Tansanian Safari-1.

Duminica, 31 decembrie 2006

African Safari, Tanzania

Dupa sase zile de ploaie, salbaticie, urcus, coboras si iar ploaie, intram intr-o cu totul alta faza a incursiunii mele pe continentul negru, din mai multe puncte de vedere: alta clima, alte conditii meteorologice, alte altitudini, alt cort, alta hrana, alta suferinta fizica, alte emotii si o aproape absoluta relaxare fizica. Si povestea va fi cu siguranta mai prozaica si mult mai scurta.

Safari inseamna multa atentie, multa concentrare, o noua stare de oboseala, pur și simplu altă formă a oboselii. Aici te oboseste diversitatea culorilor, multitudinea animalelor, grija sa nu le deranjezi, caldura, mișcarea din jurul tău, chiar și liniștea din jurul tău.. Aici devii practic dependent de un mijloc de locomotie, pe timpul cat esti in tururile de observare a animalelor nu ai voie sa cobori din jeep. Ghidul are o alta structura, bucatarul are o alta pregatire, practic te afli in alta tara, pe alte taramuri, in alta regiune, in alt anotimp. In zona tinuturilor inalte, daca ai suflet de calator si de adorator al muntelui, cu tot ce implica ei, vei simti tot timpul “suflarea muntelui in ceafa”, desi noi mergeam spre el si nu ne-a permis decat intr-o singura dimineata, cand tocmai se intampla sa nu ploua, sa ii vedem silueta dominanta. Acolo e clar: muntele domina, el e stapanul. Jos, in savana, nimerind si pe perioada migratiei animalelor, cand turme imense de gazele gnu se impiedica reciproc in goana lor aparent greoaie si orbecaitoare, fortele dominante sunt de alta natura si sunt multiple. Aici te afli, precum un intrus, pe teritoriul lor. Ele au voie aici, tie doar ti se permite. Din comportamentul ghidului nostru mi-am dat seama ca ei, africanii, realizeaza in mare parte acest raport de forte, chiar daca omul dispune de gloante si chiar daca ghizii umbla cu armament permanent la ei. A fost un sentiment placut sa vad omenia din el care nu respira din niste reguli scrise, ci din faptul ca el parea sa fie asa, iubitor de animale si de natura. Parea sa faca meseria aceasta din dragoste pentru aceste componente ale universului.

Ieri, dupa toata nebunia indurata pe ultimii kilometri de coborare, am spus “Adios, Kilimanjaro!” si dupa un drum de aproape doua ore, la ora 4 p.m. ajungeam la hotelul din Arusha, unde statusem si prima noapte petrecuta in Tanzania, bucurandu-ma de un dus cu apa fierbinte.

Insirasem pe pat tot ce continea rucsacul meu, multe lucruri erau ude, toti banii care ii avusesem erau uzi, deci patul intreg era acoperit cu bancnote. Pregatirea bagajului pentru saptamana de safari era o sarcina mult mai usoara, comparativ cu cele necesare pentru trekking. Ceea ce imi lipsea fantastic si nu am gasit nici o solutie pana la final, era o pereche de sandale. Avand cu mine doua perechi de bocanci, nu avusesem unde sa mai pun si o alta pereche de incaltaminte si nu am avut nici o ocazie, intre Kili si safari, sa caut pe undeva orice altceva de incaltat, programul fiind foarte strans facut. Singurele lucruri pe care le-am putut cumpara in zilele urmatoare au fost o umbrela – nu e de ras! – si doua cutii cu ceai african.

In ultima zi a anului 2006, 31 decembrie, jeep-ul nostru de safari a pornit motorul la ora 09:20 dimineata. Din cei patru francezi cu care petrecusem prima saptamana, mai ramasesera doi, Rene si Francine, niste oameni placuti, profesori, dar relativ distanti. Din pacate, ei nu stiau engleza, iar franceza mea nu imi permitea sa incheg conversatii. Ceilalti doi aventurieri trebuiau sa ajunga in Franta, deci au trebuit sa renunte la rasfatul oferit de saptamana pe care o incepeam, deja cu o alta filosofie de viata. Sau nu neaparat alta, dar sigur imbogatita cu elemente noi.

Ploua de mama focului, dar in jur era vegetatie luxurianta, totul era de un verde crud absolut minunat, starea de spirit era alta, desi cu greu imi puteam imagina safari pe timp de ploaie. Si era foarte cald, iar aerul foarte umed, un strat de ceata insistenta coborand foarte jos.

In mai putin de doua ore am intrat in Parcul National Tarangire.

Africa (10) - 6th day_bye-bye Kibo!

episodul anterior, ascensiunea propriu-zisă pe acoperișul Africii - click here 

Traseul de coborare pe Mweka Route a fost aparte, diferentiindu-se de peisagistica ultimelor 5 zile. Pur si simplu frumos, sublim, sublim de frumos! Asta pentru cei care apreciaza tinuturile aride formate in general in zonele vulcanilor. In drum spre tabara de baza vedeai si simteai aderenta pe lava pietrificata in tot felul de forme, in drumul dinspre tabara de baza totul era un pustiu infinit acoperit cu o vegetatie scurta, un verde ce parca se lupta sa iasa din cenusiul general, un alb al unor plante micute si cretulii, apoi un platou imens cu milioane de roci vulcanice de toate dimensiunile.

La un moment dat pe drum am dat de un vehicol mare, din fier, cu o roata.

Ni se parea putin probabil sa fie utilizat ca mijloc de salvare, avandu-se in vedere greutatea pe care o inspira privindu-l, dar dupa vreo jumatate de ora ne-am intalnit realmente cu un caraus local care cara un astfel de vehicol spre baza muntelui, si de la care am aflat ca este folosit pentru salvarea turistilor accidentati.

Dupa ce am iesit din zona de pacla, probabil dupa circa o ora de mers sustinut, peisajul a devenit mai prietenos. Ne-am oprit sa ne fotografiem figurile tumefiate si ne-am declarat de-a dreptul ingroziti sa ne vedem propriile fete, cu nasul si barbia acoperite de o crusta galbuie, cu buzele umflate pana spre limita durerii, cu pometii de nerecunoscut si cu ochii mici, infundati in pernitele acestora, avand parca si o alta linie directionala decat cea initiala! Eram de-a dreptul desfigurati, dupa cum se poate vedea si in fotografie (nici eu nu ma recunosc)!

In cele doua ore de mers ne-am mai intretinut la vorba cu Prosper, asistentul ghidului sef, un baiat foarte tanar si frumusel in rasa lui, aproape delicat. Tamplar de meserie, facea jobul acesta pentru a mai castiga un ban, dar intentia lui era de a face o scoala mai departe, pentru ca este foarte greu sa fii ghid montan in tinuturile inalte, nu ii place pe termen lung. La viata lui mai fusese in Zimbabwe si in Africa de Sud, in rest nu a parasit continentul african din lipsa de bani, ca de altfel probabil 95% din populatia Tansaniei, Keniei si a celorlalte tari aflate in aceeasi stare de subdezvoltare. Venind dintr-o tara ca Romania, unde am prins si vreo 20 de ani de lipsuri, din care vreo 9 ani de crunta saracie si infometare pe toate planurile, sa vezi realitatea africana ramane pana la urma tot un soc. Acolo aflandu-te si mai vorbind cu localnicii, strabatand perpedes zone izolate, abia acolo poti spune ca ai putea sa percepi termenul de saracie aflata la cea mai de jos limita a supravietuirii; acolo poti intelege cu adevarat imaginile pe care le vezi pe Discovery despre populatiile subalimentate din Etiopia, Nigeria, Kenya etc; acolo vezi si pricepi cum oameni sub forma de schelete nu au puterea necesara sa alunge insectele ce ii bantuie mai ales in zonele fetei, ale ochilor, nasului si gurii, acolo unde exista urme de oarecare umezeala, ca sa nu mai vorbim de zone ranite cu iz de sange; acolo vezi de fapt conditia animalica a mamiferului om si te intrebi oare ce gandeste un astfel de corp viu, condamnat practic la o supravietuire dureroasa si umilitoare. Cu riscul de a ma repeta in aceasta povestire: intrebarea permanenta a mea, ca european, strabatand zonele de stepa si high-land-ul sud-estic al Africii era: “cine a permis ca omul sa deranjeze, prin prezenta sa, acest continent dedicat fiarelor?” Termenul “a deranja” se refera la mai multe aspecte:

a)   desi, in fond, si omul este tot un mamifer, nu ne putem considera ca fiind animale salbatice. Implicit, omul nu ar trebui sa locuiasca cu si printre animale salbatice, fiind nevoit sa se comporte ca orice alta fiara, adica sa ucida pentru a nu muri de foame. Desigur ca este vorba de o perceptie destul de subiectiva datorata diferentei ce s-a creat intre diversele niveluri ale dezvoltarii umane, ale societatii. Daca as fi trait in urma cu 6 milioane de ani, cand nu existau aceste diferentieri, totul era la fel pentru toate sufletele vii, toti am fi fost la acelasi nivel incipient si totul ni s-ar fi parut absolut normal, desigur ca nici nu ne-am fi pus probleme de genul acesta, gandirea noastra concentrandu-se exclusiv pe vanat si agricultura, deci pe simpla supravietuire. Nivelul de “grija a supravietuirii” mai exista astazi in regnul animal si in cadrul acelor populatii ramase la nivel de triburi (oricum, nu mai este si cazul continentului european).

b)  pe de alta parte, aceasta planeta a fiarelor ar fi trebuit sa fie protejata de prezenta omului, tocmai din cauza raului ostentativ pe care acesta il provoaca ucigand animale pentru a face bani (parcurile nationale au politie locala tocmai din cauza branconierilor);

c)   un om al civilizatiei actuale (ca sa fiu un pic sarcastica, as putea spune “un produs” al civilizatiei actuale, “omul civilizat”), un european, desigur ca nu poate avea alta perceptie vazand cum fiinte bipede asemeni lui, dispunand practic de acelasi material genetic, traiesc precum maimutele, printre bananierii din tinuturile mai inalte, deci implicit cu maimutele impreuna, sau in triburi, in stepe de masai, care se mai hranesc inca ca urmare a vanatului cu sulita (mai omoara un leu, mai ucid o zebra etc etc), decat ca aceste populatii sunt “primitive” si traiesc sub limita demnitatii umane. Cand vezi un african mancand sos sau ciorba cu degetele, ai impresia ca e sub limita demnitatii umane; cand vezi un african bantuit de insecte, precum un rinocer sau o antilopa sau o felina, iar il clasezi sub limita demnitatii umane; cand vezi un african ucigand o capra sau o zebra, despicand-o si sugandu-i singele ca mijloc de hidratare si mancandu-i din maruntaie, apoi din carnea cruda, direct din cadavrul cald, iar il consideri sub limita demnitatii umane. Asa o fi? Avem oare acest drept de a stabili limite ale demnitatii umane? De unde incepe, unde se sfarseste?

~ * ~

In sfarsit, dupa vreo doua ore de coborat sustinut simteam ca inca doua ore ar fi fost suportabile, dar ziua urmatoare avea sa-mi confirme faptul ca senzatia era doar o iluzie si daca nu ne-am fi oprit la High Camp, urmatoarele 2 ore s-ar fi transformat probabil intr-un cosmar de efort fizic prelungit la vreo 4 ore minimum.

Locul de campare la 3.797 m a fost o alta revelatie peisagistica. Intrasem in zona de jnepenis si totul era deja ca o plimbare printr-o salbaticie domoala.  Refugiul salvamontistilor era o chilie din fier, sferica, vopsita in verde, cu antena care le permitea probabil comunicarea prin radio-emitatoare. Culmea surprizelor a fost sa gasim acolo si sa putem cumpara coca-cola in sticle clasice de 250 ml si…. bere!!!! 

Wow, desigur ca mi-am luat o sticla de jumatate de litru de bere, pe care am savurat-o cu extaz! 

Pe locul de campare amenajat pe platoul cu jnepeni mai era un singur grup de turisti cu calauzele lor, corturile noastre si-au gasit lejer loc printre arbustii de un verde intens si fiecare ne-am intins din lucrurile ude pe unde am putut. Era ultima noapte petrecuta in acele corturi suprasolicitate si invechite si intr-un fel ma incerca un regret: mai aveam doar cateva ore de petrecut in aceste tinuturi pe care nu le voi mai revedea vreodata.

Exact ca in fraza: “Paradisul este locul unde ai fost, ti-a placut, dar nu te vei reintoarce”. De ce oare trebuie sa fie asa? Nu stiu…….

La 19:20, profitand de ultimele resurse ale frontalei, eram in cort si completam in jurnalul expeditiei: “Sunt racita, dar imi merge bine. Soarele de pe Kilimanjaro mi-a ars necrutator fata si chiar ma doare. La 8 se serveste cina. Doamne, ce viata grea au carausii astia! Prosper, asistentul de ghid, trebuie doar sa indice traseul si nu are nici un amestec in toata munca depusa de carausi: gatit, strans, spalat, curatat, montarea si demontarea corturilor. Drumul de la baza muntelui pana aici a fost foarte interesant si frumos, un desert de lava cu ceva vegetatie. Sa speram ca nu va mai ploua, aproape ca nu mai am nimic uscat de rezerva. Maine este a 6-a zi in rezervatie si vom innopta doua nopti in Arusha, dupa care urmeaza saptamana de safari. Sper sa primim alte corturi, nu tot astea, super-vechi si murdare!”

Sambata, 30.12.2006: High Camp- Arusha

~ traducere din germana, Jurnalul expeditiei ~ “Out Post Hotel, camera 103, ora 20:45

A fost realmente o zi dura astazi, doamne ce am mai plans!!

06:00 – trezirea

06:40 – micul dejun

07:40 pornim la drum (dupa ce facem o poza de grup, toti murdari, flamanzi, uzi, obositi .... noi, turistii, plini de incantare!)

Peisaj foarte frumos, fantastic! Nu-l pot compara cu nimic ce am vazut pana acum in viata mea! Si in Ecuador am parcurs zile in sir zone vulcanice, dar totul era atat de diferit! Acolo solul era molatec si fara plante, era pamantul acela acoperit cu moos, o specie de muschiulet, fata de ce am vazut astazi as spune: “oarecum plictisitor”, desi pe atunci nu mi s-a parut deloc asa, totul era fascinant. Dar fascinatia zilei de astazi este mai mare, fara-ndoiala! Aici totul era tare precum piatra, foarte multa roca vulcanica peste tot, foarte multa vegetatie, copaci frumosi cu flori, uriasii pereti de stanca cu culorile lor combinate si…. peste tot, prezenta lavei care te face sa te gandesti la grozavii geologice de neimaginat!

Drumul in sine a fost doar coboras, destul de abrupt, destul de denivelat, cu mult noroi si zone stancoase. La un moment dat am dat de un drum amenajat sub forma de trepte prelungi, formatate prin pamant batatorit si trunchiuri lemnoase subtiri, care mi-a cam nenorocit genunchiul drept. Dar cea mai insuportabila, pe langa ingrozitoarea durere de genunchi, care mi-a incetinit radical ritmul de mers, a fost ploaia puternica si aproape permanenta, pelerina de ploaie s-a rupt, devenind inutilizabila, asa ca am avut un scurt acces de furie, am mototolit-o si am ingramadit-o pe rucsac, continuindu-mi mersul chinuit in hohote de plans. Si am plans necontenit cu toti plamanii mei pentru cel putin jumatate de ora.

Cand, in sfarsit, am ajuns la poarta de iesire din rezervatie (ora 13), marea surpriza a fost ca nu ne astepta nici un microbuz, asa cum ne promisese Joachim aseara. Mai rau decat atat, nu ni s-a pregatit nimic de mancare, asa cum era cazul tuturor celorlate grupuri care erau in tranzit in zona aceea. Am  primit un ou, o briosa si …. cam atat! Asta dupa aproape 6 ore de efort fizic! Am cumparat vederi, am semnat in registrul oficial, Martin si-a lasat bocancii lustruiti de catre un localnic care facea chestia asta fara nici o taxa, am mai facut fotografii si am incercat sa nu ne transformam in niste explozii furioase legate de organizarea ce lipsea cu desavarsire si pentru care desigur nu puteam sa-i multumim decat ghidului sef.

In jurul orei 2 p.m. incetase ploaia si Joachim ne-a anuntat ca trebuie sa mai coboram vreo 15 minute pana la microbuzul local, caci microbuzul alocat noua nu mai venea si nu aveam de ales. La durerile atroce de genunchi pe care le aveam, vestea era ca un traznet de rau augur. In acelasi timp eram incantata, pentru ca urma sa parcurgem perpedes ulita namoloasa a satului bananier, ceea ce-mi dadea ocazia sa fotografiez mult ravnita floare de banan, care o mai fotografiasem in jungla ecuadoriana, dar pozitionasem total eronat, astfel incat imensul bulb inchis era chiar in dreptul tulpinii arborelui si cu greu se putea deosebi in fotografie. Asa ca, iata, dupa 5 ani de asteptare, aveam din nou ocazia sa surprind aceasta planta! La vreo 5 minute dupa ce pornisem ploaia ne-a atacat din nou, cu putere. Dar chiar in acelasi moment in dreapta mea, peste un sant, era un bananier imens cu un bulb urias, desi gandurile mele erau concentrate la cum sa ajung mai repede grupul, cum sa sar santul, cum sa fac fotografia si cum sa recuperez timpul pierdut, in conditiile in care schiopatam si scrasneam din dinti. Am busit-o de doua ori cu fundu-n noroiul caramiziu dar m-am ridicat ca un hopa-mitica ranit si da, am reusit sa fotografiez micul meu vis de 5 ani de zile!!!

Drumul cu microbuzul a durat aproape doua ore si au avut loc discutii destul de aprinse, in care am intervenit si eu spre final, nemaiputand sa ma abtin la aberatiile scoase de Joachim fata de reprosurile si nemultumirile francezilor din grup. Am fotografiat destul de mult din goana masinii, totul era atat de diferit fata de ceea ce vazusem in ultimele 5 zile! Era insorit si foarte-foarte cald.

La hotel am putut sa fac un dus fierbinte, apoi am trimis un SMS entuziasmat lui Rares, Neli si Mihai: “E 17:20. Coborat de pe Kili! In viata mea nu am indurat atata ploaie, lapovita, noroi . . . . dar si aventura, rau, efort fizic prelungit, frumusete, nesomn, durere . . .  nu am cuvinte!! Trezirea la 6, corturile sunt veki, totul e ud, nu mai am skimburi! Dimineata la 8 incepe a doua parte a aventurii, mancare& dus lipsesc!”

Deci, pe scurt, cam acesta e rezumatul ultimei zile de Kilimanjaro. Aceasta e poza finala de grup facuta dimineata la 7, inainte de a parasi High Camp, iar mai jos sunt fotografii surprinse pe traseu.

Mweka Hut, unde am avut un scurt popas si unde trebuia sa ne inregistram in omniprezentul registru al turistilor, era in plin proces de constructie a unui viitor site camp, adica cu toalete pentru turisti, toalete pentru carausi si probabil ceva mai mult de atat, luand in considerare numarul destul de mare de scanduri si chiar scheletul unei viitoare cladiri.

Cum ajung toate aceste materiale de constructii in inima salbaticiei, la 3.100 m alt., aveam sa vedem cu ochii nostri, urmandu-ne drumul de coborare.

Primul care ne-a iesit in cale, carand o astfel de scandura pe cap, era un barbat. Dupa care am fost oarecum surprinsi sa vedem femei si copii.

Erau asudati si nu pot spune ca aveau o mimica multumita sau fericita, uitandu-ma la ei chiar aveam sentimentul ca o duc greu si ca nu se simt bine in pielea lor. De ce fac aceasta observatie? Poate pentru ca in Ecuador am sesizat o altfel de abordare a localnicilor fata de propriile vieti, acolo sentimentul pregnant era ca se simt liberi si fericiti, chiar daca gradul de saracie era ridicat in zonele strabatute de noi. Dar era parca o alta nuanta a saraciei si  radical o alta atmosfera.

Aici, pe drumul de urcus si de coboras catre si dinspre Kilimanjaro, se perinda zilnic sute de turisti din cele mai sofisticate civilizatii: japonezi, americani, scandinavi s.a.m.d. Intervine diferenta culorii pielii si este greu de crezut ca majoritatea, martori ai unor astfel de scene, nu se trezesc ca gandurile le fug inapoi in timp, la epoca sclavagismului si a ororilor acesteia.  Turistii sunt o minoritate alba, care platesc pentru a fi in mijlocul unei majoritati de alta culoare, o culoare contrastanta, caci nimic nu este mai contrastant decat negru versus alb. Si constiinta istoriei intervine. Diferenta vizuala, care are inevitabil si implicatii mentale, este fantastica, cel putin mie personal asa mi s-a parut si chiar descriam mai devreme la un moment dat, ca ma incerca acel sentiment de vinovatie pentru soarta localnicilor. Ei bine, daca Kilimanjaro s-ar fi aflat undeva in Europa, unde eu, ca european, as fi mers in aceleasi conditii, adica platind aceste servicii de carausie si servire, tabloul de ansamblu ar fi fost cu totul altul: carausii ar fi avut aceeasi culoare a pielii ca turistii, nu ar fi existat toalete separate, ei nu s-ar fi simtit nefericiti, tu nu te-ai fi simtit vinovat.

Pe de alta parte, desi s-ar putea sa ma insel, pe localnici se pare ca ii apasa propria soarta, ceea ce este absolut de inteles. Traiesc in tarana, traiesc practic in jungla, dar pe langa ei trec zilnic turisti albi care dispun de haine, de protectie impotriva ploii, de incaltaminte, de mancare, de bani, de aparate de fotografiat si de tot felul de chestii fara de care noi, europenii, consideram ca nici nu mai putem trai.

Aproape toti acesti africani care urcau spre Mweka Hut, fiecare cu acea greutate teribila deasupra capului, ne intrebau din mers daca nu avem sa le dam ciocolata. Mai ales femeile si copiii intrebau. Fara sa se opreasca, caci daca se opreau probabil isi intrerupeau ritmul si le-ar fi fost si mai greu; si oricum probabil nu se asteptau sa le dam ceva. Noi chiar nu am avut la noi nimic de mancare dulce, de ciocolata nici vorba.

Cand a inceput din nou ploaia, cu puterea abundentei de nestavilit, am clacat. Pelerina nu-mi mai era de nici un folos si am simtit o furie teribila, m-am simtit doar extrem de singura atunci cand nimeni nu m-a intrebat ce naiba am, cand nimeni nu era cu mine, sa simt o oarecare apartenenta, sa simt ca ii pasa cuiva. Asa ca am inceput sa plang, durerea la genunchi imi seca sufletul si drumul mi se parea infinit. Mergeam mecanic, printre sughituri, habar nu aveam cat mai aveam, stiam doar ca nu mai puteam, dar trebuia sa continui.

Cand mi s-a deschis aceasta imagine in fata ochilor, stiam ca ajunsesem, stiam ca ne vom urca intr-un autovehicol si la un moment dat voi ajunge undeva sa ma spal si sa dorm. Si sa mananc.

Lucrurile nu au decurs chiar asa din pacate, dar dupa vreo 15 minute mi-am revenit si ma prosteam, facand poze.

Eram flamanzi, eram uzi, eram epuizati, dar eram extaziati, trecusem printr-o saptamana provocatoare, vazusem si simtisem lucruri unice, care ne-au umplut fiinta pentru inca mult timp inainte.

N.B.  Scuze pentru anumite inadvertente in text,  dar initial nu l-am scris pentru a aparea on-line si multe poze nu apar aici sau nu sunt pozitionate acolo unde ar trebui. Il voi rescrie la un moment dat, astfel încât să apară într-o formă mai decentă, dar deocamdată cred că informația de aici este utilă.

Urmează și o povestire despre un safari inedit.

Africa (9) - 5th day_ascensiunea Kilimanjaro

 previous day - click here

Am facut o ultima poza chiar inainte sa ne aliniem in sir indian, se vede si luna plina care a fost precum un lampadar binevenit pe traseu, iar vremea a fost absolut ideala, cu unele rezerve dupa plafonul de 5.500 m alt., cand caldura si lumina soarelui erau greu de suportat si ne-am ales cu niste arsuri….. despre care insa voi povesti later.

O alta chestie care in Anzi m-a chinuit teribil si pe care acum am reusit sa o inlatur, a fost faptul ca pantalonii meu de goretex erau prevazuti cu bretele, ceea ce m-a impiedicat sa pot “merge la toaleta” pe traseul de noapte, caci peste bretele venea polarul si geaca si inca o veste groasa din fash, iar in conditiile de bezna si de vreme rea pe care le avusesem acolo (plus de asta, eram putini pe traseu, eram singura tipa din grup etc. etc.), fiind si legati in cordelina cate 3, a fost practic imposibil sa imi satisfac aceste necesitati pe parcursul celor 12 ore de efort. Acum am renuntat la bretele si a fost mai bine, caci dupa nici o ora de urcat a trebuit sa ies din rand si sa caut un loc mai discret, chestie posibila prin prezenta unor stanci mari (in Anzi asa ceva nu exista, deci intunericul ar fi fost singurul ascunzish posibil).

Desigur ca nu este foarte mult de comentat despre primele 6-7 ore de mers, caci vremea a fost linistita, nu au aparut surprize neasteptate. Doar ca inaintam foarte greu, un pas la 5 secunde poate. Eram oarecum nervoasa din cauza ca nu aveam coltarii cu mine si bocancii mei nu dispun de acel cant dur, astfel incat inaintam ca un mormoloc frustrat, efortul depus fiind mai mare, zapada fiind nici moale, nici foarte tare, asa ca alunecai tot timpul si te gandeai: “Doamne, ce prostie! Ce prostie! Ce prostie!” Cand l-am mai auzit si pe Joachim spunand ca probabil bocancii mei nu sunt buni si d-aia merg mai incet, imi venea sa-l fac iresponsabil, ceea ce, desigur, ar fi fost inutil. Reprosurile si le-a primit de la toti ceilalti, cand ne aflam in drum spre Arusha, cand trecusera toate extremele si probabil au simtit nevoia sa-si verse nervii pe el, de ii venea sa sara pe geamul masinii! Dar episodul va fi povestit la momentul oportun, nu acum.

Sa fi fost ora 6 dimineata – cinci jumate cand bezna incepea sa se risipeasca si uitandu-ma in urma vedeam ca urcam abrupt printr-o infinita eternitate de zapada. Locul ideal unde orice alpinist isi doreste sa-si sfarseasca viata, invaluit de incomparabila moarte alba…. Desigur nu pe Kibo, ar fi penibil pentru un alpinist cu pretentii…. Ma fura imaginatia, scuze! Dar era a treia ruta de genul acesta si retraiam, inevitabil momentele de extrema din rutele anterioare, cand chiar imi dorisem sa fiu lasata doar sa adorm acolo, printre ghetarii albastrui-verzui…..

Poza luata la 05:10    Poza luata la 05:56

Cu cateva minute inainte de sase dimineata raul din mine n-a mai suportat, asa ca ingenuncheam din ce in ce mai des in zapada si incercam, printre lacrimi, sa vomez un stomac gol, kestie care provoaca o stare distrugatoare insotita de niste dureri atroce. Tot ce a urmat pentru urmatoarele 8 ore s-a derulat ca un fel de vis-cosmar, din pacate, nu am savurat nimic, nu prea m-am bucurat de nimic, vedeam numai alb si simteam numai rau, la un moment dat ghidul mi-a luat rucsacelul, l-am rugat sa-mi faca o fotografie si cu “anca in mizerie” si coborarea a fost infernala. Ma desparteau 300 de m de varf, era ca si cum “atingi fericirea cu mana” si totul se invaluie in ceata. Sunt o norocoasa pentru faptul ca fericirea nu = cu destinatia, ci cu drumul parcurs, dar sa te afli la 5.700 m si sa vezi totul in fata ta printr-o perdea de lacrimi, in genunchi, este o experienta aproape traumatizanta. Cu ceilalti din grup pierdusem legatura de mult, erau deja sus si faceau poze, din spatele meu se mai tarau niste asiatici obositi.

Am trecut peste revelatia de a vedea intreaga maretie a vulcanului ca in transa, eram atat de epuizata si sfarsita de raul din interior, ca nu-mi mai pasa de nimic. Peste toata starea se adauga o somnolenta crunta, indescriptibila, m-am surprins facand pasi cu ochii inchisi ! Cred ca atunci s-a intamplat de ghidul mi-a luat rucsacelul, desi eu insistasem ca n-am nici o problema cu el, sa fii avut 5 kg in total? Nu mi-a mai pasat nici de poze, nici de faptul ca ajunsesem atat de sus, stiu doar ca imi era foarte rau si ma astepta o coborare lunga. Si mai stiu ca imi era infernal de cald, dar eram prea epuizata pentru a ma putea dezbraca.

Cand m-am aflat pentru intaia oara in viata la 6.000 m alt, stiu inca si acum ca am fost de-a dreptul invadata de trairi ce nu pot fi descrise si redate:

“Ma aflu la aproape sase km deasupra Pamantului, peste si sub marile de nori, intr-o lume unde cu adevarat se poate spune ca pandeste eternitatea. Aici fiind, in zorii zilei, ametita de epuizare, altitudine, dar si de maretia coplesitoare a unui rasarit de soare in culori ce nu pot fi surprinse si descrise, descopar ca aceasta lume atat de calma, atat de neteda, atat de neatinsa de rau, ce ne lasa din timp in timp impresia ca ar putea fi stapanita, cucerita de noi, aceasta lume are acum, in lumina inceputului de zi, o valoare ce depaseste sub toate dimensiunile puterea  mea de perceptie; este o lume concreta si abstacta, superba si periculoasa – sau poate dimpotriva! -, rece si calda, chematoare si infricosatoare, inalta si adanca, senina si neprevazuta. Dulcea ei chemare devine o capcana. Si imi imaginez aceasta imensa capcana alba, desfasurata aici, chiar sub picioarele mele: dedesubt domneste o tacere absoluta, o pace desavarsita. Ma aflu pe hotarul dintre toate paradoxurile, dintre real si ireal, dintre cunoscut si necunoscut, dintre dorinta de a cobora spre a trai si dorinta de a ramane aici si de a intelege ce inseamna de fapt eternitatea…. A fi aici, a fi in tinuturile Anzilor, este in sine, nu doar “bomboana din varful tortului”, este o stare de spirit ce nu se pierde odata cu terminarea calatoriei. (….) Muntii, acele varfuri care, atunci cand sufla vantul, isi desfac esarfele de zapada, cuprinse de lividitatea pe care o capata lucrurile inaintea furtunii, acea valtoare atat de aspra, care, daca trebuie suportata intr-o noapte, in timp ce te afli pe acest hotar dintre paradoxuri, te face sa te gandesti din nou la sensul vietii, la prezenta la aici, la insasi “filosofia” ta despre existenta pe care o percepi. Ce cauti aici? Ce cauta oamenii venind aici? Ce fel de om esti tu? Ce fel de oameni sunt cei care se aventureaza aici? Sau, de ce nu, ma intreb de ce nu mai este nici o prezenta feminina aici, acum?

Si, prinsa in aceasta capcana, intr-un amalgam de euforie, extaz si epuizare, ma dumiream, printre altele, ca un spectacol nu are sens decat privit prin prisma propriului eu, a propriei personalitati si abilitati de percepere si traire. Mai prozaic, se poate vorbi de un “tel” individual. Era telul meu sa ajung pe cel mai inalt vulcan activ din lume? Am devenit constienta de acest aspect al expeditiei abia ore mai tarziu, auzind comentariile unora dintre baieti. As fi simtit cu siguranta o oarecare tristete daca nu as fi ajuns sus, sa privesc spre interiorul craterului, dar m-as ura pe mine daca raspunsul la o asemenea intrebare mi-ar fi afirmativ. Drumul in sine, precum si marsurile si ascensiunile anterioare, agitatia si orele de nesomn au conferit un sens divin acestei experiente in Anzi…. Si fericirea sufletului meu se pierde intr-o nesfarsita adoratie fata de eternitate…..”

Recunosc ca in Ecuador organizarea a fost alta si conditiile geografice si de infrastructura permit o alta desfasurare si ordonare a gandurilor, acolo, la finalul fiecarei zile aveam timp si spatiu de scris, de meditat, nu eram atat de obosita, expeditia a durat trei saptamani dar s-au combinat extremele intre ele, dormitul in cort, dormitul in ferme izolate dar super curate si primitoare, dormitul in hotel chiar (cand am facut tranzitia de la un vulcan la altul, aflati in zone distincte ale tarii). Ca urmare, impresiile de peste zi puteau fi exploatate din plin, avand posibilitatea de a le descrie cat de cat, in liniste, seara, pentru 1 sau 3 ore chiar.

Coborarea de pe Kilimanjaro – desi nu se punea problema vreunei dificultati tehnice, cum a fost cazul Anzilor sau cum este cazul Alpilor (crevasele lipseau cu desavarsire de pilda, cordelina si pioletul erau inutile) -  a fost extenuanta. A fost o lupta continua cu somnul. A fost un chin al stomacului. A fost un nou record personal al vointei. A fost o permanenta jena fata de mine si de ghidul care era in fata, caci inaintam atat de lent, de parca m-as fi indreptat spre esafod, nu spre cortul unde ma astepta hrana si somn. Confruntarea cu valul de caldura si cu soarele de-a dreptul inoportun de nemilos te facea sa iti doresti sa te dezbraci complet, tot corpul se tara in virtutea inertiei.

Coborarea, desi “infernala”, cum o defineam mai sus, a fost de-a dreptul majestuoasa in toata profunzimea termenului. Prin ce? Prin oboseala, prin ceea ce simti acolo sus, prin peisajul in care toata fiinta ta se scufunda.

Fata de cele doua coborari din Ecuador, de la peste 6.00o de metri, coborarea de pe Kilimanjaro a fost mai pestrita prin numarul mare de temerari aflati pe traseu, chestie care mie personal imi creeaza un oarecare disconfort. Este o mare diferenta intre a escalada si cobora un munte inalt pe langa alti max. 15-20 de oameni, si a avea in jurul tau pe putin 100 de turisti, vorbind tot felul de limbi si avand tot felul de manifestari.  Desi nu sunt un vanator de recorduri, ceea ce fac in prezenta atator amatori, scade mult din importanta pe care o acord propriei mele realizari, pentru ca fiecare individ doreste la un moment dat sa devina “mai“ unic decat ceilalti, facand ceva ce foarte putini reusesc.

Desi imi era foarte rau, imperiul alb dimprejurul meu si faptul ca ma aflam pe continentul negru, sunt imagini vizuale si mentale care se digera in timp pe termen lung. Scriu si parca ieri am coborat de-acolo si dorinta de a fi din nou acolo ma copleseste, aici, in banalitatea apartamentului meu citadin european. Prin faptul ca epuizarea a fost covarsitoare totul se estompleaza, inclusiv abilitatea de a descrie en detail drumul de intoarcere, lupta cu somnul, dorinta de a muri acolo sus, intr-una din cele mai fericite variante pe care si-o poate dori un alpinist modest.

 In poza eram pe jumatate adormita, pe undeva pe la 5.700 m alt. Si stiu foarte exact, ca oricat de nostim pare, nu era deloc asa, chiar daca afara stralucea soarele si totul era luminos. Eram ataaaat de departe de … odihna si mancare (!!!) Cu mancarea s-a rezolvat cam in 7 ore, dar cu somnul abia seara, caci ghidul uitase sa ne spuna (ups!) ca nu vom innopta in tabara de baza, ci vom mai fi nevoiti ca dupa cele 14 ore ascensiune, sa mai mergem inca vreo 4 (!)

Portiunea cu soare s-a terminat brusc, la fel cum si intrasem in ea. In decurs de vreo 10 ore trecusem prin toate anotimpurile si fazele unei zile si nopti: adica pornim pe intuneric, calm in jur, apoi rasare soarele, totul este inundat de caldura si prea multa lumina ~ periculoasa reflectie a razelor asupra desertului alb de zapada ~, iti vine sa ramai in costum de baie, apoi reintri in zona de lapovita, vant, ploaie si frig ….. si ai pretentia ca organismul tau sa fie saltaretz si voios (?!)

Am ajuns jos si m-am bagat direct in cort, mi-am facut o fotografie si am zacut cred ca vreo doua ore, aproape inerta.

Habar nu am ce au facut ceilalti, dar mai mult ca sigur erau in aceeasi stare ca si mine, daca nu cumva mai rau. Pe la doua era mancarea gata, am mancat putin si ne-am umplut toti de stupoare cand ni s-a spus ca trebuie sa continuam coborarea pentru inca patru ore, pentru ca “nu e indicat sa dormi la inalta altitudine” ~ ceea ce nu era real, mi-aduc foarte bine aminte ca in Ecuador am dormit 3 nopti la rand la peste 4.500 m alt. Rationamentul este de fapt altul (parerea mea):

Kilimanjaro este o destinatie lejera si foarte de circulata. Incepand cu ora 16 in mod normal incepea sa apara urmatorul val de turisti care, ca si noi, achitasera taxele de parc pentru un total de 6 zile. Orice zi in plus costa. Totul era gandit pe banda ...... Ca urmare, platoul trebuia golit de cei care facusera ascensiunea, astfel incat sa aiba loc urmatorii. Un mecanism extrem de simplu. Ora 16 era limita de intarziere cand noi trebuia sa ne luam calabalacul si sa pornim in jos pe Mweka Route.

Mai mult taraindu-ne si cu unele discutii din cauza lui Martin si a tatalui sau, care nu mai vroiau sa faca nici un pas in ziua aceea, a trebuit totusi sa pornim la drum. Se ajunsese la un compromis, astfel incat sa nu mai fie nevoie sa parcurgem cele patru ore, ci doar doua, existand posibilitatea sa parcam la jumatatea drumului, la 3.797 m. La nivel psihologic, cele doua ore care ne asteptau ni se pareau mai chinuitoare decat cele 12 care le aveam in spatele nostru!

urmarea, ieșirea spre urban, click here