Sonntag, 21. November 2010

Mălăiești-Omu - un basm

Mălăiești – Omu via Hornu Mare după 22 de ani!!

Când am auzit de invitația de a merge la Cabana Mălăiești, sâmbătă, am amuțit. O cascadă de amintiri ....... legate de prima mea incursiune la Mălăiești, în zi însorită de plină iarnă, decembrie 1988. Am plecat singură de-acasă, i-am spus mamei că merg cu grupul de studenți instruiți în ale alpinismului de Taina Coliban Duțescu (despre care am auzit că ar fi dispărut prin Himalaya pe la 1992, în tentativa de a urca Dhaulaghiri/Himalaya – 8.167 m). Nu eram în România în anii aceia și nu am mai ținut legătura cu ea și restul grupului.)
În trenul spre Brașov, în compartiment cu mine s-au mai nimerit doi liceeni care moșmondeau ceva pe hartă. Pe vremea aceea umblam cu raniță din pânză de sac, militărească, cu 3 buzunare exterioare, totul era încheiat cu curelușe înguste din piele și mici catarame, bretelele rucsacului erau din piele groasă și lata de maximum 3 degete, vara îți intrau prin toate oasele și lăsau urme adânci în carne, putând provoca și răni, dacă rucsacul era prea greu. I-am rugat să mă lase să vin cu ei, că eu nu prea știam încotro și doar plecasem de-acasă, să fiu liberă, pe munte, nu conta unde pe munte. Munte să fie! Am coborât toți 3 în Azuga, ora 10. Am urcat foarte abrupt prin pădure, traseu nemarcat, zăpada până peste genunchi, la Cabana Gura Diham eu nu am mâncat nimic, am considera că nu am nevoie, iar pe la 5, când tocmai ne apropiam de Mălăiești, am avut un colaps și am căzut. Se vedea cabana. Au scos băieții o fiolă de calciu C și m-au pus pe picioare în 3 minute. Nu mâncasem nimic toată ziua. Cabana din lemn era pustie, nici un alt turist. Cabanierul singur. Frig și întuneric. Ne-a condus la un dormitor sus, cu multe perechi de paturi supraetajate. Paturi străvechi, din fier, cu plase lăsate și saltele foarte vechi și ele, dormitul pe ele cu fața în sus însemna implicit îndoirea coloanei vertebrale într-o curbură ce putea deveni dureroasă. Eram frântă, dar trebuia să schimb urgent tricoul de bumbac, să nu mă îmbolnăvesc. Cei doi băieți aveau altă prioritate: să mănânce. Clar că nu m-au așteptat. Când am coborât eu și am dorit o ciorbă, cabanierul mi-a spus că mai avusese fix două porții, pe care le mâncaseră cei doi băieți. Am mâncat rece, din rucsac. Până ne-am mai moșmondit noi, în dormitor se făcuse deja cald. Peste noapte a fost îngrozitor de cald, am suferit.  A doua zi am plecat la 9, luând în piept deșertul de zăpadă. Ce aventură!! Zăpada înaltă, frig, vânt. Sus pe creastă m-ar fi luat vântul, dacă nu aș fi avut un rucsac greu. La ora unu am ajuns la Cabana Omu. Încuiată, nici picior de om, nimic. Mai departe nu mai știu, habar nu am pe unde am coborât. Rețin doar leșinul, fiola de calciu C, ciorba pe care eu nu am mai apucat să o gust, noaptea de căldură insuportabilă, urcarea Hornului (probabil cel mare, habar nu am), vântul dement de sus, și lacătul de pe ușa cabanei Omu. Și pustietatea și albul din jur.
Ieri și azi am refăcut acel traseu. Cabană nouă, modernizată. Plină ochi. Munții pulverizați cu zahărul pudră al unei prime ninsori. Amestecul de culori e îmbătător: albastrul cerului, culoarea de fân a ierbii uscate, zăpada cernută, roca cenușie, verdele jnepenișului, transparența picăturilor de apă ce se formează de pe la 5 pe fiecare fir al ierbii și ușor-ușor se solidifică, devenind gheață. Fenomenal!
După ce am mâncat la cabană și ne-am așezat rucsacii în cameră, ne-am schimbat și am plecat în recunoaștere spre Hornurile Mălăieștilor. Era neobișnuit de cald încă pe la patru jumate. Platoul alpin al văii era acoperit de o culoare fâneție superbă și pe firul ierbii începuse să se formeze roua. Un spectacol de milioane de picături agățate în șiruri imaginare de mărgele. 
Ne-a însoțit un cățel alb, de la cabană, simpatic, plin de energie. Ne-am alergat și ne-am jucat cu el chiar pe platoul deschis dinaintea hornurilor. Am coborât înainte să fie întuneric, nu aveam la noi nici o lanternă, pentru că nu plănuisem să luam poteca la picior.
 Cabana era plină. (http://www.malaiesti.ro/) Vreo 5 căței de diverse vârste și cu temperamente diferite completau tabloul. Pe horn ieșea fum. Pe cele trei mese din lemn din fața cabanei se așternuse o mantie umedă, care în scurt timp avea să devină o pojghiță albicioasă ce parcă ilumina prin noapte. Era deja beznă, când dinspre hornuri am văzut coborând două frontale. Aventuros, era teren alunecos deja, hornurile erau stăpânite de zăpadă de vreo 10-15 cm pe alocuri. Doi fotografi împătimiți stăteau cu aparatele fixate pe trepieduri și vânau stele căzătoare. Care nu prea cădeau. 
 Era frig, ne-am îmbrăcat mai gros. Inclusiv căciulă, mănuși, jachetă goretex. Am luat un vin fiert. Felinarul era pe masă și răspândea o lumină impresionantă. Luna, perfect rotundă și galbenă, a devenit apoi stăpâna peisajului. O noapte ideală pentru traseu nocturn, nici nu mai aveai nevoie de frontală. Ne-am retras în cameră pe la 8 cred. Nu îmi luasem nici o carte, nu aveam nici un joc. Dialoguri, glume. Sala de mese era supraaglomerată, se cânta la chitară, cântece de tabără, de munte, folclor montan. Cabanierul pusese un anunț prin care cei amatori de manele erau invitați să și le ascundă prin rucsaci sau să plece acasă. Aici nu e locul potrivit pentru alt fel de cultură, decât cea de genul Florian Pitiș și alți asemenea trubaduri. 
Eram într-o cameră cu 10 paturi, din care 2 duble suprapuse, două simple suprapuse și unul dublu. Cald, prea cald, am lăsat geamul deschis. Că așa-i în România, totul e extrem, campioni și la aruncat banii pe fereastră. Calorifere moderne, dar nereglabile. Se opreau doar la voința cabanierului, probabil dintr-o centrală unică. Mochetă pe jos, dar toată lumea intra cu bocancii murdari în camere. Nu există reguli legate de acest aspect, probabil în nici o cabană din Carpații românești.  Luasem vin fiert în termos, să ne facem somn. Cred că pe la nouă ne-am culcat. Adormitul, și el fragmentar până dimineață, a urmat undeva pe la 1-2 dimineața. Din cauza gălăgiei din sala de mese, apoi din cauza celorlalți 7 ocupanți ai camerei, care, deși făceau parte din același grup, au tot venit pe rând la culcare. Printre ei a existat și un grohăitor lipsit de orice bun-simț. Deși toată lumea se culcase când a venit el în cameră, nu a avut nici o reținere în a-și grohăi mucozitățile, traheele, a-și face gargara gălăgioasă și a scoate tot felul de sunete grotești, specifice bărbaților. Chestii care se pot face afară, nu într-o cameră cu alți oameni, printre care și străini.  A urmat un fel de concurență a sforăiturilor. A început unul, a urmat al doilea și la un moment dat erau 3 voci. Cam acestea sunt aspectele din cauza cărora mă feresc de cabane și dormit la comun. Undeva pe la miezul nopții a trebuit să ies afară. Iuliana a profitat și ea de ocazie și am ieșit amândouă, toaleta fiind afară. Spre deosebire de cabană, toaletele nu sunt deloc îngrijite. Ca urmare, noaptea ar fi crimă și pedeapsă să te aventurezi acolo. Veșnica problemă de igienă a românilor. 
Când am ieșit amândouă afară, mai să facem infarct. Cerul era brăzdat de șiruri perfecte de nori, ordonate diagonal precum un grilaj. De-a dreptul mirific! Coloșii de stâncă dinspre Hornuri păreau, în lumina degajată de pătura de nori și de lună, un veritabil castel. Am rămas înmărmurită. Desigur că norii erau în mișcare, lentă dar sigură, configurația s-a modificat destul de repede, dar imaginea aceea se va adăuga la albumul meu mental strâns de-a lungul vieții. Se vedea acum iarba aceea îngreunată de picăturile de apă devenite gheață solidă, peste tot în jur era o copertină alburie și totul iradia o luminozitate fantastică. Era ca un ținut al îngerilor.
Duminică s-a schimbat planul inițial gândit de Ovidiu și am sărit și noi, fetele, în sus de bucurie, căci tocmai vorbisem că am vrea să urcăm la Omu prin Hornu Mare. Ovidiu nu urcase niciodată. Vremea era perfectă. Poza din stânga: pe la mijlocul Hornului Mare, privind în urmă.
La 9,45 am pornit. Am făcut cam o oră jumate până am început urcarea prin zăpadă. Am ieșit din Hornu Mare, sus pe platoul acela curbat, după 35 de minute. Prea puțină zăpadă pentru colțari sau piolet, prea multă pentru un vibram tocit, dar am reușit. Sus pe platou am chiuit. Era  de-men-ți-al!!!! N-am cuvinte. 
La Omu am ajuns lejer după jumătate de oră, la 12,30. Cabana era încuiată. Scăldată în soare. Totul clar, senin, fotografii excelente, beție de culori și forme.  listening the classical Edelweisssssssssss
Bergenmusik 
Coștila se vedea în toată splendoarea ei. Am zăbovit 20 de minute, am băut ceaiul fierbinte și foarte dulce din termos. Bătea vântul. Am pornit în jos, abrupt, pe Valea Cerbului. Știam că este o coborâre foarte lungă, dar uitasem cât de lungă este. Nefiind decât puțină zăpadă, am urmărit poteca. Când totul e sub 2 metri de zăpadă, coborârea se face în linie dreaptă până la baza albiei.  Foarte cald, mult soare. Intrând apoi în conul de umbră, a fost ceva vânt și frig, dar per ansamblu a fost o zi ideală. S-a intrat apoi în pădure și o bucată de drum a parcurs un loc feeric, demn de scenele filmate în Noua Zeelandă pentru ”Stăpânul Inelelor”. Copaci putreziți, căzuți sau încă pe verticală, stânci, bolovani, pereți de rocă – totul acoperit cu mușchi verde. Locuri unde nu ajunge soarele. 
 Coborârea de la Omu a durat trei ore. Nu am făcut pauze. Nici sâmbătă la urcare nu făcusem pauze. Aveam toți un ritm de mers care permitea acest lucru și mie îmi convenea de minune.

08:00 – plecare din București cu mașina
10:00 – pornirea de la Cabana Diham
14:00 – sosirea la Cabana Mălăiești

09:45 – plecarea de la Cabana Mălăiești
11:10 – intrarea pe Hornu Mare
11:55 – ieșirea din Hornu Mare
12:30 – Cabana Omu – încuiată
12:50 – începem coborârea pe Valea Cerbului
16:00 – terminăm traseul, undeva cu vreo 2 km înainte de Cabana Diham, mergem pe asfalt și dăm în parcare de chiciurile și prostul gust devenite atât de specifice în ”turismul” românesc. Să dai să fugi, fără să privești înapoi.
Am pornit spre Bucuresti pe la cinci jumate. Pe DN1 au fost cozi. A fost și un accident. Așa că am ajuns la Piața Presei Libere abia la ora 20:15 și pe la nouă eram acasă.

Mittwoch, 3. November 2010

”Academia Bicicletei” - MATERIAL INFORMATIV - nimic mai mult

Ministerul Federal al Germaniei pentru Transport, Construcții și Dezvoltare Urbană are un portal al său,  http://www.nationaler-radverkehrsplan.de și este structurat pe actualități, tematici, servicii, proiecte, ”Academia Bicicletei” și ”Conferința Bicicletei”.
 Mai mult sau mai puțin blamata nație germană ("iubită” de complezență pentru banii ei de fapt, nicidecum pentru modul ei de a fi) are multe hibe, printre care și acelea de a analiza, planifica, discuta, dezbate, gândi pentru om, structura, a pune totul pe hârtie până ce rezultă un concept. (A concept (abstract term: conception) is a cognitivemeaning—an abstract idea or a mental symbol sometimes defined as a "unit of knowledge," built from other units which act as a concept's characteristics. A concept is typically associated with a corresponding representation in a language or symbology such as a single meaning of a term.) unit of
 Par egzamplă, care ar putea fi das Konzept pentru o ”academie a bicicletei”? Ce este de fapt un concept? Conceptul poate descrie, în general vorbind, una sau mai multe caracteristici ale unei mulțimi de obiecte, proprietăți, relații, stări de lucruri sau abilități.  Astfel că un concept poate descrie atât un rezumat teoretic (o imagine)  al unor obiecte sau stări de lucruri care se reunesc datorită acelorași caracteristici, cât și un rezumat al unor relații identice sau comparativ asemănătoare dintre obiecte sau stări de spirit.
 Conceptul sus-numitei academii se referă la:  interconectare într-o rețea, formare, informare. Desigur că există un ”plan național al traficului pe două roți” (ha-ha, ce credeați voi?!) care se întinde pe un deceniu (sau două cincinale, să sune mai ”we are busy twice!), respectiv 2001-20012. Prin acest plan (vai ce termen perimat, ce termen comunist!! câh, nu-l vrem, pute!), guvernul federal german urmărește o politică de trafic cu caracter continuu și permanent care să promoveze și să dezvolte traficul pe două roți. Desigur că un rol important în acest context îi este acordat formării extensive, astfel încât autoritățile comunale responsabile să poată pune în aplicare, să poată implementa majoritatea măsurilor luate de minister. Având sprijinul Ministerului pentru Transport, Construcții și Dezvoltare Urbană, al Asociației Germane a Consiliilor Județene, a Asociației Orașelor și Comunelor și  a Municipalităților Comunale și Urbane, Institutul German pentru Urbanistică a început în iunie 2007 crearea unei Academii a Bicicletelor. Sună a banc, nu? Mă rog, poate că nici traducerea nu este una dintre cele mai fericite, dar în momentul în care rostesc mental sintagma parcă am o imagine nostimă în fața ochilor. Desigur că toată nebunia și polologhia asta continuă acum la nivele și subnivele, astfel că discutăm acum disecat pe scopuri ale Academiei Comunale a Bicicletelor. Ghici care ar fi acestea? Formarea și informarea continuă la nivel de comunitate administrativă pe domeniul de trafic biciclist. Nu știu cum vă sună în românește, dar în limba lui Goethe sună chiar frumos și o întreagă armonie lingvistică îmi unge lanțul de la bicicleta mea momentan murdară.
   Se menționează apoi organizarea de seminare de câte una și mai multe zile, ieșiri de specialitate pe teren. Aceste acțiuni sunt coordonate și conduse de experți cu îndelungată experiență practică. (O să vă gândiți imediat, un pariu: ”a, păi e simplu, și eu pedalez de 30 de ani, ce-mi mai trebuie?! Profesor universitar mă fak și să te ții Academie.”).
   Desigur că aceste conținuturi ale diverselor evenimente organizate vor fi utile mai departe și în alte problematici care țin de ciclism și de traficul aferent. De exemplu, pentru întrebări legate de asigurarea calității, de evaluare (WTF?!) sau pentru teme ce țin de domeniul managementului de entertainment.
  Nostima Academie a Bicicletelor sprijină cooperarea dintre comunitățile administrative organizând, împreună cu organizații locale relevante, o conferință comunală anuală pe teme specifice traficului biciclist.
Desigur că, având de partea sa acel Minister menționat, costurile implicate de aceste evenimente devin suportabile pentru bugetele comunitare.
   Punctul de pornire al întregii nebunii are legătură cu faptul că împricinata bicicletă poate contribui într-un mod relevant la ridicarea calității vieții în orașe, poate atrage permanent simpatia a diverse grupe de populație către ideea de mișcare, mobilitate, ducând la implicarea concretă a acestora în alt stil de viață și poate conduce către îmbunătățirea situației traficului. Bla-bla-bla, toți pruncii știu detaliile astea deja, ce de informații perimate!!
Procesul acesta care are drept scop atingerea unui procent mai mare de trafic pe două roți se lovește, evident, de o serie de obstacole și îndepărtarea acestora – precum și a problemelor ce țin de evaluări și asigurarea calității raportate la traficul acesta specific – este în sine un cumul de sarcini extinse foarte pretențioase.
   Pe parcursul formării grupurilor profesionale responsabile (uite frate, ce interesant!! Ce se joacă ăștia de-a cuvintele! Grupuri profesionale? Responsabile? Adică muncă de echipă, toți pentru un scop, nu fiecare cu ale lui. Ăștia n-au ce face de bine ce le e, pe bune! Auci, mă doare!!), promovarea traficului biciclist nu prea a jucat un rol îndeajuns de important. Instrumente precum cunoștințele în domeniul traficului biciclist se dezvoltă în continuare:
  • Se crează noi condiții legale standardizate (i-auzi, Animo!! Adică și aici ne lovește legea și te pomenești că nu mai am voie să fac slalom neautorizat printre benzile supraaglomerate din buricul târgului … că deh, mă bag și io pe unde am loc, eu să fiu sănătos, ceilalți să moară, dă-i la draku!),
  • Noi exemple de Best-Practice se dezvoltă,
  • Se generează noi cunoștințe economice utile.
Oricum ar fi, efortul de a fi la zi cu tot ceea ce apare și se modifică chiar și la acest nivel (deci nu doar în IT și jocuri electronice) rămâne unul de anvergură. În practică, diversele posibilități tehnice,  de planificare, organizatorice și financiare nu pot fi adesea exploatate până la epuizare.
   Câte ceva despre ideile și pretențiile pe care le reclamă această Academie:
-       Prezintă oferte de pregătire continuă în domeniul biciclismului. Referenți competenți, cu o solidă experiență practică, oferă soluții compacte și transparente pentru cele mai importante probleme ale cotidianului, ajutând astfel la ridicarea promovării idee de deplasare cu bicicleta.
-       Colectează informațiile necesare și adaptează la viața de zi cu zi exemplele individuale, studiile derulate și experiențele acumulate la nivel național pe întregul teritoriu al Germaniei. Astfel se obține focusarea precisă a practicilor relevante pe secțiuni tematice.
-       Nu arată doar niște dorințe optime, ci se ocupă de situația reală din orașe și comunități. Chiar și problematica implementării planurilor, în deplin acord cu alte resorturi și cu politica este un obiect abordat în evenimentele organizate.
-       Oferă o platformă virtuală de discuții asupra diverselor soluții la problemele pe plan local și ajută comunitățile să se conecteze între ele. Programul este dezvoltat în mod continuu în baza experiențelor și a problemelor participanților.
-       Organizează, în colaborare cu autoritățile locale, conferințe comunitare de amploare.

CUI se adresează Academia oare? Altfel formulat, care sunt grupurile-țintă (Zielgruppen)?
   Academia se adresează în primul rând comunităților administrative care sunt interesate să extindă cota parte a traficului pe două roți, să mărească gradul de siguranță în trafic și să utilizeze în mod de maximă eficiență fondurile alocate pe domeniul transportului. Ca urmare, se țintește către următorii ”actori”:
-       planificarea infrastructurii stradale și a planurilor de dezvoltare a traficului,
-       infrastructura în general,
-       legislația rutieră,
-       siguranța rutieră,
-       controlul traficului,
-       planificarea urbană,
-       autoritățile financiare,
-       autoritățile de transport public,
-       școli, grădinițe, asociații de tineret și sportive,
-       marketingul urban, planificarea traficului turistic.
   Se menționeză chiar și o cercetare în domeniul traficului biciclist. Know-how-ul german este foarte căutat și solicitat pe plan internațional și portalul național a colectat, pe parcursul mai multor ani, aproximativ 4.000 de conținuturi constând în news, publicații, rezultate ale cercetărilor și exemple din practică. Există o barieră lingvistică legată de limba germană și acest lucru este constatat ca un impediment chiar și pentru comunități germane care ajung să coopereze spre implementare cu diverse proiecte dezvoltate de Uniunea Europeană. Așa că din 2010 a apărut și documentație publică în limba engleză. O serie de documente foarte interesante (”Cycling Expertise Files”) pot fi accesate ici: http://www.nationaler-radverkehrsplan.de/transferstelle/
  Șirul ”Serviciilor de cercetare pe tematica bicicletei” apare din toamna 2010 și publică, în limba germană, experiențe internaționale și exemple colectate în afară granițelor.
Ideea să stau să scormonesc puțin prin internet mi-a venit în urma unor discuții legate de pistele de biciclete care apar ca prin minunea rea, prin București, exact în locurile unde sunt mai inutile și mai ”încurcă-lume, bicicliști, pietoni, cărucioare, copii, bunici, căței și pisici”. 
Faptul că există o mare comunitate care aderă pentru ”jos pistele de pe trotuare!” nu se pupă deloc cu faptul real conform căruia, de foarte curând, trotuarele iubitei capitale au fost practic invadate de noi marcaje pentru pietoni/bicicliști, dar nu așa cum te așteptai, pe carosabil, ci tocmai pe trotuare. Unele trotuare, ignorând faptul că sunt oricum blocate de mașini parcate, sunt atât de înguste, încât trasarea unui marcaj pentru bicicliști pe acolo devine o aberație revoltătoare, nu doar o realitate demnă de ignorat. Partea foarte-foarte proastă a acestei minunate aberații care chiar costă bani serioși are și o latură legislativă care practic îi cam trimite pe bicicliști acasă, la hibernat: dacă pedalezi pe carosabil acolo unde în paralel ai bandă marcată pe trotuar, nu doar că poți fi amendat, dar în caz de accident ești în afara legii. Absolut în afara legii. Și nimeni nu te bagă în ea!!! 
Știe oare cineva la inițiativa cui au apărut aceste noi marcaje albe? Hai să iau exemplul bulevardului Timișoara. Că poate îi facem omului un brain-storming, să înțeleagă ce nenorociri emite el pe bani publici. Păi ... ori încurajăm pedalatul urban ori nu-l mai încurajăm, ci îi dăm în cap? Măcar să știm și noi!

Dienstag, 2. November 2010

URA vs. biciclete - raspunsul Rectoratului

Primit astăzi, 2 nov 2010, ca răspuns la click here to read the story
 
”Stimata domnisoara Anca Berger,
Am aflat, in urma cu ceva vreme, despre incidentul neplacut care a avut loc la momentul intrarii dumneavoastra cu bicicleta in incinta universitatii si as vrea sa va cer scuze pentru cele intamplate. In urma acelui eveniment, i-am rugat pe cei care se ocupa de administrarea zonelor de parcare sa amenajeze in mod adecvat un astfel de spatiu si sa incerce sa aiba o atitudine ... care sa denote ca suntem totusi o institutie cu rol educational, dupa cum mentionati si dumneavoastra.

Intre timp, am inteles ca ati decis sa renuntati la a mai participa la cursurile organizate in cadrul Centrului Murray Rothbard, ca urmare a interdictiei pe care o practicam ... cu privire la utilizarea acestui mijloc de transport. (*aici protestul meu) Intrucat regret nu doar retragerea dumneavoastra de la curs, ci si faptul ca ati avut parte de o experienta mai putin placuta in relatia cu Universitatea Roman-Americana, am dorit sa va scriu cele cateva randuri ale acestui mail, sa va trasmit cateva poze in sprijinul celor afirmate, asigurandu-va sa nu doar ca nu avem nimic impotriva folosirii bicicletelor, ci dimpotriva avem chiar unele proiecte pe aceasta tema, dar nu vreau sa va retin atentia acum pe acest subiect.

Cu speranta ca poate intr-o zi veti reveni la Universitatea Romano-Americana si va vom putea dovedi ca aceasta experianta neplacuta a fost un eveniment care nu ne caracterizeaza va multumesc pentru mesajele dumneavoastra si va rog sa nu ezitati sa ne criticati atunci cand este cazul.
 
Cu consideratie,
Ovidiu FOLCUT
RECTOR
Romanian-American University
1B, Expozitiei Blvd., Bucharest, Romania
Phone: +40 21 318 35 77; +40 372 12 01 01
Fax: + 40 21 318 35 66