ziua precedenta - click here
Machame Route, ziua a IV-a: 28 decembrie 2006
Baranco Cam (3.950 m) ---> Barafu Camp (4.600 m)
Poate cea mai impresionanta combinatie de duritate, salbaticie, vreme ostila, sentimentul de a fi pierdut si infinit neinsemnat in fata maretiei naturii (imagineaza-ti cerul cu o singura stea pe el! Singura in ditamai infinitul! Exact asa a fost ruta de astazi! Singurul element care te poate face sa nu te simti pierdut pe ultimul drum al vietii este doar prezenta celor multi din celelalte expeditii, care calca pe unde calci si tu in acelasi interval de timp ... Dar peisajul din jurul tau, mai exact de deasupra ta este atat de covarsitor prin pustietatea si duritatea lui, incat este imposibil sa nu te simti mic si maret in acelasi timp, precum si onorat ca ai putut ajunge acolo si uimit ca ai putut strabate si iesi cu bine din acel tinut uitat de timp . . . Dormind practic intr-o cal-dare, desigur ca trebuia sa si iesim din ea, iar acest lucru a insemnat 3 (trei) ore de semi-catarare cu genunchii si mainile, uneori cautare de prize pe stanca maronie si uda (caci a plouat necontenit, fiind obligat sa tii pelerina peste tine si peste rucsac, kestie care pe drum drept e OK, dar pe urcare de genul asta te cam incurca al naibii de rau!) La 06:15 notam in jurnal:
“Ploua, ploua, ploua si a tot plouat intreaga noapte, fara intrerupere. Am avut parte poate doar de 3 ore de somn, si alea incarcate de un vis aiurea. Se vede intreaga panorama a ceea ce in urma cu doar 10 ani era un ghetar in toata regula, acum fiind numai grohotis si ceva zapada asternuta in ultimele ore. Ploua, ploua, ploua, totul devine mai mult decat neplacut, totul este umed. Ne asteapta o zi lunga, 7-8 ore de mers. 
Pentru ca, daca spre Everest s-ar face un drum forestier cu gard din beton in stanga si dreapta si acoperis din sticla pe deasupra astfel incat sa nu ploua, sa nu ninga, sa nu fie curenti, sa nu se simta lipsa oxigenului, eventual sa nu te simti amenintat de degeraturi si somnolenta etc -, nu ar mai fi o ruta atat de ravnita si de senzationala si ar deveni la fel de banala precum Crucea Caraimanului sau partia de schi a ghetarului Kaprun si omul ar deveni indiferent fata de valoarea in sine a vietii, a naturii creatoare, atunci chiar ca s-ar crede Stapanul Universului si totul ar putea fi distrus de el cu cea mai mare usurinta si ignoranta…. 
Pentru gustul meu, ruta era inadmisibil de populata si continui sa cred ca pentru o echipa de 2 sau 5 oameni nu sunt necesari 18 carausi. Dar mai mult ca sigur ma insel, desi eu banuiesc ca totul este stabilit astfel incat popu-latia locala sa aiba o sursa de venit, bani de altfel castigati cu greu, cu foarte greu si cu riscuri destul de mari. Parca mai aparea undeva mai sus in comentariul meu acea mentiune cum ca “life is unfair!”, a fost un sentiment obsedant aproape care m-a insotit pe parcursul intregii expeditii. Adica noi, turistii, cu un maxim de 10-15 kg, eram echipati din cap pana-n picioare cu ultimele descoperiri legate de echipamentul montan, iar carausii umblau cu pungi de plastic in loc de sosete, unii cu bocanci, dar cei mai multi in adidasi simpli si consumati de mult, cu un tricou si eventual o pelerina de ploaie primita mai mult ca sigur cadou de pe la alti turisti. Ghidul nostru, Joachim, era printre putinii pe care am vazut o haina de munte de marca, un Schoeffel, una din cele mai bune si mai costisitoare goretex variante! Si desigur, la intregul tablou se adauga greutatea poverilor carate si modalitatile de carausie (fotografiile sunt destul de relevante, acordati macar un minut fiecareia in parte si incercati sa va puneti in locul 
Raportul, chiar si in salbaticie, ramane in esenta exact ca in orice schimb de cerere-oferta: eu iti platesc ca tu sa ai grija de un minim de confort, iar tu ai fi obligat, ca prestator si incasator de bani, sa te gandesti la astfel de detalii. Adica ce ii costa sa puna izoprenul acela intr-o punga nenorocita, astfel incat sa fie protejat? Nu e vorba nici macar de 100 de g in plus si desigur ca nu aici este problema (un izopren incarcat cu apa devine oricum mai greu decat unul uscat pus intr-o punga!!). Dar astfel de pretentii devin, desigur, nu numai stupide, dar si ridicole, lasand la o parte ca noi, turistii europeni, consideram mie-n suta ca aveam toata dreptatea de pe Pamant in logica noastra! Desigur ca astfel de detalii nu ar fi ajuns sa ne supere, daca ploaia nu ar fi fost atat de persistenta si daca nu ar fi aparut, in ultimele doua zile, alte aspecte care ne-au revoltat, gandindu-ne nu la riscurile in sine, ci la faptul ca eram expusi la niste riscuri doar din cauza lipsei de gandire si a superficialitatii ghidului, cel care era de fapt raspunzator de toata organizarea si de la care turistul asteapta mai multa implicare, acesta fiind, in definitiv si in mod mai mult sau mai putin direct, un fel de angajat al lui. Aici suntem deja departe de sloganul “doar cine nu munceste, nu greseste!”, pentru ca este vorba de supravietuire. Si pe o ruta nu foarte extrema, cum este cea spre Kilimanjaro, sa te trezesti la aproape 6.000 de m alt. fara mancare la tine, din cauza ca ghidul pur si simplu nu a considerat necesar sa-ti dea pachetul uzual pe drum . . . asta depaseste o anumita limita a tolerantei. Asta in conditiile in care ultima masa decenta ai avut-o la ora 19, la ora 00:40 ai inceput un traseu de solicitare fizica maxima, care se intinde pe o durata de timp de minimum 11 ore si poate ajunge si la 15-17 ore in conditii nefavorabile, traseu pe care nici lichid nu ai, pentru ca totul ingheata in rucsac si majoritatea (as spune 98%) turistilor nu se gandesc sa isi ia un termos cu ei, iar ghidului oricum nu-i pasa sa dea unele informatii ce pot deveni vitale.
Dar am luat-o putin inainte cu povestirea, caci inca comentam ziua a 4-a, cea anterioara ascensiunii noc-turne, cand inca nici nu ajunsesem la tabara de baza de fapt, de la 4.600 m. Pornisem dimineata pe la 8 spre peretele acesta de granit, mergand pe la baza lui, incepand
De aici pana la Barafu drumul a fost in panta domoala, dar intervenea aerul din ce in ce mai rece si mai rarefiat si ploaia transformata in lapovita, apoi in ninsoare, intrand de pe la 4.400 m alt intr-un cu totul alt peisaj si in alt anotimp practic: iarna. Si este un detaliu semnificativ, caci in plina iarna aveam sa ne izbim de vara exact cand ne asteptam mai putin, undeva mult mai sus, iar ca timp, in aproximativ 15-16 ore, in drumul de coborare de pe varf.Nu prea am ce sa descriu din urmatoarele 3-4 ore de mers cat a mai durat plimbarea. Pe masura ce se simtea frigul din ce in ce mai acut, navalind parca peste eul nostru cotropit de umezeala, deveneam oarecum mai sensibila la echipamentul carausilor nostri. Dar poate ca multi dintre noi cunoastem lupta asta interioara, dintre a te simti oarecum vinovat din cauza propriului tau confort, in timp ce altii din jurul tau se lupta in mizerie si lipsuri; este o stare cu care te lupti o vreme, dupa care, daca iti dai seama ca nu poti interveni in soarta lor in mod relevant, poti reincepe sa retraiesti fara deranjul determinat de acea vinovatie. Si de fapt, de cele mai multe ori, faptul ca tu o duci mai bine nu este motiv de frustrare in astfel de contexte, atata timp cat bunastarea ta nu se bazeaza de saracia celuilalt. Totul devine insa prea discutabil si nu am de gand sa incep sa pun intrebari si sa ma aventurez cu raspunsuri despre ceea ce ar putea insemna de fapt “bunastare”, “bine”, “lipsa”, “vinovatie” etc etc. Am avut la un moment dat, pe parcursul zilei de astazi, tendinta de a-l ajuta pe carausul din spatele meu, in sensul de a incerca sa-i iau povara de pe cap, in timp ce in fata lui era un hau peste care trebuia sa treaca. Si mi-am dat seama ca interventia mea, desi bine intentionata, ar fi putut sa-l faca sa cada in acel hau. ..... asa ca mi-am retras mana, m-am reintors cu fata spre drumul ce urca si am continuat, fara sa mai privesc in urma pentru un timp . . . .
Am ajuns la tabara de baza la 4.600 m in jurul orei 16. Obositi si uzi, cel putin la mine abia acum incepea sa se simta ceva umezeala in bocanci si cu asta ma puteam considera o posesoare norocoasa a unor incaltari de exceptie, tratate foarte bine cu crema si spray impermeabil. Avand in vedere ca pentru ascensiunea cea mare aveam de rezerva bocancii “seriosi”, puteam sa fiu multumita si linistita, caci aceia erau 100% uscati, deci pericol de inghetarea picioarelor nu prea exista. De fapt, eu una aveam hainele destinate ascensiunii bine impachetate in pungi de plastic, asa ca dupa 4 zile de ploaie eram inca acoperita din acest punct de vedere. Ceilalti se pare ca nu au stat la fel de minunat la aceste aspecte.
Noi am fost cam printre ultimii dintre toate celelalte grupuri, asa ca platoul de campare era deja ocupat in proportie de 90%. Nu ma asteptam ca Barafu Camp sa fie de fapt . . . adica sa nu fie de fapt un platou!!! pe care sa-ti poti pune linistit cortul. Carausii nostri nici nu se vedeau in spate, deci mai aveam de asteptat vreo ora jumate pana sa ne putem schimba. Incepea sa se intunece, era vant, nu prea erau locuri de adapost, totul era un chaos, toti se organizau, se pregateau, imi era greu de imaginat unde am mai fi putut gasi si noi loc de dormit. Ne aflam la 4.600 m altitudine, intr-o zona cat se poate de expusa, corturile celorlalti erau practic oarecum inghesuite pe terenul stramb ce se putea obtine printre rocile mari, ingropate partial in zapada.
Ne uitam ca niste prosti in jur, totul era alb, zapada sa fi avut intre 20 si 50 cm, si singurul lucru care nu il puteam pricepe era cum de putuse sa ne spuna toata lumea ca nu vom avea nevoie de coltari, pentru ca pe Kilimanjaro stratul de zapada e un fel de amintire vaga, cel mult o paturica de 5 cm, care se spulbera cand mergi prin ea . . ..
Coltarii mei, trecuti prin patru puncte de frontiera, zaceau frumos, la caldurica, in sacul din agentia din Arusha!
Coltarii mei, trecuti prin patru puncte de frontiera, zaceau frumos, la caldurica, in sacul din agentia din Arusha!
Ceea ce, din pacate si spre ghinionul meu, s-a dovedit a fi adevarat. Niste bocanci tip “plastici”, cu cant dur ar fi fost tot ce mi-as fi dorit in noaptea aceea si in cursul diminetii
Urcusul nocturn, coborarea in tabara de baza, pranzul si continuarea coborarii din 29 decembrie 2006,
interval orar: 28.12.-29.12.06, 23:30 – 19:20 (20 de ore pe traseu)
Ha – asa credeam si eu! Dar am avut parte de un alt element surpriza, care era sa-mi fie fatal! Si pentru aceasta multumesc inca o data lui Joachim, ghidul care cu toata experienta lui de a conduce grupuri de turisti pe aceste coclauri, nu s-a gandit ca in fata unui asemenea efort fizic mancarea, sau mai bine zis lipsa acesteia, poate deveni fatala pentru unii europeni! Cand am ajuns din nou la cort, am avut impresia ca o protectie nedefinita m-a ajutat si de data aceasta, ajutandu-ma sa ma ridic de fiecare data din genunchi si sa continui, lasandu-ma sa recad in sfortarea mea de a voma un stomac gol, lasandu-ma sa ma uit spre varf, inaltimea suprema, imbatandu-ma cu euforia pe care ti-o da prezenta unui desert alb, imaculat, cu fericirea pe care o simt mereu palpand salbaticia si admirand un fragment de gheata pura solida, si ajutandu-ma din nou sa ma ridic si sa continui, chiar si asa, ca un melc supraincarcat si suprasolicitat. Doamne, cat de teribil suna aceste randuri, si totusi nu pot descrie cat de teribil m-am simtit eu atunci ……
Am mancat in jurul orei 19, dupa care ne-am retras in corturi, sa dormim. La ora 23 trebuia sa ne adunam in cortul cel mare si sa ne pregatim pentru traseu. E complicat sa dormi si sa-ti priasca in conditiile existente, imbracat cu tot echipamentul (desigur, mai putin bocancii!) si cu o anumita stare de care nu poti scapa cand stii ca peste 4 ore te avanti in intuneric, intr-o salbati-cie in care nu ai fost in viata ta, neavand nici cea mai vaga idee despre cum arata zona pe care vei calca la lumina frontalei si a celei pe care o raspandeste intr-o oarecare masura zapada, lasandu-te in grija ghidului si a pasiunii tale pentru aventura. Ce-ar mai fi de spus?
Mancasem inainte cu 4 ore, acum ni s-au mai dat 3 biscuiti si ceai la discretie. In rest absolut nimic. Atunci, la plecare, nu am realizat lipsa, interesul pentru urcusul in sine a fost mai mare decat ratiunea si spiritul meu precaut. Am fost atenta sa am baterii noi in frontala, sa am a doua frontala la indemana, sa am aparatul de fotografia in buzunarul de sus, sa am crema de buze in buzunarul din dreapta, hartia igienica pe undeva pe-aproape si sa-mi umplu termosul cu ceai fierbinte.
Pusesem apa si in saculetul de bikla, cu furtun, dar acela te ajuta mai putin din pacate, caci ingheata destul de rapid dupa probabil prima jumatate de ora de mers. Stiam ca hidratarea este vitala si nu vroiam sa mai patesc ca in Ecuador, cand nu avusesem termos la mine, ni se dadusera fructe si o sticluta cu apa in rucsac, dar ce folos, caci atunci cand am ajuns la 6.000 m alt. totul era inghetat bocna si poti muri incet si sigur, ca nu te poate ajuta nimeni daca nu are sa-ti dea cateva inghitituri de lichid!!! Sau daca nu te poate teleporta direct la cort (aberant, nu?). Asa ca de data aceasta aveam cu mine un termos din inox, cateva batoane de cereale si vitamine si aspirina. Si cu asta eram convinsa ca am scapat de toate eventualele inconveniente. Numai la lipsa mancarii in stomac nu m-am gandit, pe bune! In Anzi, de la ora 23 pana la ora 24 am avut parte de masa serioasa: orez, paste, legume, porumb si mult lichid. Aici: 3 biscuiti si ceai. Si porneai la un traseu de 12-14 ore, care prin consumul pe care il provoaca ar putea fi comparat cu un traseu obisnuit de 24 de ore fara pauza.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen