Traseul
de coborare pe Mweka Route a fost aparte, diferentiindu-se de peisagistica
ultimelor 5 zile. Pur si simplu frumos, sublim, sublim de frumos! Asta pentru
cei care apreciaza tinuturile aride formate in general in zonele vulcanilor. In
drum spre tabara de baza vedeai si simteai aderenta pe lava pietrificata in tot
felul de forme, in drumul dinspre tabara de baza totul era un pustiu infinit
acoperit cu o vegetatie scurta, un verde ce parca se lupta sa iasa din cenusiul
general, un alb al unor plante micute si cretulii, apoi un platou imens cu
milioane de roci vulcanice de toate dimensiunile.
La un moment dat pe drum
am dat de un vehicol mare, din fier, cu o roata.
Ni
se parea putin probabil sa fie utilizat ca mijloc de salvare, avandu-se in
vedere greutatea pe care o inspira privindu-l, dar dupa vreo jumatate de ora
ne-am intalnit realmente cu un caraus local care cara un astfel de vehicol spre
baza muntelui, si de la care am aflat ca este folosit pentru salvarea
turistilor accidentati.
Dupa
ce am iesit din zona de pacla, probabil dupa circa o ora de mers sustinut,
peisajul a devenit mai prietenos. Ne-am oprit sa ne fotografiem figurile
tumefiate si ne-am declarat de-a dreptul ingroziti sa ne vedem propriile fete,
cu nasul si barbia acoperite de o crusta galbuie, cu buzele umflate pana spre
limita durerii, cu pometii de nerecunoscut si cu ochii mici, infundati in
pernitele acestora, avand parca si o alta linie directionala decat cea
initiala! Eram
de-a dreptul desfigurati, dupa cum se poate vedea si in fotografie (nici eu nu
ma recunosc)!
In cele doua ore de mers
ne-am mai intretinut la vorba cu Prosper, asistentul ghidului sef, un baiat
foarte tanar si frumusel in rasa lui, aproape delicat. Tamplar
de meserie, facea jobul acesta pentru a mai castiga un ban, dar intentia lui
era de a face o scoala mai departe, pentru ca este foarte greu sa fii ghid
montan in tinuturile inalte, nu ii place pe termen lung. La viata lui mai
fusese in Zimbabwe si in Africa de Sud, in rest nu a parasit continentul
african din lipsa de bani, ca de altfel probabil 95% din populatia Tansaniei,
Keniei si a celorlalte tari aflate in aceeasi stare de subdezvoltare. Venind
dintr-o tara ca Romania, unde am prins si vreo 20 de ani de lipsuri, din care
vreo 9 ani de crunta saracie si infometare pe toate planurile, sa vezi
realitatea africana ramane pana la urma tot un soc. Acolo aflandu-te si mai
vorbind cu localnicii, strabatand perpedes zone izolate, abia acolo poti spune
ca ai putea sa percepi termenul de saracie aflata la cea mai de jos limita a
supravietuirii; acolo poti intelege cu adevarat imaginile pe care le vezi pe
Discovery despre populatiile subalimentate din Etiopia, Nigeria, Kenya etc;
acolo vezi si pricepi cum oameni sub forma de schelete nu au puterea necesara
sa alunge insectele ce ii bantuie mai ales in zonele fetei, ale ochilor,
nasului si gurii, acolo unde exista urme de oarecare umezeala, ca sa nu mai
vorbim de zone ranite cu iz de sange; acolo vezi de fapt conditia animalica a
mamiferului om si te intrebi oare ce gandeste un astfel de corp viu, condamnat
practic la o supravietuire dureroasa si umilitoare. Cu riscul de a ma repeta in
aceasta povestire: intrebarea permanenta a mea, ca european, strabatand zonele
de stepa si high-land-ul sud-estic al Africii era: “cine a permis ca omul sa
deranjeze, prin prezenta sa, acest continent dedicat fiarelor?” Termenul “a
deranja” se refera la mai multe aspecte:
a) desi, in fond, si omul este
tot un mamifer, nu ne putem considera ca fiind animale salbatice. Implicit,
omul nu ar trebui sa locuiasca cu si printre animale salbatice, fiind nevoit sa
se comporte ca orice alta fiara, adica sa ucida pentru a nu muri de foame.
Desigur ca este vorba de o perceptie destul de subiectiva datorata diferentei
ce s-a creat intre diversele niveluri ale dezvoltarii umane, ale societatii.
Daca as fi trait in urma cu 6 milioane de ani, cand nu existau aceste
diferentieri, totul era la fel pentru toate sufletele vii, toti am fi fost la
acelasi nivel incipient si totul ni s-ar fi parut absolut normal, desigur ca
nici nu ne-am fi pus probleme de genul acesta, gandirea noastra concentrandu-se
exclusiv pe vanat si agricultura, deci pe simpla supravietuire. Nivelul de “grija
a supravietuirii” mai exista astazi in regnul animal si in cadrul acelor
populatii ramase la nivel de triburi (oricum, nu mai este si cazul
continentului european).
b) pe de alta parte,
aceasta planeta a fiarelor ar fi trebuit sa fie protejata de prezenta omului,
tocmai din cauza raului ostentativ pe care acesta il provoaca ucigand animale
pentru a face bani (parcurile nationale au politie locala tocmai din cauza
branconierilor);
c) un om al
civilizatiei actuale (ca sa fiu un pic sarcastica, as putea spune “un produs”
al civilizatiei actuale, “omul civilizat”), un european, desigur ca nu poate
avea alta perceptie vazand cum fiinte bipede asemeni lui, dispunand practic de
acelasi material genetic, traiesc precum maimutele, printre bananierii din
tinuturile mai inalte, deci implicit cu maimutele impreuna, sau in triburi, in
stepe de masai, care se mai hranesc inca ca urmare a vanatului cu sulita (mai
omoara un leu, mai ucid o zebra etc etc), decat ca aceste populatii sunt “primitive”
si traiesc sub limita demnitatii umane. Cand vezi un african mancand sos sau
ciorba cu degetele, ai impresia ca e sub limita demnitatii umane; cand vezi un
african bantuit de insecte, precum un rinocer sau o antilopa sau o felina, iar
il clasezi sub limita demnitatii umane; cand vezi un african ucigand o capra
sau o zebra, despicand-o si sugandu-i singele ca mijloc de hidratare si
mancandu-i din maruntaie, apoi din carnea cruda, direct din cadavrul cald, iar
il consideri sub limita demnitatii umane. Asa
o fi? Avem oare acest drept de a stabili limite ale demnitatii umane? De unde incepe, unde se
sfarseste?
~ * ~
In sfarsit, dupa vreo doua
ore de coborat sustinut simteam ca inca doua ore ar fi fost suportabile, dar
ziua urmatoare avea sa-mi confirme faptul ca senzatia era doar o iluzie si daca
nu ne-am fi oprit la High Camp, urmatoarele 2 ore s-ar fi transformat probabil
intr-un cosmar de efort fizic prelungit la vreo 4 ore minimum.
Locul
de campare la 3.797 m a fost o alta revelatie peisagistica. Intrasem in zona de
jnepenis si totul era deja ca o plimbare printr-o salbaticie domoala.
Refugiul salvamontistilor era o chilie din fier, sferica, vopsita in verde, cu
antena care le permitea probabil comunicarea prin radio-emitatoare. Culmea
surprizelor a fost sa gasim acolo si sa putem cumpara coca-cola in sticle
clasice de 250 ml si…. bere!!!!
Wow,
desigur ca mi-am luat o sticla de jumatate de litru de bere, pe care am
savurat-o cu extaz!
Pe
locul de campare amenajat pe platoul cu jnepeni mai era un singur grup de
turisti cu calauzele lor, corturile noastre si-au gasit lejer loc printre
arbustii de un verde intens si fiecare ne-am intins din lucrurile ude pe unde
am putut. Era ultima noapte petrecuta in acele corturi suprasolicitate si
invechite si intr-un fel ma incerca un regret: mai aveam doar cateva ore de
petrecut in aceste tinuturi pe care nu le voi mai revedea vreodata.
Exact
ca in fraza: “Paradisul este locul unde ai fost, ti-a placut, dar nu te vei
reintoarce”. De
ce oare trebuie sa fie asa? Nu stiu…….
La 19:20, profitand de
ultimele resurse ale frontalei, eram in cort si completam in jurnalul
expeditiei: “Sunt racita, dar imi merge bine. Soarele
de pe Kilimanjaro mi-a ars necrutator fata si chiar ma doare. La 8 se serveste
cina. Doamne, ce viata grea au carausii astia! Prosper, asistentul de ghid,
trebuie doar sa indice traseul si nu are nici un amestec in toata munca depusa
de carausi: gatit, strans, spalat, curatat, montarea si demontarea corturilor. Drumul
de la baza muntelui pana aici a fost foarte interesant si frumos, un desert de
lava cu ceva vegetatie. Sa speram ca nu va mai ploua, aproape ca nu mai am
nimic uscat de rezerva. Maine este a 6-a zi in rezervatie si vom innopta doua
nopti in Arusha, dupa care urmeaza saptamana de safari. Sper sa primim alte
corturi, nu tot astea, super-vechi si murdare!”
Sambata, 30.12.2006:
High Camp- Arusha
~ traducere din
germana, Jurnalul expeditiei ~ “Out Post Hotel, camera 103, ora 20:45
A
fost realmente o zi dura astazi, doamne ce am mai plans!!
06:00
– trezirea
06:40
– micul dejun
07:40 pornim la drum
(dupa ce facem o poza de grup, toti murdari, flamanzi, uzi, obositi .... noi,
turistii, plini de incantare!)
Peisaj
foarte frumos, fantastic! Nu-l pot compara cu nimic ce am vazut pana acum in
viata mea! Si in Ecuador am parcurs zile in sir zone vulcanice, dar totul era
atat de diferit! Acolo solul era molatec si fara plante, era pamantul acela
acoperit cu moos, o specie de muschiulet, fata de ce am vazut astazi as spune:
“oarecum plictisitor”, desi pe atunci nu mi s-a parut deloc asa, totul era
fascinant. Dar
fascinatia zilei de astazi este mai mare, fara-ndoiala! Aici totul era tare precum piatra, foarte multa roca vulcanica peste
tot, foarte multa vegetatie, copaci frumosi cu flori, uriasii pereti de stanca
cu culorile lor combinate si…. peste tot, prezenta lavei care te face sa te
gandesti la grozavii geologice de neimaginat!
Drumul
in sine a fost doar coboras, destul de abrupt, destul de denivelat, cu mult
noroi si zone stancoase. La un moment dat am dat de un drum amenajat sub forma
de trepte prelungi, formatate prin pamant batatorit si trunchiuri lemnoase
subtiri, care mi-a cam nenorocit genunchiul drept. Dar cea mai insuportabila,
pe langa ingrozitoarea durere de genunchi, care mi-a incetinit radical ritmul
de mers, a fost ploaia puternica si aproape permanenta, pelerina de ploaie s-a
rupt, devenind inutilizabila, asa ca am avut un scurt acces de furie, am
mototolit-o si am ingramadit-o pe rucsac, continuindu-mi mersul chinuit in
hohote de plans. Si am plans necontenit cu toti plamanii mei pentru cel putin
jumatate de ora.
Cand,
in sfarsit, am ajuns la poarta de iesire din rezervatie (ora 13), marea
surpriza a fost ca nu ne astepta nici un microbuz, asa cum ne promisese Joachim
aseara. Mai rau decat atat, nu ni s-a pregatit nimic de mancare, asa cum era cazul
tuturor celorlate grupuri care erau in tranzit in zona aceea. Am primit
un ou, o briosa si …. cam atat! Asta dupa aproape 6 ore de efort fizic! Am
cumparat vederi, am semnat in registrul oficial, Martin si-a lasat bocancii
lustruiti de catre un localnic care facea chestia asta fara nici o taxa, am mai
facut fotografii si am incercat sa nu ne transformam in niste explozii furioase
legate de organizarea ce lipsea cu desavarsire si pentru care desigur nu puteam
sa-i multumim decat ghidului sef.
In
jurul orei 2 p.m. incetase ploaia si Joachim ne-a anuntat ca trebuie sa mai
coboram vreo 15 minute pana la microbuzul local, caci microbuzul alocat noua nu
mai venea si nu aveam de ales. La durerile atroce de genunchi pe care le aveam,
vestea era ca un traznet de rau augur. In acelasi timp eram incantata, pentru
ca urma sa parcurgem perpedes ulita namoloasa a satului bananier, ceea ce-mi
dadea ocazia sa fotografiez mult ravnita floare de banan, care o mai
fotografiasem in jungla ecuadoriana, dar pozitionasem total eronat, astfel
incat imensul bulb inchis era chiar in dreptul tulpinii arborelui si cu greu se
putea deosebi in fotografie. Asa ca, iata, dupa 5 ani de asteptare, aveam din
nou ocazia sa surprind aceasta planta! La vreo 5 minute dupa ce pornisem ploaia
ne-a atacat din nou, cu putere. Dar chiar in acelasi moment in dreapta mea,
peste un sant, era un bananier imens cu un bulb urias, desi gandurile mele erau
concentrate la cum sa ajung mai repede grupul, cum sa sar santul, cum sa fac
fotografia si cum sa recuperez timpul pierdut, in conditiile in care schiopatam
si scrasneam din dinti. Am busit-o de doua ori cu fundu-n noroiul caramiziu dar
m-am ridicat ca un hopa-mitica ranit si da, am reusit sa fotografiez micul meu
vis de 5 ani de zile!!!
Drumul
cu microbuzul a durat aproape doua ore si au avut loc discutii destul de
aprinse, in care am intervenit si eu spre final, nemaiputand sa ma abtin la
aberatiile scoase de Joachim fata de reprosurile si nemultumirile francezilor
din grup. Am fotografiat destul de mult din goana masinii, totul era atat de
diferit fata de ceea ce vazusem in ultimele 5 zile! Era insorit si
foarte-foarte cald.
La
hotel am putut sa fac un dus fierbinte, apoi am trimis un SMS entuziasmat lui
Rares, Neli si Mihai: “E 17:20. Coborat de pe Kili! In viata mea nu am indurat
atata ploaie, lapovita, noroi . . . . dar si aventura, rau, efort fizic
prelungit, frumusete, nesomn, durere . . . nu am cuvinte!! Trezirea la 6, corturile sunt
veki, totul e ud, nu mai am skimburi! Dimineata la 8 incepe
a doua parte a aventurii, mancare& dus lipsesc!”
Deci, pe scurt, cam
acesta e rezumatul ultimei zile de Kilimanjaro. Aceasta e poza finala de grup
facuta dimineata la 7, inainte de a parasi High Camp, iar mai jos sunt
fotografii surprinse pe traseu.
Mweka
Hut, unde am avut un scurt popas si unde trebuia sa ne inregistram in
omniprezentul registru al turistilor, era in plin proces de constructie a unui
viitor site camp, adica cu toalete pentru turisti, toalete pentru carausi si
probabil ceva mai mult de atat, luand in considerare numarul destul de mare de
scanduri si chiar scheletul unei viitoare cladiri.
Cum
ajung toate aceste materiale de constructii in inima salbaticiei, la 3.100 m
alt., aveam sa vedem cu ochii nostri, urmandu-ne drumul de coborare.
Primul
care ne-a iesit in cale, carand o astfel de scandura pe cap, era un barbat.
Dupa care am fost oarecum surprinsi sa vedem femei si copii.
Erau
asudati si nu pot spune ca aveau o mimica multumita sau fericita, uitandu-ma la
ei chiar aveam sentimentul ca o duc greu si ca nu se simt bine in pielea lor.
De ce fac aceasta observatie? Poate pentru ca in Ecuador am sesizat o altfel de
abordare a localnicilor fata de propriile vieti, acolo sentimentul pregnant era
ca se simt liberi si fericiti, chiar daca gradul de saracie era ridicat in
zonele strabatute de noi. Dar era parca o alta nuanta a saraciei si
radical o alta atmosfera.
Aici,
pe drumul de urcus si de coboras catre si dinspre Kilimanjaro, se perinda
zilnic sute de turisti din cele mai sofisticate civilizatii: japonezi,
americani, scandinavi s.a.m.d. Intervine diferenta culorii pielii si este greu
de crezut ca majoritatea, martori ai unor astfel de scene, nu se trezesc ca
gandurile le fug inapoi in timp, la epoca sclavagismului si a ororilor
acesteia. Turistii sunt o minoritate alba, care platesc pentru a fi in
mijlocul unei majoritati de alta culoare, o culoare contrastanta, caci nimic nu
este mai contrastant decat negru versus alb. Si constiinta istoriei intervine.
Diferenta vizuala, care are inevitabil si implicatii mentale, este fantastica,
cel putin mie personal asa mi s-a parut si chiar descriam mai devreme la un
moment dat, ca ma incerca acel sentiment de vinovatie pentru soarta localnicilor.
Ei bine, daca Kilimanjaro s-ar fi aflat undeva in Europa, unde eu, ca european,
as fi mers in aceleasi conditii, adica platind aceste servicii de carausie si
servire, tabloul de ansamblu ar fi fost cu totul altul: carausii ar fi avut
aceeasi culoare a pielii ca turistii, nu ar fi existat toalete separate, ei nu
s-ar fi simtit nefericiti, tu nu te-ai fi simtit vinovat.
Pe
de alta parte, desi s-ar putea sa ma insel, pe localnici se pare ca ii apasa
propria soarta, ceea ce este absolut de inteles. Traiesc in tarana, traiesc
practic in jungla, dar pe langa ei trec zilnic turisti albi care dispun de
haine, de protectie impotriva ploii, de incaltaminte, de mancare, de bani, de
aparate de fotografiat si de tot felul de chestii fara de care noi, europenii,
consideram ca nici nu mai putem trai.
Aproape
toti acesti africani care urcau spre Mweka Hut, fiecare cu acea greutate
teribila deasupra capului, ne intrebau din mers daca nu avem sa le dam
ciocolata. Mai ales femeile si copiii intrebau. Fara sa se opreasca, caci daca
se opreau probabil isi intrerupeau ritmul si le-ar fi fost si mai greu; si
oricum probabil nu se asteptau sa le dam ceva. Noi chiar nu am avut la noi
nimic de mancare dulce, de ciocolata nici vorba.
Cand
a inceput din nou ploaia, cu puterea abundentei de nestavilit, am clacat. Pelerina nu-mi mai era de nici un folos si am simtit o furie teribila,
m-am simtit doar extrem de singura atunci cand nimeni nu m-a intrebat ce naiba
am, cand nimeni nu era cu mine, sa simt o oarecare apartenenta, sa simt ca ii
pasa cuiva. Asa ca am inceput sa plang, durerea la genunchi imi seca sufletul
si drumul mi se parea infinit. Mergeam mecanic, printre sughituri, habar nu
aveam cat mai aveam, stiam doar ca nu mai puteam, dar trebuia sa continui.
Cand
mi s-a deschis aceasta imagine in fata ochilor, stiam ca ajunsesem, stiam ca ne
vom urca intr-un autovehicol si la un moment dat voi ajunge undeva sa ma spal
si sa dorm. Si sa mananc.
Lucrurile
nu au decurs chiar asa din pacate, dar dupa vreo 15 minute mi-am revenit si ma
prosteam, facand poze.
Eram
flamanzi, eram uzi, eram epuizati, dar eram extaziati, trecusem printr-o
saptamana provocatoare, vazusem si simtisem lucruri unice, care ne-au umplut
fiinta pentru inca mult timp inainte.
N.B. Scuze pentru
anumite inadvertente in text, dar initial nu l-am scris pentru a aparea
on-line si multe poze nu apar aici sau nu sunt pozitionate acolo unde ar
trebui. Il voi rescrie la un moment dat, astfel încât să apară într-o formă mai
decentă, dar deocamdată cred că informația de aici este utilă.
Urmează și o povestire despre un safari inedit.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen