a fost cu stări de spirit extreme: surprize ”fulger”, optimism, nervi, draci, nervi, grijă, admirație, relaxare, caniculă, bucurie, vorbăraie, bucurie, debut, ploaie, frig, spaghete, ploaie, pisoi, somn.
Când am luat bikla din apartament să o cobor cele 2 etaje până la mașină, totul era OK. Fusese în service la băieți, cu peripeții și intervenții a suferit niște modificări – lanț nou, sistem nou – ăla fără camere, ci cu gel, că nu le rețin cum se numesc toate parascoveniile, deci teoretic nu mai am pene pe ea ever! -. Era curată și un pic mai ușoară, anvelope noi, de noroi. Când să o ridic să o pun pe mașină, trosc mi se înnegri viziunea: pană pe spate!!! WTF?????? Pană pe spate? Da ce, s-a găinățat dinozaurul pe ea? De unde dracii mei pană pe spate, că acu 5 minute duduia pe gresie!!! Panică, recunosc. Că plecam singură la concurs, cine dracu să-mi facă mie bikla, când și unde și .... chiar așa, cum să aibă pană, din moment ce tocmai i-am revoluționat sistemul ăla invincibil, adicătelea adios pene!!! Evident că l-am sunat pe Alin Marcu. Ce naiba să facă Alin la telefon? Da el trebuia să dezlege misterul, doar meșterise la bikla asta cu tot sufletul. Mister total, zonă crepusculară. Hm .... Mă încarc așa cum mă nimeresc, iau pisoiu în vagonul lui de dormit și purced către Râșnov, pe A1. Mare chestie, primul meu duatlon, prima mea tentativă de alergare pe munte, 14 km, mama-miaaaa!!
Aventura a continuat cu bătăi de inimă în Râșnov. La o recomandare a organizatorilor, rezervasem la Pensiunea Rems, pentru 70 ron/noapte/sgl (ar fi fost 75 ron/noapte/dbl, o diferenta absolut mirifica, la mișto, nu vi se pare? Dar suntem în rOMÂNIKA, deci ce rost are să ne mai și mirăm?). Îi scrisesem proprietarei, Daniela Bonta, ca sosesc vineri, cu pisoiul și o voi suna să mă îndrume. Am ajuns mai devreme decât îi spusem cu vreo oră. Și dă-i și sună. Și sună. Nu răspundea nimeni. Am sunat de 10 ori și am dat 3 SMS-uri în decurs de o oră. Neplăcută chestie. Nici măcar prin Nepal sau prin jungla amazoniană nu mi se întâmplase așa ceva. Am luat drumul spre Poiana Brașov și am început să întreb localnici dacă au idee pe unde este Pensiunea Rems. Am aflat târziu, era cam la max. 1 km distanță de locul de înscriere - nu-mi mai vin acum denumirile în minte, că a trecut mai mult de o lună de la eveniment și nu stau să caut detalii -. Până să ajung acolo, mă sună și madam Bota. Că aoleu, era la Metrou și lăsase telefonul în mașină, dar vine repede. Deci, de când intrasem în Râșnov și până am fost onorată de prezența gazdei unde rezervasem două nopți, trecuseră aproape două ore. Evident că două ore cu ceva nervi și spume, că mă bazasem pe tariful confirmat. Ajung la Pensiunea Rems, stai să vezi că nu are curte, mașina o poți lăsa super-lipită cu glue de zid, că e strada îngustă și aproape de curbă. Asta nu-i nimic, dar ne-am mai coit vreo 10 minute cu parcarea. Dau bicicleta jos, car lucrurile sus pe scări, intru în pensiune și aștept să mi se dea cheia. Și atunci mă întreabă madam Bota de ce grup aparțin. WTF??!! Și îi explic și arăt și printul cu corespondența noastră. Să vezi atunci agitație. Nu-mi rezervase nici o cameră și avea pensiunea plină. A dispărut vreun sfert de oră și eu am stat pe hol. Eram curioasă unde voi dormi la noapte, vroiam să ajung și să-mi ridic chitul de participare, să scot pisoiul din cușcă, să mă odihnesc și io, deh, ca omu după drum.
Deci era clar că nu puteam dormi acolo. Culmea este că pentru Pensiunea Rems anulasem eu o altă rezervare, la o pensiune în Poiana Brașov. Dar ce mai contează, viața e plină de sare, piper și rahat cu nisip (!)
Mi-a spus că mi-a rezolvat cu cazarea la o altă pensiune ”de-a noastră”, un pic mai jos. Vine cineva de-acolo să mă ia, ca să nu încep să caut aiurea.
Deci pune iar bagajele în mașină, pune iar bikla pe mașină, ia coșul cu pisoi și pornește ”colea, după colț”. Adică la aproape doi km, dar ce importanță mai are, noi să fim sănătoși.
Acolo dau de o familie care nu avea nici o legătură cu madam Bota. Cu mare neplăcere au fost de acord cu tariful de 75 ron/noapte, fără mic dejun. După ce a zis că micul dejun ar costa 10 ron, s-au răzgândit. Mă instalasem și vroiam să plec la înscriere. Între timp tariful la micul dejun crescuse, precum vrejul de fasole, la 15 ron. Stai să te găinărești pentru 5 ron? Că doar nu mai avem principii sau cuvânt rostit prin țara asta, sau mă rog, prin prea multe locuri din țara asta năpăstuită. Era prea târziu pentru a merge să-mi cumpăr eu merinde pentru un eventual mic dejun. Cina o aveam la pachet, dar înainte de concurs vroiam totuși să mănânc ceva.
Între timp a ajuns și Mihai din Ploiești, care se decisese ad-hoc să vină la concurs, fără să concureze însă, dar să facă și el tura de biklă, just for fun. El m-a ajutat să pun bicicleta din nou ”pe pedalele ei”, să fie funcțională pentru concurs. Am ajuns de mi-am ridicat și chitul de participare și am fost încântată de tricoul cel roșu primit, este foarte frumos, adică mie una mi-a plăcut foarte mult. Păcat însă că le tot fac din bumbac și nu le poți folosi în concursuri, am o stivă cam mare de tricouri colecționate de pe la 20 de concursuri, niciunul nu-l port (în general sunt diforme și uriașe, că acu câțiva ani nici nu se gândea cineva să facă mărimi și pentru fete, dar sunt haioase unele și oricum simbolizează ceva, poate iese un colaj la final. Adică cum ”finalul cui?” Că doar n-o să mă țin de concursuri până mor! E o fază, o să treacă.
Aventura a continuat cu bătăi de inimă în Râșnov. La o recomandare a organizatorilor, rezervasem la Pensiunea Rems, pentru 70 ron/noapte/sgl (ar fi fost 75 ron/noapte/dbl, o diferenta absolut mirifica, la mișto, nu vi se pare? Dar suntem în rOMÂNIKA, deci ce rost are să ne mai și mirăm?). Îi scrisesem proprietarei, Daniela Bonta, ca sosesc vineri, cu pisoiul și o voi suna să mă îndrume. Am ajuns mai devreme decât îi spusem cu vreo oră. Și dă-i și sună. Și sună. Nu răspundea nimeni. Am sunat de 10 ori și am dat 3 SMS-uri în decurs de o oră. Neplăcută chestie. Nici măcar prin Nepal sau prin jungla amazoniană nu mi se întâmplase așa ceva. Am luat drumul spre Poiana Brașov și am început să întreb localnici dacă au idee pe unde este Pensiunea Rems. Am aflat târziu, era cam la max. 1 km distanță de locul de înscriere - nu-mi mai vin acum denumirile în minte, că a trecut mai mult de o lună de la eveniment și nu stau să caut detalii -. Până să ajung acolo, mă sună și madam Bota. Că aoleu, era la Metrou și lăsase telefonul în mașină, dar vine repede. Deci, de când intrasem în Râșnov și până am fost onorată de prezența gazdei unde rezervasem două nopți, trecuseră aproape două ore. Evident că două ore cu ceva nervi și spume, că mă bazasem pe tariful confirmat. Ajung la Pensiunea Rems, stai să vezi că nu are curte, mașina o poți lăsa super-lipită cu glue de zid, că e strada îngustă și aproape de curbă. Asta nu-i nimic, dar ne-am mai coit vreo 10 minute cu parcarea. Dau bicicleta jos, car lucrurile sus pe scări, intru în pensiune și aștept să mi se dea cheia. Și atunci mă întreabă madam Bota de ce grup aparțin. WTF??!! Și îi explic și arăt și printul cu corespondența noastră. Să vezi atunci agitație. Nu-mi rezervase nici o cameră și avea pensiunea plină. A dispărut vreun sfert de oră și eu am stat pe hol. Eram curioasă unde voi dormi la noapte, vroiam să ajung și să-mi ridic chitul de participare, să scot pisoiul din cușcă, să mă odihnesc și io, deh, ca omu după drum.
Deci era clar că nu puteam dormi acolo. Culmea este că pentru Pensiunea Rems anulasem eu o altă rezervare, la o pensiune în Poiana Brașov. Dar ce mai contează, viața e plină de sare, piper și rahat cu nisip (!)
Mi-a spus că mi-a rezolvat cu cazarea la o altă pensiune ”de-a noastră”, un pic mai jos. Vine cineva de-acolo să mă ia, ca să nu încep să caut aiurea.
Deci pune iar bagajele în mașină, pune iar bikla pe mașină, ia coșul cu pisoi și pornește ”colea, după colț”. Adică la aproape doi km, dar ce importanță mai are, noi să fim sănătoși.
Acolo dau de o familie care nu avea nici o legătură cu madam Bota. Cu mare neplăcere au fost de acord cu tariful de 75 ron/noapte, fără mic dejun. După ce a zis că micul dejun ar costa 10 ron, s-au răzgândit. Mă instalasem și vroiam să plec la înscriere. Între timp tariful la micul dejun crescuse, precum vrejul de fasole, la 15 ron. Stai să te găinărești pentru 5 ron? Că doar nu mai avem principii sau cuvânt rostit prin țara asta, sau mă rog, prin prea multe locuri din țara asta năpăstuită. Era prea târziu pentru a merge să-mi cumpăr eu merinde pentru un eventual mic dejun. Cina o aveam la pachet, dar înainte de concurs vroiam totuși să mănânc ceva.
Între timp a ajuns și Mihai din Ploiești, care se decisese ad-hoc să vină la concurs, fără să concureze însă, dar să facă și el tura de biklă, just for fun. El m-a ajutat să pun bicicleta din nou ”pe pedalele ei”, să fie funcțională pentru concurs. Am ajuns de mi-am ridicat și chitul de participare și am fost încântată de tricoul cel roșu primit, este foarte frumos, adică mie una mi-a plăcut foarte mult. Păcat însă că le tot fac din bumbac și nu le poți folosi în concursuri, am o stivă cam mare de tricouri colecționate de pe la 20 de concursuri, niciunul nu-l port (în general sunt diforme și uriașe, că acu câțiva ani nici nu se gândea cineva să facă mărimi și pentru fete, dar sunt haioase unele și oricum simbolizează ceva, poate iese un colaj la final. Adică cum ”finalul cui?” Că doar n-o să mă țin de concursuri până mor! E o fază, o să treacă.
07.07.2011
(va urma)
Nasol cand se intampla treburi din astea, dar stii ca ce nu te omoara te intareste :)
AntwortenLöschen