Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 1

Odată cândva, în negura timpurilor, când oamenii mai erau oamenii, când oamenii mai aveau timp, când oamenii se mai iubeau și se mai ajutau între ei, când părinții își iubeau copiii și copiii nu duceau lipsa părinților (da frate, au existat și timpuri d-astea, oricât de utopice ni se par nouă acum, în sec. 21), ei bine, atunci, undeva în sudul Europei, trăia Momo. 
Momo ne spune o poveste simplă despre o istorie complexă care ne-a distrus sufletele și valoarea umană. O poveste despre cum oamenii au devenit monștrii planetei și proprii lor dușmani.
O poveste care ar trebui ascultată de copii, separat de părinți. Ah, părinții oricum nu mai au timp.
O poveste ……
O poveste despre cum răul câștigă și se propagă precum o tumoare nedescoperită la timp. Totul începe cu pași mici. Totul începe cu un singur detaliu, la care se mai adaugă un detaliu și încă unul …. Până când totul devine o lege distructivă.

**** **** 

Pe vremurile acelea existau orașe întinse cu drumuri, case, palate, cetăți din piatră, străduțe, poteci și mari amfiteatre unde oamenii se adunau cu diverse ocazii și socializau.

Undeva afară, într-un ținut îndepărtat, la marginea unui oraș oarecare, se lățea generos ruina unui amfiteatru străvechi. Era un loc aproape uitat unde oamenii își lăsau caprele să cutreiere,  unde copiii se jucau din când în când, unde razele lunii pline mai surprindea uneori melancolice perechi de îndrăgostiți.

Într-o zi însă, prin oraș au început să circule zvonuri, cum că în amfiteatru de la marginea pădurii ar fi apărut cineva. Se pare că ar fi un copil, dar nu știm exact dacă e fată sau băiat. Are o haină mai mare decât el, părul mare, ciufulit, murdar și încurcat, picioarele desculțe …

Oameni care locuiau mai aproape s-au pus la drum către amfiteatru ca să stea de vorbă cu noua apariție.

”Aha, deci îți place aici?”
Da.
”Și vrei să rămâi aici?”
Da.
”Nu te așteaptă nimeni pe undeva?”
Nu.
”Nu trebuie să te întorci acasă?”

”AICI sunt acasă!” – spuse Momo cu veselie.

”De unde vii?”
Nu știu. De colo și de dincolo.
”Cine sunt părinții tăi?”
Nu știu.

”Spuneai că te cheamă Momo. Cine ți-a dat numele ăsta?”

Eu mi l-am dat!
”Când te-ai născut?”
Din ce-mi amintesc, sunt de când mă știu.

Hm ….. Mica fetiță Momo era deja o apariție ciudată. Părea să aibă vreo zece anișori, era micuță, slabă, nu părea să fi făcut vreodată baie, avea ochi negri, mari, purta o rochiță lungă până la glezne, peticită, peste care venea o jachetă mare în care Momo practic înota. Momo nu vroia să-i taie mânecile căci se gândea că va mai crește și cine știe dacă va mai avea vreodată marele noroc să primească o jachetă cu atât de multe buzunare, nu?

După câteva secunde, oamenii o mai întrebară:
”Câți ani ai de fapt?”
100

Râsetele nu mai conteneau. Momo mai încercă odată:

102 … ?
”Cu siguranță că Momo nu știe să numere.

Momo, nu ar fi mai bine să anunțăm poliția? Poliția te-ar duce într-un cămin unde ai avea un pat să dormi și ai primi haine de îmbrăcat și mâncare în fiecare zi. Ar fi cel mai bine pentru tine, nu? Plus că ai învăța să citești, să scrii și multe chestii.”

NUUUU … am fost deja acolo!! Și am fugit!!! Mai erau și alți copii acolo și la ferestre erau gratii. Și tot timpul erau bătăi fără nici un motiv. Am fugit de-acolo într-o noapte și nu mai vreau înapoi.

”Da, fetiță, dar ești prea mică și trebuie ca cineva să aibă grijă de tine.”

Eu am grijă de mine!!

”Tu singură? Ești sigură că poți să ai grijă de tine?!”

Și oamenii se tot căzneau să înțeleagă și să facă ceva bun pentru Momo.

”Poate că ai vrea să vii la noi să stai. Oamenii de aici au toți copii și trăiesc înghesuiți,  dar acum nu cred că mai contează unul în plus. Ce zici?”

Mulțumesc mult, dar de ce nu m-ați putea voi lăsa să stau aici?

Hm … da, de ce nu?

Așa că Momo a fost lăsată să trăiască în marele amfiteatru și oamenii îi aduceau de mâncare, fiecare cum și ce putea.

Viața lui Momo părea mai norocoasă acum. Avea unde să doarmă, ce să mănânce, când îi era frig putea să-și facă un foc la care să se încălzească. Dar Momo mai avea ceva: foarte mulți prieteni.

S-ar putea spune că doar pentru Momo era un noroc să aibă prieteni. Dar și pentru ceilați oameni Momo era un noroc. Cu timpul, prezența lui Momo devenise atât de importantă, încât gândul la dispariția ei îi speria deja pe toți. Așa se face că Momo era foarte des vizitată. Momo avea un har aparte. Să fi fost ea cea mai inteligentă? Nicidecum. Ceea ce Momo putea face mai bine decât oricine era …. să asculte. Da, sigur …. Ce prostie, oricine poate asculta!!! Ei bine, nu-i chiar așa. Oricine poate auzi, dar de ascultat …. Foarte puțini oameni știu cu adevărat să asculte.

Să îi asculte pe ceilalți.

Felul de a asculta pe care îl avea Momo era cu totul deosebit.

Oameni simpli și proști care veneau la ea să-și descarce sufletul, vorbindu-i și lăsând-o să îi asculte ajungeau singuri la gânduri și idei proprii despre care habar nu aveau. Momo doar stătea cu ei și îi asculta cu mare atenție și implicare. Se uita cu ochii ei mari negri și adânci la cel care vorbea.

Momo asculta pe toată lumea: asculta cățelul, copacii, apa, vântul, pământul, cerul …. Nu doar oamenii. Asculta totul în jurul ei.

Seara stătea în marele amfiteatru acoperit de mantia cerului presărată de ochi mici și îndepărtați care clipeau de la ani lumină distanță și asculta universul întreg.

Chiar și atunci când cineva are mulți prieteni, printre aceștia există câțiva preferați. Și în cazul lui Momo existau doi oameni care veneau în fiecare zi la ea și împărțeau cu ea tot ce aveau. Unul era bătrân și altul era tânăr. Momo nu știa pe care dintre ei îl iubea mai mult.

 

Cel bătrân se numea Bepo, măturătorul de străzi. Desigur că Bepo avea un alt nume decât ”măturătorul de străzi”, dar cum el era cel care mătura străzile din oraș și toată lumea îl numea așa, atunci și el se numea tot așa. ”Bepo, măturătorul de străzi”.

Bepo trăia într-un adăpost pe care și-l meșteșugise singur din cartoane, tablă și bucăți de lemn. Oamenii credeau despre el că e cam nebun, pentru că atunci când cineva vorbea cu el, Bepo nu răspundea. Chestia era că Bepo nu dădea răspunsuri decât atunci când socotea că era necesar. Dacă cineva îl întreba ceva și Bepo nu avea un răspuns, atunci nu răspundea. Dacă avea nevoie să se gândească două ore, atunci răspundea după două ore și cel care întrebase fie nu mai era acolo, fie uitase ce întrebase. Doar Momo avea mereu timp să-l aștepte.

Bepo își făcea cu stăruință munca. Un pas, o răsuflare, o mișcare cu mătura. Un pas, o  răsuflare, o mișcare cu mătura. Încet-încet, dar sigur.

”Vezi tu, Momo, uneori avem în față o stradă foarte lungă. Nici nu-i vedem celălalt capăt. Ne gândim doar că strada este atât de lungă încât nu vom reuși vreodată să o măturăm. Și din cauza asta începem să ne grăbim. Și ne grăbim tot mai mult, ne grăbim și de fiecare dată parcă constatăm că în față stă aceeași stradă la fel de lungă, fără sfârșit. Și atunci începem să alergăm și să ne precipităm și răsuflarea devine tot mai greoaie și obosim și ne epuizăm fără măcar să fi reușit măcar să vedem celălalt capăt al străzii din fața noastră. Nu e bine așa. Nu duce nicăieri graba asta. Chestia e că nu trebuie să ne gândim la strada asta ca la o stradă întreagă. Nuuuu! Înțelegi? Trebuie să ne gândim doar la următorul pas. La următoarea răsuflare. La următoarea mișcare a măturii. Să ne bucurăm de fiecare bucățică. Doar așa reușim să parcurgem cu bucurie și relaxare drumul și nici măcar nu ne mai dăm seama că strada este foarte lungă. Când ajungem la celălalt capăt al ei, suntem la fel de vii și puternici și entuziaști ca la primul pas făcut pe ea. Înțelegi tu, Momo?” 

Da, Bepo.

Momo - de Michael Ende (1973) - aici, ep. 2