Când destinația devine călătorie: Rowmania Delta Triathlon 2013_EP. 2

Episodul 1 - click here
Și, așa cum ”life goes on”, tot așa și drumul meu prin Dobrogea, de una singură....

 Am trecut prin localitatea Cloșca, o așezare foarte mică, din ce îmi dădeam seama și unde există, chiar la șosea, un Schit al Marelui Mucenic Gheorghe.

Cum nu aveam nici un stres cu traficul, îmi permiteam să merg într-a-ntâia şi a doua, ca să mai adulmec, să mai fac fotografii peste mult literalizata Câmpie Dobrogeană ....

 şi aşa, uşurel-uşurel m-am apropiat de comuna Horia

Ţinutul uitat de timp .... exact aici mă aflam şi savuram privilegiul de a fi în mijlocul sălbăticiei încă nedistrusă de Homo Sapiens. Ici şi colo "vestigii" ale intervenţiei umane, cum ar fi nişte chestii din fier care au fost gândite iniţial ca "ustensile de joacă" pentru copiii din sat, cine ştie cu câte zeci de ani în urmă.
Comuna include administrativ trei sate: Cloşca, Horia şi Tichileşti. Horia este atestată documentar din 1877 şi se află la 2 km nord de DN2A Hârşova-Constanţa, în dreptul kilometrului 17.
Cele trei localităţi pe care le-am şi traversat de altfel, sunt aşezate pe o vale largă cu deschidere spre Dunăre. Pe firul văii curge pârâul Chichirgeaua care îşi formează cursul începând de la satul Cloşca.
La ieşirea din Horia am oprit să iau o tanti care făcea în disperare cu mâna. Pierduse autobuzul local şi venise la medic în Horia, ea fiind din Tichileşti, adică la aprox. 5 km distanţă. Aşa că i-am făcut un pustiu de bine şi i-am făcut loc în faţă.
"Din ce trăiesc oamenii pe-aici?"
"Munca câmpului şi creşterea animalelor şi primarul a adus nişte fonduri d-alea europene şi ne merge mai bine, că ne-am asociat şi nu ne mai e atât de greu."
Câte poţi afla pe un drum atât de scurt? Mai nimic. Am lăsat-o parcă în dreptul numărului 35 şi am demarat lent mai departe pe drumul pustiu. Ieşeam din Tichileşti, aflat la aprox. 15 km distanţă de Saraiu.

Habar nu aveam la acel moment că traversasem o colonie de leproși și ciudățenia este că informațiile pe care le-am găsit pe Wikipedia sunt în engleză, germană, mai puțin în română. Să-nțeleg că pe alții îi preocupă mai acătării istoria României....

Conform unui recensământ din 2001, localitatea ar fi numărat doar 22 de suflete .... Doamne, cum o fi?!

Totul a pornit de la construirea unei mânăstiri, ca apoi, în 1875, așezarea să devină o colonie unde se retrăgeau cei bolnavi de lepră. Există și o legendă conform căreia una dintre prințesele Cantacuzine, fiind bolnavă de această boală, a înființat colonia ca atare.

În iulie 1932, un grup de 25 de bolnavi aproape morți de foame la propriu, au intrat în orașul Isaccea, cerând de mâncare. Rămăseseră fără alimente pentru că guvernul nu mai plătise furnizorilor locali și aceștia nu mai livrau nimic.

Inițial, leproșii nu aveau permisiunea de a părăsi colonia - Doamne, ce viață o fi asta?! -. Se pare că încă există colonia, deși condițiile de viață s-ar mai fi îmbunătăți prin anii 2000, ca urmare a unor ajutoare din afara țării. Trist și umilitor ...

 Am mai oprit maşina o dată şi am privit în urmă, ca o despărţire .... lăsat în urmă un colţ de Terra neştiut de mulţi, nebănuit, un sterp colbuit şi ondulat de căldura soarelui într-un peisaj aproape pârjolit şi pierdut într-o tăcere plină de tâlc ...
Drumul continua, tăind mut câmpia deranjată de prea puţini oameni .... mie mi se pare un noroc că încă mai pot da de asemenea fragmente de rai, pentru că raiul nu se găseşte la supermarket ...

Indicatorul strâmb şi ruginit către o mânăstire mă trăgea de mână şi cu siguranţă aş fi intrat pe poteca invizibilă dacă nu aş fi avut pisoiul în maşină. Nu puteam pleca pe coclauri lăsând patrupedul într-o maşină închisă, care se încinge sub soare în doar câteva minute. Dar este, cu siguranţă, o zonă unde trebuie să revin în toamna asta, cu bicicleta pe maşină şi multe baterii în aparatul de fotografiat.
Intrarea în Topalu - sat pe malul stâng al braţului Ostrov al Dunării - este searbădă, nu inspiră nimic. Nişte tăieturi în asfalt ţi-aduc aminte că eşti la volan şi că poate le ocoleşti, chiar dacă rulezi doar în viteza a doua. Dar nu aveam vreun motiv să rămând în lâncezeală, pe stânga şi pe dreapta era doar vegetaţie înaltă şi uscată, aşa că am accelerat într-a patra.

 Sus pe firele electrice, o pereche de şoşoni se distra probabil privind trecătorii curioşi ca mine :-)
Am oprit maşina din nou şi am cotrobăit un pic prin zonă, deranjând un căţel cu picioare scurte şi trompetă destul de sonoră.

Satul a fost întemeiat de emigranţi români refugiaţi din Bugeac sau din Podişul Transilvaniei. Eu fost împroprietăriţi cu pământ şi s-au ocupat în special cu creştrea oilor şi pe acest drum chiar am văzut câteva turme blănoase, remarcabil de frumoase.

Toponimul Topalu este de origine turcă, fiind numele unui turc care a murit în 1877 în Războiul de Independenţă. "Topal" înseamnă "şchiop". 
Ca orice călătorie, şi aceasta trebuia să continue. Am trecut pe lângă o frumoasă troiţă (nu ştiu cum se numesc chestiile astea, sincer!)

 Foarte cald afară, aproape canicular. Înaintam lent, aşa cum mi se întâmplă când traversez zone noi, din care nu mă-ndur să mai ies. Sentimentul ăla că vrei să intri în eternitatea şi porii locului pe unde păşeşti .... aerul era vălurit de căldură, liniştea din jur era o binefacere de nedescris, luminozitatea era extremă şi acest lucru se vede şi în fotografiile supraexpuse, nefiind deloc un fotograf priceput şi neavând cunoştinţe tehnice.

La foarte scurt timp, în faţa ochilor razele soarelui reflectate în apa Dunării - braţul Ostrov - adăugau un plus de nebulozitate strălucitoare întregului tablou ce se desfăşura ca într-un film despre Evul Mediu ....

Intram în istorie, pe asfalt .... Eram în CAPIDAVA! şi aceasta era prima gospodărie, pe stânga, unde un băiat ce purta cu sine un flair local aparte, se juca cu un căţel, hârjoana lor atrăgând în secunde şi alte patrupede domesticite ...

  (aici urmarea despre Capidava)