Odă Toamnei .... se preling culorile .....

 ..... prin porii existenței și prin măduva sufletelor noastre precum florile de gheață din ferestre după ce le atinge in iz de căldură.

Mă surprind înecată în emoția fiecărei culori de toamnă și în vibrația fiecărei combinații aparent imposibilă. Natura ne dovedește permanent că nu există imposibil, că nu există decât o geometrie a imperfecțiunii și o imperfecțiune a geometriei pe care omul nu le va atinge vreodată.

Încerc în fiecare zi și în fiecare situație să fac abstracție de haosul ăsta care seamănă a tranziție către o nouă ordine socială, economică, spirituală, mentală, o situație magistrată de ”Cei zece negrii mititei” din spusele de pe la colțuri și încă nu mi-e clar dacă reușesc. A ignora nu înseamnă a rezolva. A prelucra și a vedea cum poți accepta ceea ce nu poți schimba este bucățica de artă care ține de simulacrul supraviețuirii. Doar că dacă te mulțumești doar cu a supraviețui nu vei face altceva decât să te irosești și oricât de mult vrem noi să credem că mai există și alte vieți, până una alta asta de aici și de acum este singura pe care o pot lua în bagajul meu de simțiri, asta de aici și acum e singura care îmi oferă amintiri dintr-un trecut, prezent și eventual viitor.

Făcând abstracție de întreaga scenă pe care ne zbatem cu toții de luni bune de zile viața curge înainte oricum. Sau înapoi sau lateral sau în jos, în sus ori în diagonală sau spirală. Nimeni nu știe de fapt ce e Viața și cum se mișcă sau ne mișcă. Nu vom știi niciodată, dar hai să folosim termenii de complezență inventați pentru a ne ajuta să ne înțelegem cât de cât între noi. Și curge pentru fiecare altfel. Și pentru fiecare curge și în funcție de cum dă drumul la robinet.

Începusem să cred că toamna asta nu voi mai avea privilegiul răsfățului acestui spectacol de culori. Prea cald, brusc prea frig, prea multă ploaie și apoi deodată o zi de ninsoare peste câmpurile încă verzi și pădurile cenușii. 

Începusem să cred că zăpada distrusese procesul natural de formare al curcubeelor prin păduri, așa că surpriza unei astfel de zile, ca cea de astăzi, este o revelație care va persista peste ani. Atâta vitalitate în culorile de jur împrejur te duc aproape la delir mental!! Câteva zeci de fotografii suprinse în decursul a trei ore de deplasare. 

Acum, la debut de octombrie, toamna din valea asta dintre munți abia se etalează cu mantia ei ce pare o dâră lăsată de pensula Universului. TOAMNA ..... 

Anotimpurile își exercită influența lor energetică asupra noastră, ca spirite în epidermă, de când am pus piciorul în existența noastră. Nimeni nu știe de când existăm și de unde am răsărit. Suntem ca niște semințe împrăștiate peste Universul numit Pământ și trăim cu prosteasca iluzie că Paradisul ar fi în altă parte! Trăim în Paradis și reușim să îl transformăm într-un mediu ostil prin otrava mentală, căci fiecare cuvânt și fiecare gest are la origine o sursă mentală: Gândul.

Treci cu pași mărunți și înceți prin culorile Toamnei și vei realiza că sunt culori metalice. Metalul este un element de pământ și simbolizează eliberarea de energie și iertarea, eliberarea, detașarea de vină, de ranchiună, de supărare ținută și întreținută. Universul ne îndrumă către un alt fel de procese spirituale pe care cei mai mulți dintre noi nu le iau în considerare. Unii rămân în ignoranța asta pe tot parcursul vieții lor. 

Lumina zilei dispare mai devreme - ceea ce pentru noi înseamnă: întunericul vine mai devreme, frigul intervine pătrunzător și umed prin noi la toate nivelele de care dispunem. Lăsarea întunericului mână la lăsarea Liniștei peste tot în Natură, animalele, insectele și plantele închid pe rând ochii și indiferent dacă unele doar moțăie, Universul ne trimite pe toți la culcare. E Somnul Vindecător de care toți avem nevoie, toți ca elemente încorporate în Natura dată de Univers.

Pentru noi, oamenii, Somnul acesta Vindecător are un rol diferit. E clar că dacă se întunecă la ora patru jumate nu vom dormi între cinci după-amiaza și opt dimineața. Orele dinaintea somnului sunt acele ore menite introspecțiunii, bilanțului interior, meditației, dialogului cu tot ceea ce ne definește organic, biologic, procesual, creativ, spiritual și psihologic.

Toamna nu mai avem neliniștea verii și viața socială devine mai lentă. Mulți dintre noi traducem lâncezeala asta a sufletului prin oboseală și da, dintr-un anume punct de vedere suntem obosiți. Este timpul când un ciclu se închide și e normal să fim obosiți după luni vitale de primăvară și vară.

Acum realizez și chiar am imagini din copilărie despre o Anca mică, aflată încă la vârsta grădiniței: o seară ploioasă. Pe balconul plin cu ghivece de flori mireasma narcisei nopții. Deasupra mesei din sufragerie trona o lumină provenită dintr-o lampă atârnată de tavan. Pe masă erau creioane, pensule, culori .... da, culori ...... și o frunză mare pe care aluneca tomnatic un melc imens. Mamă, te iubesc pentru toate astea și mă întreb dacă îți mai aduci aminte de seara aceea. Mă întreb de ce bucățica asta de amintire a revenit și revine adesea în ultimii ani, deși timp de peste 45 de ani nu a fost niciodată prezentă. Este oare tipul acela de seară care te definea pe tine?

Acum realizez că Darul Artei, primul meu desen din actuala carieră de artist mi-a fost dat în noiembrie. Un noiembrie absolut sălbatic și crud, dureros și traumatizant. A fost odată ca niciodată anul 2017 ....

Acum este Momentul auto-reflectării și meditației. (Re)găsirea propriului Eu în oglinda aia mare pe care toți ar trebui să o avem în casă. În familii vin zilele când ne adunăm la un joc de puzzle, la lectură. Toamna reîncep școlile - și nu întâmplător - și mi-aduc aminte de nenumărate seri întunecate când desenam, pictam sau scriam cu orele în camera mea, indiferent că doar la lumina lumânării (pentru că ni se tăia curentul) sau a lanternei. Nenumărate ore petrecute în emisfera dreaptă a creierului mi-au marcat existența ulterioară și niciodată nu am știut acest lucru. Nu știm mult prea multe lucruri pentru că nu ne sunt explicate și pentru că sunt mult prea multe pentru a ne putea ocupa de ele pe parcursul unei vieți. Pentru că ne naștem într-o societate care a complicat existența umană pe pământ și a reușit să o separe de apartenența ei naturală.

Toamna ar trebui să avem program diferit de muncă,  să nu depășim șase ore obligatorii pe zi. Am creat o societate ucigătoare și diabolică care se întoarce împotriva noastră.

Toamna e perioada aia când învățăm și practicăm chestii noi, descoperim și ne re-descoperim. Avem chemarea și răbdarea de a picta o mandala, de a ne savura un ceai ghemuiți în liniștea canapelei sau pe podea. De a asculta sau citi o carte care să ne ungă pe suflet, să ne inspire, să ne arate și alte aspecte ale vieții.

Toamna este și perioada liniei de finish. Se închide și sezonul sportiv competițional. Intrăm în regenerare și reintroducere în pregătirea viitorului sezon.

Frunzele din copaci se leagănă în desprinderea lor de pe ramuri și una câte una acoperă ținutul cu covoare foșnăitoare și multicolore. Culorile metalului .... ruginiu, cărămiziu, galben, roșu, maro de toate nuanțele, ici și colo un verde. Frunzele își lasă părinții, se desprind și se împacă cu ideea încheierii ciclului lor de viață și copacii le lasă pur și simplu să se ducă. Este eliberarea care întărește ulterior pentru începerea unui alt ciclu de viață.

În fotografia de mai jos am surprins o frunză. Una singură. Un simbol puternic, covârșitor de puternic al individualistului încăpățânat, al celui care trage cu dinții cu orice preț să mai rămână o zi, o oră, un minut, o secundă .... să mai traiscă un pic. Și nu întâmplător frunza aia e cocoțată taman în vârful celei mai înalte ramuri ale unui copăcel tânăr.

Într-o zi molcomă de toamnă când un vânt ușurel șuieră catifelat prin parcuri sau prin păduri rămâi pe loc și lasă-te furat de dansul frunzelor. Vântul ăla mămos e ca paznicul care închide pârtia, e ca biciclistul în spatele ultimului maratonist, e ca  închizătorul de pârtii - are rolul de a curăța terenul înaintea orei de stingere. 

Urmărește frunzele și vei simți că au cadența propriilor tale gânduri: cad una după alta, una după alta, una după alta ......

Toamna trecem în revistă ultimele zece luni ale anului în curs. Este perioada când analizăm ceea ce am învățat și experimentat începând din primăvară. Este ca un proces digestiv cu prima îmbucătură undeva în martie-aprilie. Pe toboganul intestinelor noile cunoștințe, noile deprinderi, noile revelații au fost redefinite, analizate, șlefuite, pregătite pentru a determina creșterea, progresul, deschiderea de noi orizonturi. Acum reflectăm asupra procesului și evaluăm beneficiile, erorile, lipsurile, potențialul de îmbunătățire. Fiecare o face în felul lui, majoritatea nu o fac deloc.

Scrierea unui jurnal aduce beneficii mult subapreciate. Foile unui jurnal devin mai numeroase toamna pentru că atunci suntem împinși în a avea timpul acordat nouă înșine. Fiecare oră de oboseală este o invitație la ieșirea din caruselul de peste zi. Important este ce faci cu ora aia de oboseală. Scrie-ți jurnalul zilei, fă ordine într-un dulap, renovează-ți baia, spală ferestrele, coase, desenează, gătește, citește, pictează, repară-ți bicicleta. Sau stai cu ochii închiși și încearcă să nu adormi. Arta și măiestria este în a nu adormi și în a-ți goli mintea de gânduri. Lasă-le pe preșul de la întrare pe partea cealaltă a ușii.

Toamna este și anotimpul dezintoxicării organismului. A schimbării de obiceiuri care nu ne sunt benefice. Este o perioadă de eliberare și aducere în echilibru. Dacă ne adaptăm stilul vieții la schimbările sezoniere suntem pe calea cea bună în a ne echilibra biologic și mental cu lumea înconjurătoare. Consumarea de alimente specifice zonei în care trăim, de fructe și legume care sunt rodul toamnei în zona în care trăim este un mod de a ne naturaliza propriul circuit vital. Apelează la mere, pere, morcovi, dovleac, nuci, semințe. Pregătește supe și compoturi. Mănâncă conștientizat, nu doar în virtutea inerției. Mestecă îndelung și vizualizează digestia în detaliile ei.

Până pe zece noiembrie pescarii mai au timp să își pună bărcile la hibernat. Avem mulți pescari aici. Îi văd de trei ani, aceleași fețe. Dimineața la șase sau seara la opt-nouă. Nemișcați de lângă arsenalul lor de undițe. Meticuloși. Tăcuți. Unii pe mal, alții pe lac.

Astea sunt zile pe sufletul meu. La nivel universal nu realizăm cât de mărunți suntem aici în valea dintre munți, o vale lungă precum văile dintre fiordurile Scandinaviei. Am urcat pe aproape toți munții din imediata apropiere și de mai departe astfel încât să am o privire de sus a întregii văi ce se prelinge jos, departe și imaginile sunt răpitoare. Te fac să iei la cunoștință dimensiunile reale ale lumii, ale măruntei tale lumi .....  Aș vrea să fiu acum deasupra văii și să mă observ cum stau pe vine pe buza lacului, în tricoul meu roșu, privind barca cu cei doi pescari........

Plecasem de-acasă la 11 cu gândul să alerg doi km, să iau ceva dintr-un anume loc și să alerg cei doi km retur acasă. Doar că planul s-a schimbat, cum adesea se întâmplă la mine. Așa că în loc de doi plus doi km alergare s-au întâmplat cinci km de alergare, opt km de plimbare fotografică și, ca de obicei, mult prea multe fotografii. Dar e pur și simplu imposibil să mă opresc și probabil că are un sens ... poate că fotografiatul în sine și apoi retrăirea celor văzute prin imaginile furate este un fel de meditație de care Eul meu are nevoie.

Se făcuse unu jumate când cerul a început aproape brusc să se deschidă și să-și arate albastru. Oare de unde provine acest albastru al cerului sau de ce îl vedem noi albastru? De ce nu mov sau galben sau mai știu eu cum? Hm ....

Ceasul arăta kilometrul 12 când albastrul se lăsă peste mine și nu aș mai fi plecat din câmp .... dar nu mâncasem și nu băusem nimic .... așa că după un dans cu frunzele am decis totuși să las în urmă și al 13-lea kilometru și să urc în cutiuța mea de la etajul trei. 

E trecut de zece seara și tot ce am mâncat azi: două mere mari și zemoase, o bere și două felii de pâine cu chia unse cu unt. Un pic ciudată lipsa asta de apetit ..... deși nu e chiar ciudată, ci mai degrabă logică. Toamna intrăm în slow-motion și orice forțare a vitezei este inamicul nostru.

End of an autumn day in Zell am See - 31.10.2020

Start of the next autumn day in Zell am See - 1st of November 2020

Dimineață la șapte tot ce vedeam în fața ferestrei era aerul lăptos al zilei. Ar fi fost o oră ideală pentru o plimbare ”mistică”, dar patul a câștigat și de data asta cu puterea lui magnetică. Așa că m-am cuibărit înapoi în așternutul schimbat aseară.  Am început ziua târziu, am ieșit abia pe la unu din casă. 

O zi diferită de cea de ieri. Valea ieșise din ceață mai devreme și chiar dacă nu era o zi cristalină, munții se arătau în toată splendoarea lor. 

Aparatul foto era mort. Uitasem să verific bateria, așa că fotografiile de azi sunt opera telefonului mobil. Surprind idei, viitoarele mele memorii. Uneori calitatea tehnică nu mai contează.

De-a lungul malului lacului pe partea vestică era mișcare. Mulți oameni ieșiți la plimbare. Cu prieteni, cu familie, cu căței, cu sine. Sau fără sine. De fapt toți pe care i-am întâlnit erau însoțiți de încă cineva. Se pare că doar eu eram cu sine la plimbare.

Frunze peste tot. Cocktail de culori pe drumul neasfaltat. Frunze și rațe. Populația păsărească a lacului s-a dublat în ultimele trei ierni. Avem acum o rață albă. Singura rață albă. Avem momentan încă boboci de lebădă. Mari, cenușii, guralivi, stângaci. Avem o rață uriașă neagră. Un negru intens spre albastru cobalt. E de doi ani pe lac. Singurul exemplar din rasa ei. 

The Rocky Sea / Marea Stâncoasă se vede pe fundal. Un lanț muntos înalt și spectacular în orice anotimp. La o aruncătură de băț. Traseele pornesc din Saalfelden, Maria Alm și duc peste graniță în Germania. E pe lista mea de TO DO pentru anul viitor. E pur și simplu prea mult de făcut pe-aici. Trei ani se pare că mi-au fost insuficienți. Am cotrobăit poteci și colțuri diverse, dar tot nu am ajuns peste tot.

Prea cald. Sau poate am fost eu prea gros îmbrăcată. Nu mai știu. Constat de regulă că în timp ce mie mi-e prea cald toți ceilalți din jurul meu se plâng de frig. 

Verbindung zu den Toten

 

Es war immer nur noch eine Frage der Zeit. Und mit "immer" meine ich eigentlich seit diesen Sommer, als wir alle wieder wie "vorher" ein- und ausatmen "durften".

Jetzt ist es nur noch eine Frage der Stunden. Wieviele Stunden bis uns alles wieder verboten wird?

Ich bin gar nicht religiös. Ich glaube an Etwas weil ich so unterwegs viele Wunder erlebt habe und weil ich doch ganz deutlich erkenne, dass mein Leben geführt wird. Ich glaube an das Heilungspotential unseres Wesens. Ich glaube an einer Vorbestimmung, die wir nicht kennen oder die uns früher oder später erkennbar wird. Ich glaube an von uns unsichtbaren Leitfaden, die uns zu bestimmten Entscheidungen führen. Jede Entscheidung hat eine Wirkung und das passiert jeden Tag, jede Stunde, fast jede Minute unseres Lebens.

Ich glaube auch daran, dass wir jeden Tag DANKE sagen sollten, nicht nur bei bestimmten Anlässen. Dass wir jeder Zeit nach Gefühl (und nicht nach Pflicht) jemanden etwas verschenken sollten und nicht nur für Weihnachten, Ostern, Namen- oder Geburtstagen. Ich habe so immer gehandelt. 

Wenn ich Tote in einem Friedhof habe (wie verrückt das klingt ... ich habe keine Tote, wir können keine Tote haben, die stehen nicht in unserem Besitzt ... wie verdorben ist unsere Sprache denn?!) so glaube ich, dass ich sie immer besuchen kann, nicht nur an bestimmten Tagen. Falls mir diesen Besuch "Wert ist" - es ist von Mensch zu Mensch so unterschiedlich und hängt mit der eigenen Geschichte zusammen.

Unser geplanten Weihnachtsfeier wurde heute abgesagt. Ich habe mich innerlich gefreut, weil ich dahin gar nicht gehen wollte. Die Zeiten, wo ich nur aus Pflichtgründen an etwas teilgenommen habe, sind bei mir vorbei. Gesehen zu werden brauche ich überhaupt nicht. Und das hat mit "Corona-Ära" nichts zu tun.

Ob zwischen lebenden und Toten eine Verbindung durch die Jahren besteht - ich kann das nicht nachvollziehen. Die Verbindung ist da wenn wir sie hierher bringen, denke ich. Ob diese Verbindung zu uns durch Träume übermittelt wird - das kann ich auch nicht so genau sagen, ich weiss es einfach nicht. Die einzige sehr starke solche Verbindung habe ich zu meinen verstorbenen Kater gehabt. Er kam einfach auf mich zu, im Traum, etwa acht Monate nach seinem Tod. Er ist bei mir eine Weile geblieben, dann erlisch das Gespür seiner Anwesenheit. Ich denke oft an ihn aber das bedeutet nicht, das zwischen uns eine Verbindung entsteht. Oder doch?!

Ich denke oft an meine gestorbene Mutter ohne ein Gefühl der Verbindung zu haben. Ich glaube oft, dass sie überall bei mir ist und alles miterlebt. Ich habe sehr spät gelernt, meine Mutter zu lieben und sie dabei halten zu wollen. Ich frage mich in diesem Moment, ob sie jetzt bei mir ist, ob sie jetzt mich ansieht, ob sie sieht, was ich hier schreibe und ob sie weisst, was ich gerade denke.

Ich glaube, dass für uns wichtiger ist, zuerst die Verbindung zu uns selbst zu entdecken, sie wahrzunehmen und zu pflegen. 

E-Mail von der Stadtgemeinde Zell am See heute, Donnerstag, den 29. Oktober 2020:

Aufruf der Österreichischen Bischofskonferenz an die Pfarrgemeinden

Die Gräber zu besuchen, der Verstorbenen zu gedenken, für sie zu beten und sich der eigenen Sterblichkeit bewusst zu werden, gehört wesentlich zum christlichen Glauben, besonders an Allerheiligen und Allerseelen.

In vielen Gemeinden geschieht dies in gemeinsamen Feiern, zu denen meist viele Menschen in der Kirche und auf dem Friedhof zusammenkommen. Aufgrund der steigenden Infektionszahlen in der aktuellen Entwicklung der Pandemie ist das Totengedenken heuer jedoch nicht in gewohnter Weise möglich.

Gemeinsame Gottesdienste zu Allerheiligen und Allerseelen am Friedhof können in diesem Jahr nicht stattfinden. Die Gräber werden aber gesegnet werden, wenn auch nicht im Rahmen einer gemeinsamen Feier.

Die Bischöfe ermutigen aber ausdrücklich dazu, anlässlich von Allerheiligen und Allerseelen die Gräber zu besuchen und für die Verstorbenen zu beten. Von größeren Familienzusammenkünften möge aber heuer in diesem Zusammenhang Abstand genommen werden.

Hilfen für das persönliche Gebet für die Verstorbenen (zu Hause und an den Gräbern) finden sich u.a. im Gotteslob, den diözesanen Websites sowie unter www.netzwerk-gottesdienst.at. 

Wie bei jedem Gottesdienst wird gerade auch zu Allerheiligen und Allerseelen in den Kirchen der Verstorbenen gedacht und für sie gebetet werden.

Wien, am 22. Oktober 2020

Amintirile prezentului: vântul prin brad

Copacul acesta imens, uriaș, solid, perfect .... îmi aduce aminte de un loc din vacanțele copilăriei mele. Era un sat cuibărit între munți înalți. La aproximativ trei ore distanță de București. Un sat de văcari pe vremea aceea. Devenit un loc turistic sărăcit sufletește și spiritual în anii de după marea schimbare a țării.

În satul acela m-a dus mama timp de douăzeci de ani, vară de vară. Toată luna august până la mijlocul lui septembrie. Acolo am petrecut aproape toate aniversările mele. Cadoul de ziua mea era să fim acolo. Din 1968 până în 1988. Mama a murit în 2005 cu dorința de a mai ajunge acolo. Și nu a mai ajuns. Nu am putut niciodată să o duc acolo. Fără mașină personală și apoi fiind desființată rata de vară care pleca fix la șase dimineața din București și ajungea fix la nouă la destinația finală, drumul până acolo era aproape imposibil de făcut. Eu am revăzut locul în aprilie 1996 și apoi la un maraton montan în 2013. Schimbările constatate mi-au rănit sufletul. În aprilie 1996 am fost cu partenerul pe care îl aveam atunci, marea dragoste a vieții mele. George. Cristea. Am coborât din tren și ne mai așteptau 20 de km. Nu exista un autobuz. Am făcut autostopul. Am stat trei zile acolo și în ultima zi a nins. Mult. Eram într-un peisaj de basm amândoi. Tineri ca bobocii primăvara. Tineri și îndrăgostiți. Cei 20 de km până la tren i-am parcurs pe jos pentru că nici o mașină nu circula pe șoseaua invadată de zăpezi. Pe George nu l-am mai prins niciodată pe la munte în pofida promisiunilor lui. Nu avea legătură cu muntele, cu natura, cu stilul meu de viață, cu sportul. Veneam din sfere mult prea diferite. Dar mi-a atins sufletul pentru întotdeauna. Până la moarte.

Oficiul poștal era într-o casă galbenă cu o verandă închisă cu geamuri. Parchetul scârțâia, mobilierul era ”ca pe vremuri”. Tocit, învechit. Mama stătea la taclale cu șeful oficiului, pe care îl cunoștea. Nu am înțeles niciodată de când și cum. Uneori prelungeam sejurul și plăteam o cameră la ei, în casa pentru oaspeți. Familia Iosif. Natalița, soția lui, era o țărancă sănătoasă, vioaie, extrem de muncitoare. Ea ținea gospodăria, mulgea cele două vaci, îngrijea găinile, gătea, călca, făcea curat. Aveau o fiică de vârsta mea, Corina. Durdulie. Aveau curte și o grădină cu legume lungită paralel cu drumul neasfaltat în urcare care pornea din șoseaua principală. 

Oficiul poștal  era despărțit de un stadion neoficial imens printr-un gard găunos din lemn și avea o mică curticică, să fi fost 30 metri pătrați. Stadionul acela era de fapt un teren aflat ani de zile în revendicare între membri unei familii care nu știu ce legătură aveau și cu mama, deci cu noi. Nu am priceput niciodată poveștile astea, nu mi-au fost niciodată explicate. Cum intrai pe poarta curții în față era o bancă străjuită de doi brazi înalți. Foarte înalți. Un alt rând de brazi erau la stânga chiar la gard. Intrarea în oficiul poștal era în dreapta și urma cinci-șase trepte betonate. Imaginea celor doi brazi o am sub forma a doi plopi extrem de înalți pe lângă care trec aproape în fiecare zi. Sunt chiar pe marginea lacului și la una din ieșirile de pe peronul gării locale. Ca să îi prind într-o singură fotografie ar trebui să înot până în mijlocul lacului și să am un aparat foto la mine .... sau să iau barca.

Mi-aduc aminte că stăteam în așteptarea mamei fie pe veranda clădirii fie pe banca dintre brazi.  Copacul ăsta enorm mi-aduce aminte de zilele acelea și amintirile mă îmbrățișează adesea cu iz de melancolice lacrimi reținute. Lacrimile nu își au rostul. Putem alege să plângem toată viața după amintiri sau să le privim ca pe niște poze, fără să ne plasăm în ele. Eventual să ne lăsăm îmbrățișați de candoarea lor catifelată ......

Începuse vântul și am stat o vreme sub brad ascultând foșnetul naturii. Am continuat apoi călătoria și m-am oprit două sute de metri mai departe pe o bancă cocoțată pe munte deasupra drumului. Este un loc care surprinde panorama locului. Rămân câteva clipe mereu pe banca asta când ajung pe-aici, e la doar opt kilometri distanță de casă.