Da, taman printre hoteluri. Ca să aibă unii turiști vara motiv să se plângă și să lase comentarii negative despre hotel, personal și serviciile oferite: ”oh, multe muște domne! ah, și mirosea a balegă domne!„ - că unii vin să le miroasă a motorină și kebab probabil. Dar să nu judecăm, că nu face bine la spirit.
Sunt de șase ani în Austria și de 27 de luni în Zell am See. Opt mutări în șase ani. Pe lângă noua profesie ”achiziționată” prin experiență și studiu (www.sportyourlife.at) am mai adăugat o nouă profesie că deh, adaptarea e sufletul aventurii, nu? Am vrut aventură, am parte de aventură. Ca urmare, în ultimii doi ani am lucrat și în hotelărie. Am luat la rând trei compartimente hoteliere, am încercat tot, am simțit tot, am ”încasat” tot, am făcut și am văzut tot. Mi-am extins spectrul. Ca urmare, chiar dacă nu pot spune că ”mănânc hotelăria pe pâine”, cel puțin am un gust profund acumulat din interiorul branșei.
Viața pe aici e bazată pe turism. Nu că așa arată statisticile, ci că așa este. Muncile prin hoteluri sunt executate de personal venit din toată lumea și de oameni de toate vârstele. Ierarhia în hotelărie și gastronomie este legal foarte strictă. În afara proprietarilor de hoteluri (hotelierii deci), care practic sunt managerii propriului business și fiind afacere de familie, practic se nasc în hotel, cresc în hotel, se joacă printre angajați și turiști, se duc la școli care îi pregătesc în industria hotelieră, preiau afacerea și o duc mai departe - deci implicit cunosc aproape fiecare șurub din hotel din garajul subteran până la antena de pe acoperiș -, restul personalului este cam în proporție de 90% venit din alte țări. Cameristele în general vin din fostul bloc comunist, nu au domiciliul aici, ci dorm într-o cameră la subsol, uneori câte 2-3 în aceeași cameră și cu grupul sanitar pe hol, dar economisesc bani, neavând costuri de existență în Austria (cazare și mâncare gratuită). Puțini austrieci sunt chelneri, dar sunt. Administratorii - cei care repară și dau zăpada - sunt fie austrieci, fie unguri. Recepționistele sunt în proporție de 70% austriece, dar devin tot mai puține. Personalul de bucătărie e maxim internaționalizat: spălătorii de vase în general nu știu limba germană și vin din fostul bloc comunist; ajutoarele de bucătar .... hm, depinde de hotel; bucătarii șefi sunt în mare parte fie austrieci, fie foarte buni cunoscători ai gastronomiei austriece și vin cam de prin toate țările globului. Și mai există și alte departamente în funcție de mărimea afacerii, evident (rezervări, middle management, marketing, contabilitate, personal).
Prima industrie lovită brusc și total de criza virusului Corona a fost, evident, hotelăria. Din data de 16 martie absolut toate hotelurile au fost obligate să își închidă ușile. Unii turiști au fost cazați în pensiuni de carantină, alții în spital (au fost câțiva turiști testați pozitiv), restul au fost repatriați.
De pe o zi pe alta hotelierul austriac (inclusiv restaurantele, barurile și pârtiile de schi, precum și toți micii sau mari organizatori de evenimente turistice) a rămas fără venit și obligat să achite salariile pentru toată luna martie. În general, după jumătatea lui aprilie aici hotelurile închideau oricum până pe la începutul lunii iunie, angajații (majoritatea sezonieri) fiind trimiși în șomaj (dacă au domiciliul de bază în Austria doar) sau plecând prin țările lor cu promisiunea că vor reveni la începutul sezonului următor.
Am avut ocazia să văd și să simt gustul a multor nebunii în ăștia doi ani de hotelărie. Să văd exploatarea, epuizarea (că majoritatea angajaților lucrează șase zile și dacă planul de muncă, care se comunică cu max. 1-2 săptămâni în prealabil, nu e prea ”uman” făcut, atunci pot avea surpriza să lucreze 9 sau 18 zile fără pauză, că așa vrea boierul), umilirea și umilința, teama, jocurile meschine de ego și de iluzionară putere, minciuna la nivel de plată și de condiții contractuale. Am văzut cum se trage pe angajatul sărac, care nici nu prea înțelege germana. Am văzut lipsa de scrupule, cum pentru a mai face economie la costurile salariale, nu se angajează încă două cameriste, nu se mai angajează încă doi chelneri sau încă un ajutor de bucătar sau încă o recepționistă .... și cum te apucă miezul nopții la muncă și a doua zi la 6:30 o iei de la capăt .... totul în numele unei lăcomii debordante, pentru a mai cumpăra încă un hotel, încă un mercedes pe lângă cele patru SUV-ri și două Porsche din garaj, pentru a mai face înco o vacanță în Seychelles și tot așa. Și, cel mai important, pentru a nu plăti impozitul pe profit, evident. Deci investești. În ce? Evident că nu în angajați (să îi motivezi să rămână și astfel pe termen lung să economisești mult mai mult decât te costă o ehipă nouă la fiecare început de sezon!!). Deci fie modernizezi bunul mobil, fie cumperi încă unul, logic! Deci legea full pe partea angajatorului autohton. Austriecii se impun indiferent unde sunt, așa cum s-au impus în România (mă refer la politica corporatistă de acolo).
Pe de altă parte, recunosc că a fi hotelier e viață dură. Practic nu ai viață personală, ești 7 din 7 în mijlocul afacerii. Desigur, mai flu-flu program, dar bunii afaceriști se trezesc la 6 dimineața și se culcă după ora zece. În intervalul ăsta de timp nu stau la birou, dar circulă. Fie între cele două-trei hoteluri pe care le dețin, fie cu diverse chestii care de regulă țin de business. Nu au Crăciun, Paște, week-end și d-alde-astea. Afacerea e stilul lor de viață. E tot ce au, tot ce știu. Bașca teama de a nu fi furați de angajați. Control-control-control. Stress enorm.
Așa se face că renumitul (și de foarte mulți români cunoscutul Zell am See-Kaprun) este, de aproape o lună de zile, ”orașul-fantomă” din acele filme SF pe care unii le savurau în copilărie sau adolescență (eu una nu am vizionat vreodată astfel de filme).
E simplu și greu de descris. Simplu înseamnă: TOTUL E PUSTIU.
Greu înseamnă: este emoțional de descris. Un loc atât de vital, atât de multinaționalizat, atât de mediatizat, atât de colorat și de ”sălbatic” este acum pustiu. Un loc atât de musulmanizat vara în ultimii 10-15 ani s-ar putea să aibă șansa de a se regresa de țelul bine mascat: profit cu orice preț, învățăm arăbește, dăm liber la restaurante arăbești, facem prospecte și afișe în arabă chiar și de genul ”intrarea în grajd nu este permisă” sau ”tăiatul caprei în cadă este strict interzis!” și ”camera de hotel nu este loc de grătar”.
Cele două biserici sunt închise, nu se țin servicii religioase. De Paște se va ține o liturghie simbolică cu trei reprezentanți ai comunității.
Nu sunt mașini în mișcare. Parcările sunt goale și nesupravegheate.
În parcările de la baza unor pârtii de schi sunt acum corturi medicale și containere unde cei cu simptome sunt trimiși să fie testați. Mașini de poliție patrulează.
Până azi am ieșit de câteva ori, ieri am ieșit să duc cuiva pâine făcută acasă. Șantierele sunt sigilate. Totul a încremenit. Peste tot sigilii și afișe cu semnătura diverselor autorități. Dacă ieși la o plimbare - cum am fost eu săptămâna trecută, 30 km cu bicicleta de-a lungul lacului și apoi am urcat un pic pe munte și retur - nu ai unde să oprești la o toaletă sau să bei/mănânci ceva.
Am vrut să fac poze, dar mi s-a încremenit degetul pe buton. De emoție. Uitasem să respir de emoție asupra incredibilului. Că așa sunt eu, emotivă tare. Că nu degeaba am intrat în burnout la șase luni de Austria, nu? Dar să nu deviem! De doi ani aș ”fi dat orice” să pot fotografia anumite locuri fără turiști și nu a fost posibil. Promenada de-a lungul lacului spre Grand Hotel e pustie și acest lucru e greu de priceput chiar și când te afli în mijlocul aleilor goale, pustiite, bătute acum de ninsoare, de vânt sau de soare. Apa avea 5°C ieri. Unele lebede au părăsit lacul și le-am văzut dormind departe, cam la 1,5 km distanță, pe câmpuri, unde de regulă doar ciorile vin să ciugulească, să caute, să scormonească.
Planeta în carantină și comă mentală. Se accentuează criza psihologică, isteriile, apar comentarii incredibile, sălbatice, rupte de orice urmă de uman, compasiune, înțelegere. Fiecare reacționează altfel, desigur. Crizele astea, care impun aproape condiții de război, scot fie ce e mai urât în ființa umană, fie ce e mai frumos. Parcă nu există cale de mijloc.
Încă nu am citit de primele suicide. Pentru că asta ar fi o următoare fază a unei deznădejdi alimentată de panică. Grija existențială pune încet-încet laba cam pe fiecare. Chiriile sunt enorme și absolut descordante față de venituri, cel puțin 50% din venit se duce doar pe chirie. Pentru un individ single e de nesuportat pe termen lung, căci pe lângă chirie mai sunt și alte costuri fixe.
Ca turist, sigur, aici e un colț de rai. Ca localnic devenit, deci fără rădăcini aici, e un chin care ține de supraviețuirea de pe o zi pe alta. Dar asta e altă poveste.
Cooperarea ar fi cam unica soluție. Când preiau un atlet pentru Ironman sau orice altă cursă de anduranță îi explic: ”Tu îți faci cursa ta, urmezi rutina antrenată cu mine atâtea luni de zile, adaptezi strategia, aplica mantra la momentul necesar și mai ales nu concurezi împotriva nimănui. Din momentul când apare destructivitatea acelui ”împotriva altuia” pierzi energie. Pierzi secunde, minute, poziție în clasament. Te sabotezi. Lucrezi la propria demotivare. Concurezi cu ceilalți, dar nu împotriva lor. Cade unul în zona ta vizuală, îl ajuți. Animalele fac asta, noi de ce uităm să o mai facem?”
Ceva de genul ”unul pentru toți, toți pentru unul” - cine a trăit în comunism își reamintește lozinca. Chintesență mare în ea, pe bune!
Despre tot ceea ce nu va mai fi ca înainte de această criză se vor scrie tone și tone de texte.
Momentan, cei care scriu, își dau cu părerea despre toate aspectele și expun tot felul de teorii. I-am zis cuiva de curând: ”Sincer, chiar nu mă interesează de unde vine virusul. Că nu-mi ajută, ba chiar mă distruge să aflu că ar fi fost fabricat și dat la popor cu bună știință. E fapt consumat. Mă rog să nu dea în război. Mă rog să nu se anuleze libera circulație. Mă rog ca oamenii să devină holistici în maniera de a gândi și acționa. Mă rog ca oamenii să înțeleagă diferența dintre a acționa și a re-acționa. Mă rog pentru imens de multe chestii.”
După comunicarea intrării în carantină scrie una un comentariu pe grupul regional, că ce, că ea nu are corona, de ce să stea în carantină?! Și se agita ca balena-n polonic. Da, schimbări la acest nivel sunt necesare precum aerul curat.
Fețe surprinse, injurii, critici, ironii la adresa regulilor, a guvernului, a celorlați - spectacol mare. Circul sau filmul sau teatrul abia începe. Atenție, se sting luminile, așezați-vă pe locul dumneavoastră! Scapă cine poate. Și asta ține doar relativ de bani.
Pe lângă turism, un alt rol foarte important îl joacă agricultura. Despre care the city people nu au habar că există (de genul, laptele crește în cutie).
Despre cum se face aici agricultură nu mă bag să discut. Există două tabere: tradițională, cu muncă mai mult manuală și cu focus nu pe profit, ci pe sustenabilitate a vieții umane și a naturii înconjurătoare (cu o recoltă pe sezon) și modernizată la maxim, focusată pe profit în dezavantajul omului și a naturii implicate (cu circa trei recolte pe sezon, cantitate vs. calitate).
Ministerul de resort a inițiat acum o platformă on-line unde se pot înscrie cei interesați: fermierul care e disperat că nu mai are mână de lucru (muncitorii din fostul bloc comunist) și omul care vrea să muncească în agricultură.
Am făcut muncă la câmp toată vara anului 1990. În Germania. Eram o puștoaică. Mai câștigam un ban și era distractiv pentru noi, eram cu un tip împreună. Deparazitam câmpurile de rapiță, adică smulgeam manual plantele dăunătoare. O experiență de neuitat care ne aducea 100 de mărci germane la finalul fiecărei zile de câte zece ore de muncă. Erau banii noștri pe care nu trebuia să îi declarăm nimănui, ce vremuri .... (acum trebuie să declari și 20 de euro!) Era superb, sincer! Pe atunci erau mulți polonezi care veneau special în Germania vara să presteze.
Cum menționam mai sus, satele astea turistice s-au format de-a lungul anilor prin extinderi de gospodării și construire de hoteluri. Ca urmare, foarte multe entități hoteliere sunt practic prelungirea afacerii agrare, așa că poți fi sigur că pe masă ai produse neaoșe. Cât de bio sunt ele, e altă discuție / vezi ce scriam în paragraful pre-anterior. Dar oricum, găinile trăiesc pe pajiști, vacile în general tot pe-afară (vs. alte regiuni din Austria, unde mii de vaci sunt produse artificial și nu au călcat iarba toată viața! Am scris despre asta prin 2016 cred când eram în Austria de Jos).
Deci fermierii sunt principalii lieferanți de materie primă pentru gastronomia hotelieră. Dacă hotelurile rămân pustii, fermierul are și el pierderi. Dacă hotelul nu se strică câteva săptămâni, luni sau ani, produsele agricole se perisează rapid. Deci chestie de re-acție și adaptare - aspecte la care austriecii excelează.
Mă aștept la un dezechilibru enorm din punct de vedere venit lunar. Când se vor redeschide hotelurile, să vezi distracție la condițiile salariale pentru angajat. Ce trăgeau până acum de bani, ce-or să tragă de acum încolo. Acum depinde ce și cum. Dacă forța de muncă din afara granițelor nu va veni în timp alert la momentul X, hotelierii vor avea o majoră problemă de personal.
Pentru asistentele care au grijă de seniori - și aici piața este cert ocupată de români -, guvernul a creat acum, în regim de urgență, anumite facilități pentru cele care doresc să rămână în Austria. Altfel, austriecii nu au grijă de proprii lor seniori, nu știu ce nu le place la munca asta. Deci, iaca cum apar oportunități, nu doar blocaje și falimente. Ca în orice proces.
Pe mine una m-ar interesa munca în sectorul social, deși nu am diploma necesară. Dar sunt sigură că prin diploma de antrenor de fitness, sănătate și mental pot găsi sau pot crea o nișă.
va urma
Încă nu am citit de primele suicide. Pentru că asta ar fi o următoare fază a unei deznădejdi alimentată de panică. Grija existențială pune încet-încet laba cam pe fiecare. Chiriile sunt enorme și absolut descordante față de venituri, cel puțin 50% din venit se duce doar pe chirie. Pentru un individ single e de nesuportat pe termen lung, căci pe lângă chirie mai sunt și alte costuri fixe.
Ca turist, sigur, aici e un colț de rai. Ca localnic devenit, deci fără rădăcini aici, e un chin care ține de supraviețuirea de pe o zi pe alta. Dar asta e altă poveste.
Cooperarea ar fi cam unica soluție. Când preiau un atlet pentru Ironman sau orice altă cursă de anduranță îi explic: ”Tu îți faci cursa ta, urmezi rutina antrenată cu mine atâtea luni de zile, adaptezi strategia, aplica mantra la momentul necesar și mai ales nu concurezi împotriva nimănui. Din momentul când apare destructivitatea acelui ”împotriva altuia” pierzi energie. Pierzi secunde, minute, poziție în clasament. Te sabotezi. Lucrezi la propria demotivare. Concurezi cu ceilalți, dar nu împotriva lor. Cade unul în zona ta vizuală, îl ajuți. Animalele fac asta, noi de ce uităm să o mai facem?”
Ceva de genul ”unul pentru toți, toți pentru unul” - cine a trăit în comunism își reamintește lozinca. Chintesență mare în ea, pe bune!
Despre tot ceea ce nu va mai fi ca înainte de această criză se vor scrie tone și tone de texte.
Momentan, cei care scriu, își dau cu părerea despre toate aspectele și expun tot felul de teorii. I-am zis cuiva de curând: ”Sincer, chiar nu mă interesează de unde vine virusul. Că nu-mi ajută, ba chiar mă distruge să aflu că ar fi fost fabricat și dat la popor cu bună știință. E fapt consumat. Mă rog să nu dea în război. Mă rog să nu se anuleze libera circulație. Mă rog ca oamenii să devină holistici în maniera de a gândi și acționa. Mă rog ca oamenii să înțeleagă diferența dintre a acționa și a re-acționa. Mă rog pentru imens de multe chestii.”
După comunicarea intrării în carantină scrie una un comentariu pe grupul regional, că ce, că ea nu are corona, de ce să stea în carantină?! Și se agita ca balena-n polonic. Da, schimbări la acest nivel sunt necesare precum aerul curat.
Fețe surprinse, injurii, critici, ironii la adresa regulilor, a guvernului, a celorlați - spectacol mare. Circul sau filmul sau teatrul abia începe. Atenție, se sting luminile, așezați-vă pe locul dumneavoastră! Scapă cine poate. Și asta ține doar relativ de bani.
Despre cum se face aici agricultură nu mă bag să discut. Există două tabere: tradițională, cu muncă mai mult manuală și cu focus nu pe profit, ci pe sustenabilitate a vieții umane și a naturii înconjurătoare (cu o recoltă pe sezon) și modernizată la maxim, focusată pe profit în dezavantajul omului și a naturii implicate (cu circa trei recolte pe sezon, cantitate vs. calitate).
Ministerul de resort a inițiat acum o platformă on-line unde se pot înscrie cei interesați: fermierul care e disperat că nu mai are mână de lucru (muncitorii din fostul bloc comunist) și omul care vrea să muncească în agricultură.
Am făcut muncă la câmp toată vara anului 1990. În Germania. Eram o puștoaică. Mai câștigam un ban și era distractiv pentru noi, eram cu un tip împreună. Deparazitam câmpurile de rapiță, adică smulgeam manual plantele dăunătoare. O experiență de neuitat care ne aducea 100 de mărci germane la finalul fiecărei zile de câte zece ore de muncă. Erau banii noștri pe care nu trebuia să îi declarăm nimănui, ce vremuri .... (acum trebuie să declari și 20 de euro!) Era superb, sincer! Pe atunci erau mulți polonezi care veneau special în Germania vara să presteze.
Cum menționam mai sus, satele astea turistice s-au format de-a lungul anilor prin extinderi de gospodării și construire de hoteluri. Ca urmare, foarte multe entități hoteliere sunt practic prelungirea afacerii agrare, așa că poți fi sigur că pe masă ai produse neaoșe. Cât de bio sunt ele, e altă discuție / vezi ce scriam în paragraful pre-anterior. Dar oricum, găinile trăiesc pe pajiști, vacile în general tot pe-afară (vs. alte regiuni din Austria, unde mii de vaci sunt produse artificial și nu au călcat iarba toată viața! Am scris despre asta prin 2016 cred când eram în Austria de Jos).
Deci fermierii sunt principalii lieferanți de materie primă pentru gastronomia hotelieră. Dacă hotelurile rămân pustii, fermierul are și el pierderi. Dacă hotelul nu se strică câteva săptămâni, luni sau ani, produsele agricole se perisează rapid. Deci chestie de re-acție și adaptare - aspecte la care austriecii excelează.
Mă aștept la un dezechilibru enorm din punct de vedere venit lunar. Când se vor redeschide hotelurile, să vezi distracție la condițiile salariale pentru angajat. Ce trăgeau până acum de bani, ce-or să tragă de acum încolo. Acum depinde ce și cum. Dacă forța de muncă din afara granițelor nu va veni în timp alert la momentul X, hotelierii vor avea o majoră problemă de personal.
Pentru asistentele care au grijă de seniori - și aici piața este cert ocupată de români -, guvernul a creat acum, în regim de urgență, anumite facilități pentru cele care doresc să rămână în Austria. Altfel, austriecii nu au grijă de proprii lor seniori, nu știu ce nu le place la munca asta. Deci, iaca cum apar oportunități, nu doar blocaje și falimente. Ca în orice proces.
Pe mine una m-ar interesa munca în sectorul social, deși nu am diploma necesară. Dar sunt sigură că prin diploma de antrenor de fitness, sănătate și mental pot găsi sau pot crea o nișă.
va urma
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen