Mălăiești – Omu via Hornu Mare după 22 de ani!!
Când am auzit de invitația de a merge la Cabana Mălăiești, sâmbătă, am amuțit. O cascadă de amintiri ....... legate de prima mea incursiune la Mălăiești, în zi însorită de plină iarnă, decembrie 1988. Am plecat singură de-acasă, i-am spus mamei că merg cu grupul de studenți instruiți în ale alpinismului de Taina Coliban Duțescu (despre care am auzit că ar fi dispărut prin Himalaya pe la 1992, în tentativa de a urca Dhaulaghiri/Himalaya – 8.167 m). Nu eram în România în anii aceia și nu am mai ținut legătura cu ea și restul grupului.)
În trenul spre Brașov, în compartiment cu mine s-au mai nimerit doi liceeni care moșmondeau ceva pe hartă. Pe vremea aceea umblam cu raniță din pânză de sac, militărească, cu 3 buzunare exterioare, totul era încheiat cu curelușe înguste din piele și mici catarame, bretelele rucsacului erau din piele groasă și lata de maximum 3 degete, vara îți intrau prin toate oasele și lăsau urme adânci în carne, putând provoca și răni, dacă rucsacul era prea greu. I-am rugat să mă lase să vin cu ei, că eu nu prea știam încotro și doar plecasem de-acasă, să fiu liberă, pe munte, nu conta unde pe munte. Munte să fie! Am coborât toți 3 în Azuga, ora 10. Am urcat foarte abrupt prin pădure, traseu nemarcat, zăpada până peste genunchi, la Cabana Gura Diham eu nu am mâncat nimic, am considera că nu am nevoie, iar pe la 5, când tocmai ne apropiam de Mălăiești, am avut un colaps și am căzut. Se vedea cabana. Au scos băieții o fiolă de calciu C și m-au pus pe picioare în 3 minute. Nu mâncasem nimic toată ziua. Cabana din lemn era pustie, nici un alt turist. Cabanierul singur. Frig și întuneric. Ne-a condus la un dormitor sus, cu multe perechi de paturi supraetajate. Paturi străvechi, din fier, cu plase lăsate și saltele foarte vechi și ele, dormitul pe ele cu fața în sus însemna implicit îndoirea coloanei vertebrale într-o curbură ce putea deveni dureroasă. Eram frântă, dar trebuia să schimb urgent tricoul de bumbac, să nu mă îmbolnăvesc. Cei doi băieți aveau altă prioritate: să mănânce. Clar că nu m-au așteptat. Când am coborât eu și am dorit o ciorbă, cabanierul mi-a spus că mai avusese fix două porții, pe care le mâncaseră cei doi băieți. Am mâncat rece, din rucsac. Până ne-am mai moșmondit noi, în dormitor se făcuse deja cald. Peste noapte a fost îngrozitor de cald, am suferit. A doua zi am plecat la 9, luând în piept deșertul de zăpadă. Ce aventură!! Zăpada înaltă, frig, vânt. Sus pe creastă m-ar fi luat vântul, dacă nu aș fi avut un rucsac greu. La ora unu am ajuns la Cabana Omu. Încuiată, nici picior de om, nimic. Mai departe nu mai știu, habar nu am pe unde am coborât. Rețin doar leșinul, fiola de calciu C, ciorba pe care eu nu am mai apucat să o gust, noaptea de căldură insuportabilă, urcarea Hornului (probabil cel mare, habar nu am), vântul dement de sus, și lacătul de pe ușa cabanei Omu. Și pustietatea și albul din jur.
Ieri și azi am refăcut acel traseu. Cabană nouă, modernizată. Plină ochi. Munții pulverizați cu zahărul pudră al unei prime ninsori. Amestecul de culori e îmbătător: albastrul cerului, culoarea de fân a ierbii uscate, zăpada cernută, roca cenușie, verdele jnepenișului, transparența picăturilor de apă ce se formează de pe la 5 pe fiecare fir al ierbii și ușor-ușor se solidifică, devenind gheață. Fenomenal!
După ce am mâncat la cabană și ne-am așezat rucsacii în cameră, ne-am schimbat și am plecat în recunoaștere spre Hornurile Mălăieștilor. Era neobișnuit de cald încă pe la patru jumate. Platoul alpin al văii era acoperit de o culoare fâneție superbă și pe firul ierbii începuse să se formeze roua. Un spectacol de milioane de picături agățate în șiruri imaginare de mărgele.
Ne-a însoțit un cățel alb, de la cabană, simpatic, plin de energie. Ne-am alergat și ne-am jucat cu el chiar pe platoul deschis dinaintea hornurilor. Am coborât înainte să fie întuneric, nu aveam la noi nici o lanternă, pentru că nu plănuisem să luam poteca la picior. 
Cabana era plină. (http://www.malaiesti.ro/) Vreo 5 căței de diverse vârste și cu temperamente diferite completau tabloul. Pe horn ieșea fum. Pe cele trei mese din lemn din fața cabanei se așternuse o mantie umedă, care în scurt timp avea să devină o pojghiță albicioasă ce parcă ilumina prin noapte. Era deja beznă, când dinspre hornuri am văzut coborând două frontale. Aventuros, era teren alunecos deja, hornurile erau stăpânite de zăpadă de vreo 10-15 cm pe alocuri. Doi fotografi împătimiți stăteau cu aparatele fixate pe trepieduri și vânau stele căzătoare. Care nu prea cădeau.
Era frig, ne-am îmbrăcat mai gros. Inclusiv căciulă, mănuși, jachetă goretex. Am luat un vin fiert. Felinarul era pe masă și răspândea o lumină impresionantă. Luna, perfect rotundă și galbenă, a devenit apoi stăpâna peisajului. O noapte ideală pentru traseu nocturn, nici nu mai aveai nevoie de frontală. Ne-am retras în cameră pe la 8 cred. Nu îmi luasem nici o carte, nu aveam nici un joc. Dialoguri, glume. Sala de mese era supraaglomerată, se cânta la chitară, cântece de tabără, de munte, folclor montan. Cabanierul pusese un anunț prin care cei amatori de manele erau invitați să și le ascundă prin rucsaci sau să plece acasă. Aici nu e locul potrivit pentru alt fel de cultură, decât cea de genul Florian Pitiș și alți asemenea trubaduri.
Eram într-o cameră cu 10 paturi, din care 2 duble suprapuse, două simple suprapuse și unul dublu. Cald, prea cald, am lăsat geamul deschis. Că așa-i în România, totul e extrem, campioni și la aruncat banii pe fereastră. Calorifere moderne, dar nereglabile. Se opreau doar la voința cabanierului, probabil dintr-o centrală unică. Mochetă pe jos, dar toată lumea intra cu bocancii murdari în camere. Nu există reguli legate de acest aspect, probabil în nici o cabană din Carpații românești. Luasem vin fiert în termos, să ne facem somn. Cred că pe la nouă ne-am culcat. Adormitul, și el fragmentar până dimineață, a urmat undeva pe la 1-2 dimineața. Din cauza gălăgiei din sala de mese, apoi din cauza celorlalți 7 ocupanți ai camerei, care, deși făceau parte din același grup, au tot venit pe rând la culcare. Printre ei a existat și un grohăitor lipsit de orice bun-simț. Deși toată lumea se culcase când a venit el în cameră, nu a avut nici o reținere în a-și grohăi mucozitățile, traheele, a-și face gargara gălăgioasă și a scoate tot felul de sunete grotești, specifice bărbaților. Chestii care se pot face afară, nu într-o cameră cu alți oameni, printre care și străini. A urmat un fel de concurență a sforăiturilor. A început unul, a urmat al doilea și la un moment dat erau 3 voci. Cam acestea sunt aspectele din cauza cărora mă feresc de cabane și dormit la comun. Undeva pe la miezul nopții a trebuit să ies afară. Iuliana a profitat și ea de ocazie și am ieșit amândouă, toaleta fiind afară. Spre deosebire de cabană, toaletele nu sunt deloc îngrijite. Ca urmare, noaptea ar fi crimă și pedeapsă să te aventurezi acolo. Veșnica problemă de igienă a românilor.
Când am ieșit amândouă afară, mai să facem infarct. Cerul era brăzdat de șiruri perfecte de nori, ordonate diagonal precum un grilaj. De-a dreptul mirific! Coloșii de stâncă dinspre Hornuri păreau, în lumina degajată de pătura de nori și de lună, un veritabil castel. Am rămas înmărmurită. Desigur că norii erau în mișcare, lentă dar sigură, configurația s-a modificat destul de repede, dar imaginea aceea se va adăuga la albumul meu mental strâns de-a lungul vieții. Se vedea acum iarba aceea îngreunată de picăturile de apă devenite gheață solidă, peste tot în jur era o copertină alburie și totul iradia o luminozitate fantastică. Era ca un ținut al îngerilor.
Duminică s-a schimbat planul inițial gândit de Ovidiu și am sărit și noi, fetele, în sus de bucurie, căci tocmai vorbisem că am vrea să urcăm la Omu prin Hornu Mare. Ovidiu nu urcase niciodată. Vremea era perfectă. Poza din stânga: pe la mijlocul Hornului Mare, privind în urmă.
La 9,45 am pornit. Am făcut cam o oră jumate până am început urcarea prin zăpadă. Am ieșit din Hornu Mare, sus pe platoul acela curbat, după 35 de minute. Prea puțină zăpadă pentru colțari sau piolet, prea multă pentru un vibram tocit, dar am reușit. Sus pe platou am chiuit. Era de-men-ți-al!!!! N-am cuvinte.
La Omu am ajuns lejer după jumătate de oră, la 12,30. Cabana era încuiată. Scăldată în soare. Totul clar, senin, fotografii excelente, beție de culori și forme. listening the classical Edelweisssssssssss
Bergenmusik
Coștila se vedea în toată splendoarea ei. Am zăbovit 20 de minute, am băut ceaiul fierbinte și foarte dulce din termos. Bătea vântul. Am pornit în jos, abrupt, pe Valea Cerbului. Știam că este o coborâre foarte lungă, dar uitasem cât de lungă este. Nefiind decât puțină zăpadă, am urmărit poteca. Când totul e sub 2 metri de zăpadă, coborârea se face în linie dreaptă până la baza albiei. Foarte cald, mult soare. Intrând apoi în conul de umbră, a fost ceva vânt și frig, dar per ansamblu a fost o zi ideală. S-a intrat apoi în pădure și o bucată de drum a parcurs un loc feeric, demn de scenele filmate în Noua Zeelandă pentru ”Stăpânul Inelelor”. Copaci putreziți, căzuți sau încă pe verticală, stânci, bolovani, pereți de rocă – totul acoperit cu mușchi verde. Locuri unde nu ajunge soarele.
Coștila se vedea în toată splendoarea ei. Am zăbovit 20 de minute, am băut ceaiul fierbinte și foarte dulce din termos. Bătea vântul. Am pornit în jos, abrupt, pe Valea Cerbului. Știam că este o coborâre foarte lungă, dar uitasem cât de lungă este. Nefiind decât puțină zăpadă, am urmărit poteca. Când totul e sub 2 metri de zăpadă, coborârea se face în linie dreaptă până la baza albiei. Foarte cald, mult soare. Intrând apoi în conul de umbră, a fost ceva vânt și frig, dar per ansamblu a fost o zi ideală. S-a intrat apoi în pădure și o bucată de drum a parcurs un loc feeric, demn de scenele filmate în Noua Zeelandă pentru ”Stăpânul Inelelor”. Copaci putreziți, căzuți sau încă pe verticală, stânci, bolovani, pereți de rocă – totul acoperit cu mușchi verde. Locuri unde nu ajunge soarele.
Coborârea de la Omu a durat trei ore. Nu am făcut pauze. Nici sâmbătă la urcare nu făcusem pauze. Aveam toți un ritm de mers care permitea acest lucru și mie îmi convenea de minune.08:00 – plecare din București cu mașina
10:00 – pornirea de la Cabana Diham
14:00 – sosirea la Cabana Mălăiești
09:45 – plecarea de la Cabana Mălăiești
11:10 – intrarea pe Hornu Mare
11:55 – ieșirea din Hornu Mare
12:30 – Cabana Omu – încuiată
12:50 – începem coborârea pe Valea Cerbului
16:00 – terminăm traseul, undeva cu vreo 2 km înainte de Cabana Diham, mergem pe asfalt și dăm în parcare de chiciurile și prostul gust devenite atât de specifice în ”turismul” românesc. Să dai să fugi, fără să privești înapoi.
Am pornit spre Bucuresti pe la cinci jumate. Pe DN1 au fost cozi. A fost și un accident. Așa că am ajuns la Piața Presei Libere abia la ora 20:15 și pe la nouă eram acasă.
