La croșetat pe munte. 40 de km, picioruș cu picioruș

Câtă lume mai știe, în ziua de astăzi, ce înseamnă exact să croșetezi? În limbajul croșetătorilor, se lucrează cu ”piciorușe mici” și ”piciorușe mari”. Am învățat această artă de la probabil cea mai talentată femeie de pe Pământ: mama mea. Ca urmare, cunosc acest meșteșug absolut senzațional, copilăria mea a fost adânc marcată de tot ceea ce implică el.

Croșetatul diferă de tricotat. Este mai migălos și se lucrează cu o singură unealtă, nu cu două, ca la tricotat.

Ca să tricotezi un fular de 40 de km îți poate lua ... hai să zicem 150 de ore. La urma urmei, ai două andrele, nu doar un singur croșet.

Dar ca să croșetezi un fular de 40 de km îți ia dublu. Deci măcar 300 de ore.

Ei bine, cam așa și cu primul maraton al vieții mele (42 km, 2.400 m diferență pozitivă acumulată de nivel). Fiecare pas făcut, alcătuiește traseul pe lungimea lui. Și la final, ai produsul finit: un maraton finalizat :-) Fiecare picioruș croșetat alcătuiește un rând. La capăt de rând întorci și începi iar cu piciorușe. Milioane de piciorușe pentru mii de rânduri care vor crea frumosul tău fular de 40 de km .... Tu alegi culorile, modelul, combinațiile, viteza, terminația, intervalele de repaos.

Dintr-un anumit punct de vedere, e puțin cam târziu să mă apuc de maratoane, dar mă fac că nu știu chestia asta.

Deși pare un pic aiurea să ”ataci” ”atât de curând” o astfel de distanță (teama de un full marathon) - vechimea mea în ale alergatului având doar câteva luni, cel mult jumătate de an -, ceilalți spun că mai aiurea decât atât este să o începi printr-un maraton montan! Dar acum, după ce l-am parcurs cu bine, mă felicit pentru această alegere. 

Aș fi leșinat de plictiseală să ”croșetez pe asfalt” (!) Cred că acolo aș fi avut realmente o problemă mentală. Dar cum eu mă regăsesc pe munte, alergarea de sâmbătă a fost ceva foarte natural.  Pur și simplu a fost frumos. Ce nu poate fi frumos pe munte, la urma urmei?! Muntele, natura în general este DIVINUL pe care omul îl distruge în mod sistematic.... Alergam pe-acolo pe culmi la un moment dat și mă gândeam că sunt o norocoasă să ajung pe acele poteci și prin acele fânețe, unde nu aș fi ajuns dacă nu aș fi alergat la Eco Marathon. Deși în acest week-end am uitat total de faptul că în ziua concursului colegii meu de grupă erau la examen, fiind ultima noastră sesiune studențească, acum mi-am adus aminte că pentru EcoMarathon mi-am amânat acest examen. Și nu regret.

Excelentă fotografia de mai sus!!!

Deși prognoza indica ploaie chiar la start și apoi mai pe la orele două ale după-amiezii, norocul a fost maxim din acest punct de vedere. A picurat un pic dimineață, înainte de ora 9 și atât.

În ziua concursului, destul de nefericită după o noapte scurtă – din cauza unor ocupanți extrem de gălăgioși și needucați ai casei în care m-am cazat și care, conform tricourilor albastre pe care le purtau toți duminică, la plecarea din locație, s-au dovedit a fi chiar din marea echipă de voluntari (a big DISLIKE here!) -, m-am trezit pe la șapte dimineața, m-am echipat și am plecat spre start, să îmi iau micul dejun în Cabana Bradul, unde se cazaseră Sebi și Cornelia, din Baia Mare (ne știm de la triatloanele de anul trecut). La micul dejun am avut o ciocolată fiebinte și două pliculețe de supă cu tăiței chinezești. Altceva nici nu aveam, din păcate, dar asta e altă poveste.

Din Cabana Bradul se vede direct locul de start și finish. Când am ajuns eu, la șapte jumate, erau doar câțiva oameni. Pe la ora opt a-nceput să se umple spațiul și pe la opt jumătate am ieșit și eu afară. Lumea venea și se canaliza spre locul de start din toate direcțiile. Dacă eram înscriși aproximativ 800 de oameni pentru cele două curse – cea de 14 km și cea de 40 -, pe lângă acești 800 mai existau cel puțin alți 500, deci bănuiesc că Moeciu de Sus a suportat în aceste două zile de week-end o populație de vreo mie cinci sute de oameni în plus. Senzațională transformare de peisaj, dacă stai să o observi, satul fiind foarte mic.

Startul a fost punctual. Surorile David, cele care organizează de trei ani acest eveniment cu tendințe de mega-eveniment, au un stil mai abrupt, dar sunt foarte îndrăgite. Și sunt foarte implicate. Organizarea denotă ceea ce nemții numesc ”dragostea pentru detalii”, grija pentru concurenți și nevoile acestora, respectul pentru toți cei implicați în organizare: voluntari, fotografi, săteni. Se simte SUFLETUL și PLĂCEREA de a oferi surprize și emoții! Ceea ce este destul de rar în ziua de astăzi, majoritatea concursurilor organizate de-a valma în ultimii 2-3 ani excelează prioritar prin tenta pur comercială, lipsa de comunicare și parțial lipsa de organizare.

Deși am plecat în primele 10 rânduri (cred), chiar aproape de baza podului, în primii doi kilometrii de asfalt am fost depășită de 90% dintre concurenți. Ceeee noooostiiiim!!! Curgeau pe lângă mine precum mierea dintr-un borcan înclinat. E mult prea pretențios să spun că îmi făcusem o strategie, nici vorbă, chiar nu le am deloc cu strategiile. Obiectivul meu era foarte limitat: să testez distanța. Desigur că mi-ar fi plăcut să nu abandonez și timpul limită de 9 ore îmi permitea să visez că nu va fi nevoie să abandonez dacă nu mă voi lăcomi în primii 25-30 de km. Asta însemna un foarte clar ”festina lente”. Așa că primii 25 de km trebuiau să fie ”de socializare”, chiar dacă aș fi rămas coada plutonului celor 800 de participanți.

Recunosc că mi-e ciudă să fiu atât de lentă, dar nu le-am avut niciodată cu viteza. Primii 3-4 kilometri sunt întotdeauna cei ai melcului și într-un concurs chiar contează începutul. Știu asta de la concursurile de mountain bike, unde, dacă nu pornești mai din față, ai cam pierdut primul pluton. Șansele de a-l ajunge sunt foarte reduse. Doar cei cu adevărat geniali recuperează pierderile mari, iar eu nu am fost niciodată genială la ceva.

Am măsurat asfaltul, pas cu pas, mai mult de 2 km. Era soare, plăcut, aveam grijă să nu mă epuizez. După 2 km mă și gândeam: ”na, că mai sunt 40!”

Intrarea pe traseul montan era marcată de așteptatul la rând pentru trecerea unui podeț din lemn. Eh, aici parcă aș schimba ceva .... aș da startul celor care fac distanța scurtă cu măcar 20 de minute mai devreme. Astfel nu s-ar mai încurca crosiștii de maratoniști și viceversa. Recunosc că îmi scapă puțin rațiunea startului comun la două probe pe un traseu comun, mai ales că acesta prespune o diferență foarte mare de distanță. Din punctul meu de vedere, crosiștii buni au toate motivele să facă o cursă de viteză care nu se compară cu viteza maratoniștilor buni, pentru că aceștia din urmă mai au de alergat încă 26 de km după ce crosiștii au trecut de finish. De ce să îi las pe crosiști să se încurce de maratoniști și invers, la o adică? Nu știu. Ca să fie mai vesel, cu siguranță :-)

Traseul EcoMaraton se compune din trei bucle distincte, e un fel de trifoi cu trei foi.

Bucla 1: cca: 14,2 km

START: Moieciu de Sus - La Mandru - Fundatica - Scoala Fundata - Moieciu de Sus

Startul Ecomarathonului va fi din centrul satului Moieciu de Sus, din fata Caminului Cultural. Prima bucla urmeaza drumul asfaltat de pe Valea Popii dupa care continua cu 1 km de drum forestier.

Se traverseaza raul peste un podet de lemn pe dreapta vaii si se parcurge poteca ce urca abrupt prin padure pana „La Mandru” unde va fi amplasat primul punct de hidratare cu apa. 

Dupa inca 700m de urcare lina, traseul coteste brusc si coboara urmand poteca marcata (drum forestier - banda rosie) dinspre Muntele Sf. Ilie catre satul Fundatica in Valea Cheii. Traseul merge spre dreapta pe drumul forestier si se paraseste imediat urmand o urcare sustinuta dar scurta, si dupa inca 1.5km de urcare valurita, se ajunge la punctul de control CP1 si punct de alimentare. 

De aici traseul continua 800 m pe drumul asfaltat dupa care merge la dreapta coborand pe o ulita printre case si ajunge din nou in drumul forestier. 

Dupa o scurta coborare pe drum, traseul traverseaza si continua cu ultima urcare din Bucla 1, spre Drumul de Hotar. De aici traseul coboara la inceput lin si apoi tot mai abrupt spre Moieciu de Sus de-a lungul „Potecii lui George”. Ultima bucata din coborare este destul de abrupta si trebuie urmat zig-zagul potecii fara a calca faneata. 

Ultimii 300 de metri parcurg drumul asfaltat din Moieciu de Sus pana la punctul central (CP2), zona de SOSIRE pentru participantii la Cross si incheierea Buclei 1 pentru cursa de Marathon.

Bucla 2: cca 14,5 km

Moieciu de Sus - Culmea Lunga - Valea Lunga - Cheile Gradistei - Moieciu - Cheile Gradistei - Fundata - Moieciu de Sus

Traseul continua in urcare prin fata scolii generale. Urcarea are o lungime de aprox 1,3 km si o diferenta de nivel de 240m. In aceasta portiune poteca este ingusta si marginita de gardurile fanetelor. Pe timp de ploaie poteca devine foarte alunecoasa si foarte dificil de alergat. Urcusul se termina la o altitudine de circa 1200m langa Coltul Zilistea, la km 15,5 al intregului traseu dupa care urmeaza o portiune de circa 2 km destul de plata de-a lungul muchiei numita Culmea Lunga. 

De aici incepe coborarea abrupta catre Complexul turistic Cheile Gradistei - Moieciu. Pe acest segment este obligatoriu sa urmati traseul marcat pentru a nu distruge faneata parcursa.

De la Complexul turistic Cheile Gradistei – Moieciu (punct de alimentare cu apa situat pe terasa de la piscina) traseul urca mini-partia de ski, coteste la stanga si pe langa instalatia de cablu se urca in padure. De aici se urmeaza un drum forestier lin si apoi se intra pe un traseu forestier si se urca destul de sustinut prin culoarul marcat pana intr-o poiana unde este si punct de control. 

Mă mândresc cu această fotografie :-) făcută în cursă

De aici se porneste in stanga si se urca pe curba de nivel pe o poteca de piatra bine definita si dupa doua randuri de serpentine largi se iese intr-o poiana. Se trece de bariera si pe un drum in urcare lina de 700m se ajunge la Complexul Cheile Gradistei – Fundata – CP3 situat in fata restaurantului, unde e punctul de alimentare cu energizante si mancare. In continuare se porneste pe un drum forestier in paralel cu poligonul de trageri si dupa 500m se traverseaza partia de ski din Fundata si apoi se urca usor pe o carare pitoreasca dar foarte tehnica pana intr-o mica sa, dupa care incepe o coborare pe langa un gard de piatra. 

Se continua pe curba de nivel pe langa limita fanetelor pana se ajunge la gardul care delimiteaza partia de ski-fond. De aici se parcurge un drum si in urcare lina se traverseaza o padure deasa si se revine intr-o ulita bine delimitata care duce spre Biserica din Fundata.

De aici traseul coboara pe o poteca vizibila in Moieciu de Sus, trece pe langa biserica din Moieciu de Sus si ajunge din nou la punctul central, CP 4 – punct final al buclei 2. Aici va fi si prima bariera orara – 6h si 30 de minute de la start.

Bucla 3: cca 13,2 km

Moieciu de Sus - La Bisericuta - Valea Bangaleasa - Poiana Gutanu - Poiana Plesii - Moieciu de Sus - SOSIRE

Km 29 al maratonului - traseul pleaca pe Valea Popii si dupa 50m urca in stanga catre Varful Bisericuta, o ascensiune de 320m diferenta de nivel. Urcarea este la inceput mai abrupta, dar se amelioreaza dupa primii 500m ai traseului. 

Traseul parcurge poteca ondulata in lungul crestei Dealului Bisericutei pana la crucea de lemn, inceputul unei coborari abrupte care duce in Valea Bangaleasa. Urmand Valea Bangaleasa in urcare lina, respectiv drumul forestier 700m, se ajunge la ultima mare urcare a concursului: urcarea catre Poiana Gutanu. 

Dupa punctul de alimentare cu energizante, mancare si apa, traseul traverseaza Raul Bangaleasa, urca prin padure circa 360m altitudine pana ajunge in cel mai inalt punct al traseului - 1460m, km 36. Traseul ajunge in poiana Gutanu unde va fi punctul de control CP 5, de aici traseul parcurge in lungul Muchiei Plesii ultimii 6 km ai maratonului.

Se continua mai departe marcajul turistic banda rosie, care coboara din Muntii Bucegi si la bifurcatia cu poteca ce duce in Simon se continua la stanga spre Moieciu de Sus. Se parcurge muchia pana deasupra de centrul satului, unde zona se deschide larg, dupa care traseul coboara abrupt in Moieciu de Sus. 

Se traverseaza din nou Raul Bangaleasa 

si traseul continua spre centru circa 300 de metri de asfalt pana la punctul de SOSIRE.

   Mi-e foarte greu să descriu fiecare buclă-n parte. Multă informaţie nouă într-un timp redus, confuziile sunt inerente. 

Ţin minte că alergarea de după start, pe asfalt, mi s-a părut mult prea lungă. Bătuse ceasul deja de 2 km şi eu tot pe asfalt croşetam, fiind depăşită în cascade de toţi pe cei care-i avusesem în spate la start.  Dacă la start te plasezi în ultimul rând, măcar scapi de această „strigare a catalogului” şi eviţi demotivarea asta lentă. Adică fiecare picior care te depăşeşte, fiecare cap care-ţi trece înainte e un fel de drum sigur către „ha-ha, uite-i şi p-ăştia ce rapizi sunt! Da io ce puii meu caut aici?” 

Desigur că luând cursa ca pe un test al simţurilor, am zis că e musai să o şi abordez cu vrăjeală, dacă tot vreau s-o termin la finish. Aşa că nu am depus nici un efort, am pornit în ritm de lălăială, să nu cumva să istovesc prea devreme, că nu-mi suport gâfâitul. Mă deplasam în ritm de codobelc săltăreţ, cu răbdare, şi făceam inventarul. Ah, uite-o pe Mariana, ce tare e tipa! Cu siguranţă e cu 10 ani mai mare, dar e tare la alergare. 

Oh, uite-o şi pe Cornelia, ce obosită pare .... eh, da ea-i la cursa scurtă, de doar 14 km, pe mine m-a gâdilat în tălpi să iau 14 x 3! (La categorie de gen și vârstă, la cross aș fi nimerit locul 3, tocmai ce s-au afișat și rezultatele.). De unde-l cunosc pe X-lescu ... vai ce-mi scapă! Ah, uite un curajos în cinci degeţele .... am şi io modelul ăsta, ce bine că i-am lăsat acăsică. Are număr verde, să-l văd io în FiveFingers 40 de km pe coclauri, o să ia la muchii şi cataroaie ...! 

Cam mulţi cu beţe. Las că văd io, dacă am nevoie de ele, mi le iau la final de buclă. Sebastian m-a sfătuit să-mi iau bețele deja pe bucla a doua.  Da, asta-i mişto la traseu, că la fiecare final de buclă poţi întra acolo în zona de start, în Căminul Cultural, unde ţi-ai lăsat nişte chestii personale. Dacă vrei beţele pe bucla a treia, ţi le poţi lua. Dacă vrei să laşi vreo jachetă, ţi-o poţi lăsa. Pierzi câteva minute, dar ce mai contează?!

Ce mai ţin minte, ca pe o imagine destul de hazlie, este faptul că la km 14-15, 18-20, 30-32 cam toată lumea se plimba la deal . Dealuri și câmpii populate cu plimbăreți numerotați. Cred că din cer, ochiul acela omniprezent a avut o imagine tare drăguță. Picățele colorate pe tăpșanul verde viu, soare, vânticel din pupă. 
Căpițe idilice, stâne originale, poteci șerpuitoare, ici și colo un gogoloi de noroi, vreascuri, gâfâieli .... DAR, peste tot și toate, un zâmbet colectiv din toate direcțiile parcă acoperea toată zona, într-o sinergie pozitivă fantastică. Cred că din cauza asta nu am simțit cum că aș fi făcut o cursă epuizantă. Ce-i drept, nici nu m-am străduit să mă epuizez, din motive bine definite am mereu grijă să nu dau mai mult de 80% din potențialul pe care mi-l cunosc.

Pe la km 35, când mă gândeam să sunt puţine şanse să mă mai depăşească cineva, trece pe lângă mine, zglobie nevoie mare (cred că o cheamă Mate Monika Julia, categoria 23-39, conform clasamentului a ieșit cu 5 minute în fața mea), o fată cu părul lung, strâns frumos în coadă şi zice ceva de genul „bravo” sau „succes”, nu mai ştiu. Nici nu am avut replică. A dispărut destul de rapid, eram pe o curbă de nivel deschisă şi o vedeam cum se duce ca o nălucă (nu năucă :-) ), nu-mi dau seama ce făcuse atâţia km în spatele meu, din moment ce ea avea atât de multă energie şi o viteză relevantă.

Apoi, altă fază a fost după urcarea mare de la începutul buclei a 3-a. Intrasem pe teren plat şi am ajuns din urmă, pe o potecă îngustă, care nu permitea depăşirea, un şir indian: un concurent în vârstă, cu barbă mare, albă, urmat de vreo 4 băieţi. Io, aparent zglobie, zic: „Mai cu talent băieţi, ce-i asta?” Şi urmă un oftat dureros ..... „Da tu de unde ai atâta energie?” „Habar n-am. De la Mr. Mouse probabil”. Şoarecul meu de pluş atârna de brâu şi era fixat pe la spatele meu, deci cu siguranţă că mă-mpingea cu spor :-) Sper să descopăr pe undeva și o fotografie cu el în cursă :-)

Vremea a fost aproape ideală. Cu tentativa de a se face prea cald, totuşi s-a abţinut. Apoi, înainte să termin bucla a doua, se auzeau nişte tunete voioase, aşa că la zona de start/finish am intrat să-mi pun foiţa de ploaie, cea roşie, o achiziţie senzaţională pentru alergări. Până la urmă, a mai tunat, dar nu a plouat sâmbătă, a fost excelent.

Ah, altă chestie haioasă a fost că în timp ce mă apropiam să termin bucla a doua, eram prin pădure, în coborâre, se aude la microfon cum se anunţă câştigătorii cursei! La feminin, prima care terminase cursa era o italiancă de 40+ ani! Ho-ho, ea terminase în patru ore și vreo 20 de minute şi io mai aveam vreo 15 km de alergat. Bine-bine, alţii mai aveam vreo 25 – 30 de km de alergat, asta e altă poveste.

Doamne, ce-aș mai putea povesti? Atmosfera din zona de finish era electrizantă. De fiecare dată când am trecut pe-acolo, oamenii strigau, aplaudau. La finalul buclei 1 l-am văzut pe Mugur Frățilă, care mă încuraja. De emoție, am greșit și drumul, am luat-o spre finish, în loc să o iau pe bucla 2. Apoi mi-am dat seama și am intrat în Căminul Cultural pentru a-mi lăsa bidonul de apă (punctele de hidratare și alimentare erau îndeajuns pe traseu, foarte bine gândite și alimentate, felicitări!) și aparatul foto (muriseră bateriile).

Pornisem deja pe bucla a doua când m-am uitat la ceas și am văzut că făcusem exact 2 ore.

La finalul buclei a doua am auzit încurajările de la Mihaela, de la Air France. Am zărit-o, mititică cum e, ca prin ceață. Tocmai ce auzisem la megafon, cu vreo 10 minute în urmă, câștigătoarea la feminin, în timp ce eu abia mă pregăteam să pornesc pe bucla a treia. Mi se părea o diferență de timp uluitoare și oricât aș ascunde, aș fi o ipocrită să nu recunosc că mă simțeam slabă și rușinată de ritmul meu, pe de o parte.

La finalul buclei a treia, după 6 ore și 47 de minute, nu am mai văzut pe nimeni dintre cunoscuți. Veșnica poveste a vieții mele.

Pe ultimii metri de asfalt au fost câțiva băieți care au sprintat nebunește, cred că m-au depășit 4-5 pe bucata asta. Oricum pentru mine nu conta, eram la finish, nu eram epuizată, mă simțeam grozav și nici nu realizam încă că parcursesem primul maraton al vieții mele într-un timp decent de deplasare. Ca orice om care se respectă, avusesem în spate o săptămână foarte ciudată, cu simptome și mai ciudate, cu vreo 4 nopți albe, motive destule pentru a renunța de tot la concurs. Și bașca o gașcă teribil de terorizantă în casa unde mă cazasem și care a ținut-o într-o hăhăială până după ora 1 dimineața, vineri spre sâmbătă. Așa că la start eram deja obosită de nesomn. Gașca cea veselă și lipsită de orice valori care au legătură cu respectul față de ceilalți se pare că - și ce rău îmi pare să am dreptate – făcuse parte din echipa de voluntari, căci duminică, când au plecat, purtau toți tricouri albastre pe care doar la voluntari le-am văzut. Calitatea de om este cea care primează întotdeauna, așa că faptul că erau voluntari devine insignifiant în această discuție.
 Am trecut și eu linia de finish și o fetiță mi-a pus medalia de gât.

Îmi venea să o sărut, dar cred că mi s-a părut stingher gestul și am renunțat la el. M-am îndreptat rapid spre masa cu iaurturi, fluide, fructe tăiate. Mi-era o foame teribilă, mi-era sete. Fără toate punctele de hidratare și alimentare de pe traseu, așa cum au fost ele organizate, cu siguranță că nu aș fi terminat acest maraton montan. Ca și la half Ironman și half Ironbike din 2011, ambele concursuri de anduranță, și aici am petrecut timp generos cu reîncărcarea bateriilor. O fac absolut preventiv, din dorința de a nu colapsa din motive ridicole cum ar fi foamea sau setea acută. Am observat că fac chestia asta la orice concurs de lungă durată, la prima participare. Probabil, în subconștient, este o teamă de abandon. 

Nu cred că mi-ar place abandonul. Când eram mic copil, antrenorul nostru de atletism, Zoltan Vamosz, ne spunea că orice am face într-o cursă, să nu uităm că doar abandonul nu este permis. Nu conta că ești ultimul, conta să nu abandonezi. Am abandonat prea multe la viața mea, benevol. Acum nu-mi mai place. Pentru multe lucruri este puțin prea târziu, dar tot încerc să repar unele aspecte. Cu siguranță că pe cele ratate sau distruse nu le voi putea recupera, dar dacă de acum încolo nu voi mai abandona, tot este un lucru bun.

Nu am o încheiere potrivită pentru acest comentariu. A fost frumos. Mai vreau și la anul. De fapt, mie mi-ar mai place unul și în septembrie. EcoMarathon de toamnă, de ce nu? Cu siguranță voi reveni în 2013, dacă situația îmi va permite. Din toate punctele de vedere, este pur și simplu un eveniment frumos. Surorile David reușesc să creeze nu un eveniment, ci un fenomen! Și de aici nu ar trebui să lipsească televiziunea, să fim serioși! Și de la această afirmație (EcoMarathon = fenomen) aș putea începe să scriu un nou material despre EcoKids, sătenii din Moeciu și cash-flowul din acest week-end, organizarea, abordarea, premierea, sponsorii, premiile, publicul, comunicarea, implicațiile educaționale chiar ș.a.m.d.

O singură tristețe am totuși:

Nici la ședința tehnică de vineri seara, nici la premierea-spectacol de sâmbătă seara, timp în care cele două surori David au vorbit publicului, spre folosul acestuia, publicul nu a știut să respecte munca și efortul lor și să mențină liniștea în sală. Păcat, păcat, păcat. Și acest regret l-am avut și peste un an, pe 11 mai 2013, la ediția a IV-a: aceeași indisciplină și lipsă de una-alta ..... în timp ce pe scenă unii chiar spuneau chestii importante și de suflet.

Evaluare eveniment:

Comunicare:                 10

Organizare:                 10

Alimentare:                10

Traseu:                     10

Premiere:                    10

Kit participare vs. taxă:  10

Atmosferă:                   10

Comunicare post-event:  10

Voluntari pe traseu:      10

Fotografi:                         10

Promptitudine afișare rezultate: 10

Am pus (n-am mai pus, doar zic) un minus la alimentare pentru că nu înțeleg rolul cașcavalului. Dau un mare +10 pentru cantități și diversitate, dar cașcavalul se digeră greu și cade greu la stomac (comentariul acesta rezultă din urma a diverse discuții post-event, eu oricum sunt lacto-vegetariană). Prune uscate și glucoză/dextroză nu se regăseau în meniu, chestii care sunt mai eficiente la astfel de eforturi. Oricum evaluarea este subiectivă, mă aștept la argumente contra și sunt oricând binevenite.

Locul 31/58 la feminin open
23/60 în 2013

Locul 222/400 în clasamentul open.
257/507 în 2013

Aș fi ocupat locul 3 la cross/categorie (sub 2 h bucla 1) 2/29 în 2013 și locul 185/400 la cross open 167/528 în 2013.

GALERII FOTO (multe mulțumiri celor care au depus efort să facă toate aceste fotografii și au dat share liber la ele):

Fotografii 1

Fotografii 2

Fotografii 3
  Să nu uit, să nu uit ... nah, că am uitat!!!! Vineri seara mi-am ridicat kitul de participare. În general nu mai acord foarte mare atenție la ce este acolo, important e să existe cipul de cronometrare. Dar ..... VAI!!!!!! ..... când am deschis punga .....!!!!

mi s-au tirit ochii la viteză maximă! O superbă, superbă șapcă Salomon, de alergare, pentru vară, material foarte bun (am una albă acasă), ROȘIE, era acolo! Iubesc roșul, deci e singura explicație pentru plăcerea pe care am simțit-o. Așa că era cazul să fac loc în acest comentariu și acestui detaliu :-)) Cu tricoul nu am avut noroc, îmi este prea mic, căci în 99% din cazurile în care am bifat măsura M la tricou, am primit tricouri în care mai încăpea încă o persoană, deci am o colecție de viitoare cârpe cu care voi lustrui bicicletele și vor șterge șoșonii de alergare. Așa că acum am bifat S și nu m-am gândit să încerc să văd dacă pot face schimb cu un M dintre tricourile care se vindeau acolo în stand.

Citiți aici despre un alt eveniment excepțional, semi-maratonul Cetatea Brașovului, din 7 aprilie 2012. Acolo am prins curaj pentru un full.