Nuntă în pădure: un american și-o bavareză se căsătoresc în Austria :-)

Când am coborât cele trei trepte să mă duc la toaleta plasată practic în pădure am intrat în alt univers. Un spațiu mic, restrâns, acoperit, care dă spre pârâul de lângă casă. Pe stânga sunt patru cabine, toate din sticlă. Pe sticlă  este aplicat, pe ambele fațete ale segmentelor care alcătuiesc fiecare cabină în parte, un colaj foarte reușit, de un verde crud ce reprezintă frunze împodobite cu picături delicate de rouă. Totul fiind într-un spațiu din lemn, nuanțele locului aparțin unei palete calde de culori: galben, verde natural și maro. Prima cabină are aplicată pe ușă forma unui gentleman, deci toaletă pentru bărbați.

A doua cabină are aplicată forma unei lady cu o rochie specifică anilor 60: o talie de viespe, un imaginar decolteu în partea de sus și o fustă bogată în partea de jos, la nivelul genunchilor. Pantofiori cu toc, tunsoare medie, părul puțin peste urechi, rotit spre exterior. Intru. Un vas obișnuit de toaletă cu două butoane pentru mecanismul de spălare: economic și standard. Nu intri într-o toaletă obișnuită, ci intri într-un univers. Sunete specifice pădurii, predominante triluri de diverse păsări te înconjoară. La prima vizită ești sigur că totul vine chiar din pădure, dar la a doua vizită îți dai seama că de fapt atunci când deschizi ușa să cobori treptele spre grupul sanitar se activează un mecanism sonor care învăluie tot spațiul. 

Pe dreapta se află două chiuvete foarte mici deasupra cărora nu ar încăpea mai mult de două mâini, săpun și șervete din hârtie simplă. Simplitatea transformată în iz de extravaganță.

Pe scurt: vizita la grupul sanitar este ca un fragment de vis care se desprinde din basmul din care ieși pentru câteva minute.
Intrarea în ansamblu de locuit se face prin două părți. 

O poartă mare, dublă, din fier forjat, cu aripi de vreun metru jumate lățime, broască aurită, care te lasă să pășești în curtea spațioasă. Intri în pădure, doar că până la pădure ai un puzzle de locuințe armonios asamblate, un podeț și o cabană exclusiv din lemn. Acolo ești deja în pădure.
Înainte de a păși în curte, pe stânga, într-o nișă acoperită, frumos ordonate se află, pe categorii colorate, recipientele mari unde se aruncă deșeurile.
Intrarea în curte se face pe o alee din piatră simplă de râu, neșlefuit. Pereții clădirii sunt acoperiți de plante agățătoare luxuriante și de-a lungul clădirii se mai află o ”masă” - pe un cadru vechi din fier s-a fixat o placă din piatră de râu - pe care tronează alte plante sădite în tot felul de recipiente refolosite, cum ar fi o găleată veche din metal, cum existau la țară pe vremea copilăriei mele.

Rămân în curte și explorez. În dreapta porților de intrare un loc pentru grătar, din pietre de râu, păzit de un mic ansamblu din plante în mijlocul cărora te întâmpină un pitic de grădină. 

De fapt este ”o pitică” de grădină cu aripioare, statuetă realizată din piatră. Culorile ar fi de prisos. Fața foarte expresivă, ochi mongoloizi foarte alungiți, buze foarte subțiri, părul împletit în două codițe aduse peste umeri în față, căciulița țuguiată și înaltă de spiriduș de bun augur. 

Simt o atracție specială pentru această figurină, îmi dă o energie specială, deși are o mimică mai puțin obișnuită. Parcă intru în contact cu ea, eu sau eul meu.

De-a lungul gardului care separă proprietatea de șoseaua puțin vehiculată, dar cu un asfalt impecabil, se află un lung rastel pentru lemne. Încălzirea se poate face cu lemne sau prin centrala electrică.
Suntem întâmpinați de o hostessă. Care de fapt nu este ”o hostessă” în acceptul românesc, ci o profesionistă în industria de catering și (de)servire. Pe tavă se află pahare cu șampanie, două tipuri de suc și apă. Fata este îmbrăcată profesional, specific celor din branșa de catering. Pantofi negri fără toc, pentru că are mult de mers și multe ore de stat la dispoziția oaspeților. Pantaloni lungi negri, cămașă albă cu guler și de la talie până la glezne un șorț gastronomic negru care o înconjoară. Arată profesional și foarte decent, impune respect, nu invită la vulgarități. Da, asta face diferența….. Lipsesc fotografii din motive lesne de înțeles (este un eveniment privat, deci pozele cu personaje în prim plan sunt de evitat).

Două mesuțe înalte, de cocktail, rotunde, învelite în fețe de masă albe, până la sol ne așteaptă pentru socializare. Nimeni nu fumează și asta mi se pare extraordinar. Suntem pe parcursul serii în jur de 20 de oameni și nimeni nu fumează. Impresionant.
Pe fiecare mesuță se află un borcănel simplu, fără capac, din interiorul căruia flutură lumina unei lumânărele. Totul e simplu și banal, dar per ansamblu totul devine cu atât mai unic, chiar și fără cristaluri sau porțelan de Rosenthal.
De la starea civilă până aici am condus toți în alai compact, pe segmente de autostrăzi și drumuri regionale. Șase mașini. 55 de km, o bună parte prin păduri, pe serpentine în sus și-n jos. Ne aflăm undeva la 30 de km distanță de Viena. Cea mai apropiată gară feroviară se află la 3,5 km.
Sub un copac o masă rotundă, din fier forjat, cu tăblie din lemn, două scaune din lemn și o bancă din fier. Mobilier foarte vechi care cu siguranță ar avea multe povești de depănat.

Mai încolo, un alt loc de făcut focul, un fel de vatră adâncă, circulară, din cărămidă. O bancă din fier forjat, cu model. 

Banca mi se pare o piesă remarcabilă, printre alte câteva piese presărate pur și simplu în tabloul în care mă aflu și eu .... Este de fapt o altă secvență din filmul în care am intrat cu peste un an în urmă.

Undeva aproape de un podeț din lemn nelustruit, negru șters și patinat de timpuri și anotimpuri, 

o buturugă însoțită de un alt scaun din lemn.Totul este impregnat de o elegantă patină a timpului și oricât ai vrea nu găsești nici o iluzie care te-ar putea îndrepta cu gândul la murdărie, mizerie, vechi, de nefolosit, sărăcie .... vorba aia: ”ce pot face, două mâini dibace” și o pasiune!

Pe partea opusă o altă masă die fier, lucind ciudat în soarele puternic și un alt scaun din lemn, de lângă care coboară câteva trepte direct în pârâu.  Locuri care invită la lectură, la trăiri, la admirație. 

Sunt presărate ici și colo prin curtea acoperită de o iarbă indecent de verde, de proaspătă și de moale dând locului un flair burghez, dar fără pic de snobism.

Mai spre interiorul curții, sub un copac, un pat străvechi, desigur că tot din fier. Cu siguranță o piesă excepțională la momentul fabricării lui. 
Patul este ruginit, ce-i drept, dar în perfectă stare oarecum, plasa pe care se poate pune o saltea este extrem de bine întreținută, tare, solidă. Patul are tăblii la ambele capete și pe el aruncată, în neglije, o pernă.  Tăbliile poartă și ele amprenta ștearsă a unor monograme sau modele minuțios create la timpul respectiv.

La câțiva pași, sub un măr netratat și supraîncărcat cu fructe verzi, un alt ansamblu de vegetație autohtonă cu un cap Buddha în față. 

Merg mai spre interiorul curții, de-a lungul firului de apă. Cât să aibă toată curtea, ca lungime? 25-40 m poate. În stânga e pârâiașul, în dreapta e gardul care desparte ansamblul de șoseaua în urcare. La capătul curții, spre interior, ascunsă în plante, o poartă dublă, dar îngustă și înaltă, te scoate în afară. 

Una dintre jumătăți este semi-deschisă și pășind în afară deja am ieșit din misticismul universului descris înainte. Ies în șosea. Mașinile noastre stau aliniate pe partea opusă și după ele se ridică pajiștea în urcare pe deal, terminându-se în pădure. Peste tot doar pădure și cer și o dungă din asfalt care taie peisajul. Atât. Și liniște. O liniște care te învie. Care te lasă să intri în visare, care te îmbie să trăiești. Să trăiești așa cum nu ai șansa să o faci în citadin. Te invită spre tine însuți, să te identifici.
Mă întorc prin poarta îngustă și înaltă, reintrând în curte. Acum am pârâul pe dreapta. 

Peste pârâu o altă pajiște, la fel de lungă și lată, care se pierde direct în pădurea de foioase. Pădurea urcă și ea pe spatele unui deal. Un grup de patru copăcei formează un pătrat transformat prin câteva pânze albe și ușoare într-un charismatic loc de servit masa. Sau un loc de lectură. 

Chiar dacă acolo încă nu se vede vreun obiect de mobilier. Acolo locuiește o altă familie. Casa lor are acoperișul unit practic cu ramurile copacilor pădurii. 

Este o cabană din lemn negricios, brut, neprelucrat sau prea bine prelucrat pentru a-ți da seama de vreo intervenție. Căsuța pare aproape acoperită de vegetație. Pe terasa cabanei stă o pisică tigrată, superbă. 

Tânăra proprietară vine pe podeț spre noi, ținând în brațe un vas din ceramică albă cu fructe roșii de pădure. Înaltă, blondă, atletică, cam la 30+ ani, în pantaloni scurți, sandale și cămașă. Mutați de câteva zile doar, ca și gazdele mele, perechea de miri.
Podețul are poate 3 m lungime și este astfel construit că pe el, pe ambele părți, sunt puse câte 3 felinare mari, de exterior, cu lumânări înalte.

Îndreptându-mi atenția spre clădire acum, locul de unde coborâsem la grupul sanitar, remember?
Piesa de rezistență a locației o constituie cu siguranță locul comun, pe care toți locuitorii acestui concept de locuit îl pot împărți. O podea din scânduri nelustruite și netratate, pe alocuri chiar nefixate lungă de aproximativ 8-10 m, deasupra căreia se înaltă un ”clopot”. 

Nu din sticlă, așa cum pare la prima vedere, ci din folie. O folie foarte groasă și rezistentă, ușor de confundat cu sticla. Desigur că totul este asamblat pe o structură din țevi metalice. Înălțimea ….. pfui! Sus, sus de tot ….  Poate 15-18 de m de la sol?

Când te uiți în sus prin transparența clopotului vezi parte din coroanele arborilor din pădure și parte din cer. Sus de tot în moțul clopotului este montat un mare ventilator.  

Pentru protecția celor din interior – de viespi și alte insecte curioase – de structura metalică atârnă ”ziduri” din tifon. Când bate vântul zici că ești în ”Marile Speranțe” ale lui Dickens. Totul aerisit și cu un flair aparte. 

Flair completat de o colecție inedită de obiecte de mobilier de anticariat ce denotă un spirit de noblețe, conservatorism, eleganță, burghezie, bună-stare. 

Deci, întrând acum dinspre podeț pe această ”terasă” generoasă, în dreapta se ridică – cu două trepte mai sus – o scenă. Un mobilier de DJ și o canapea din piele, enormă, cu perne-fantezie, stau la dispoziție. Evident un întreg complex de sunet și lumini este trasat pe peste tot deasupra.

Pe terasă este amenajată masa pentru această seară. O masă lungă alcătuită din trei mese acoperite cu alb. Avem noroc, nu este o zi caniculară. Jocul de lumini și umbre dă contraste minunate întregului tablou.

Lumânări mici sunt amplasate în borcănele mici și medii. Buchețele mici de flori la fel. În centru, buchetul miresei.

Scaunele pentru noi toți, cei 20 de invitați, sunt componente aparte din întregul aranjament și contribuie o dată în plus la nota de unicitate a peisajului. Scaune solide, bine întreținute, toate din lemn, câteva din ele colorat tapițate și moi, altele doar lemn maro, alb sau negru. 
”Nerenovate”, cu vopseaua ștearsă sau căzută. O deteriorare absolut normală este lăsată la vedere cu un ostentativ uimitor. Dar nu sunt mizere, sunt doar …. antice! Cu încrustații, cu ornamente din piele, cum se făceau probabil în secolul XVIII, altele în stil renascentist. 

Un mixt interesant, o simplitate absolut sublimă care te face să realizezi că ……. chiar și o nuntă poate fi superbă folosind antichități nelustruite și practic fiind organizată în 3 zile! Un eveniment aparent fără pretenții, dar în sine destul de pretențios. Avem nevoie de atât de puțin pentru a ne simți bine, pentru a ne place ce suntem, unde suntem și cu cine suntem. Avem nevoie de atât de puțină mâncare la o nuntă!!! Este a cincea nuntă la care particip în viața mea, prima din afara Bucureștiului. După a treia nuntă mi-am jurat că niciodată în viață nu mai dau curs vreunei invitații la vreo nuntă, atât de oribile mi s-au părut celelalte (fiecare în parte din alt punct de vedere, dar toate subjugate unor ”obligații” mai mult sau mai puțin tradiționale, toate transformate în orice altceva înțeleg eu prin nuntă. Show-uri în toată regula și atât. Show-uri cu tradiții distorsionate, tone de mâncare și mai ales un mix muzical greu de îndurat, bașca dat la volum maxim, că nu se aude urechea mea dreaptă cu vecinul de masă. Nunți transformate în circ și show de discotecă de o calitate îndoielnică sau cel puțin discutabilă. 

Revenind la obiectele din încăpere: 

O altă canapea super-confortabilă, din piele, cu perne asortate, totul în nuanțe de maro.  

Un sfeșnic aparent din argint (sau din alpaca), înalt de vreun metru jumate cu 5 lumânări albe, înalte și ele. 

Un cărucior străvechi de copil așezat lângă un scaun-fotoliu. 

Un pian negru, simplu, cu un cap Buddha pe el. Pianul e acordat și se poate cânta la el. 

Tablouri cu flori, culori intense, vii. Urci două trepte și pășești în prelungirea terasei, care dă în bucătărie.

Aici se afla bufetul amenajat decent în fața unui șemineu. O statuetă gen Venus din Milo, care se vedea că fusese spartă și fusese lipită, dar nu deranja estetic. 

Veselă albă, simplă. 

Vin, suc de mere, suc de portocale, apă plată și apă minerală, bere, sorturi de cafea. 

În meniu doar opțiuni vegetariene, multe gusturi noi pentru mine, nu tocmai pe aceeași undă, dar nu asta e important. O mămăligă mare, țeapănă, foarte bine făcută, galbenă cum mi-o aduceam eu aminte din Apuseni, se putea combina cu ciupercuțe în sos și un fel de tocăniță din multe legume (ca să nu zic toate legumele posibile). A fost și o parte de bufet rece cu chestii pe care nu știu a le denumi. 

Desertul s-a compus dintr-o băutură pe care eu nu am putut să o consum: pepene, spumă de castravete și chilli (deci foarte iute, bărbații au fost încântați!). O cremă rece din cocos cu ceva fructe portocalii deasupra. 

Și la final, după ce începuse demult sesiunea de dans pentru doritori, veni și tortul mirilor, un Sacher puțin cam sec după gustul meu, adică sec de tot, neînsiropat, învelit într-o crustă albă zaharoasă. Un tort mic, cu parter și etaj, perfect pentru maximum 30 de persoane. Noi eram 20 de invitați, pe parcursul serii mai sosind și dispărând diverși prieteni, vecini etc. 

Regula de aur pentru invitați: no gifts! Deci nu cu plicul, nu cu cadoul, nu cu fițe și alte nebunii care te fac să-ți fie frică de nunți. Prezența de plăcere, nu din obligație (!!!).

o ploaie agresivă de vară ne-a oferit un spectacol uimitor

Mireasa, la 40+ ani, alergătoare montană din Germania bavareză, începătoare în triatlon – disperată și deprimată că iese doar pe ultimul loc anul ăsta, fiind primul ei an de triatlon olimpic și sprint -, într-o rochiță model anii 60, brocart, o singură bucată, dreaptă, fără mânecă, la nivelul genunchilor.  Cum nu poartă tocuri, în picioare avea pantofiori albi plați. Un machiaj discret și potrivit cu personalitatea. Tunsoare băiețească.

Mirele, probabil la 48+, un american trăit 11 ani prin Austria, mutat în Bavaria și remutat în Viena în mai 2014, alergător montan și el, începător la triatlon și el, a făcut o figură aparte: pantofi negri cu format pătrățos la vârf, șosete de un roșu aprins (care s-au văzut doar când ne-am prostit la poze, povestindu-ne cu haz de roșul șosetelor), pantalon negru, cămașă albă, papion negru, bretele din același roșu aprins și o șăpcălie albă.
Din punctul meu de vedere, perechea arăta unic, non-conformist și superb!

Cunoscându-se cu doi ani în urmă la un maraton montan în Germania, iată-i aici, trăindu-și împreună basmul într-o locație de poveste găsită pe internet și aleasă de comun acord. A avea domiciliul aici are, pe lângă ceva inconveniente – ești cam dependent de mașina personală, altfel nu ai decât să alergi sau să biciclești 3,5 km până la gară și când pleci e vale, dar când te întorci e deal și iarna nu-i ca vara, deh …. -,

o serie de avantaje apetisante: în primul rând, complexul este administrat, ca urmare nu ai grija gunoiului, a îngrijirii curții, a curățirii zăpezii, a reparațiilor eventuale care mai apar de executat la orice imobil.

O zi de excepție, o seară fantastică, muzică decentă, dialoguri intense, povești, lume bună, socializare naturală și o ploaie apocaliptică care a ținut cam un sfert de oră și care a întregit spectacolul și imaginea unei zile perfecte.

Având locația potrivită la dispoziție, o astfel de nuntă micuță a fost organizată cam în trei zile. O zi de dat telefoane, o altă zi de stabilit meniul și logistica. Echipa de catering s-a constituit din două tinere pricepute și plăcute.

Nu știu dacă dintotdeauna sau dacă doar în ultimii ani mi-au scăzut mie pretențiile – eu iubind în sine luxul și extravaganța, dar nu risipa! -, dar mi s-a părut un model perfect pentru un astfel de eveniment.
Avantajul la o nuntă de oameni maturi ar fi că nu se lasă târâți de părinți în ceremonii costisitoare care uneori nici măcar nu au legătură cu el, cuplul căsătorit.

Avantajul de a invita doar prieteni, deci oameni care te cunosc și pe care îi cunoști binișor sau foarte bine este că ambele părți știu la ce să se aștepte. Deci nu am auzit discuții sau apropos-uri legate de meniu, mobilier, musca sau viespea care se apropie, aoleu ”io din asta nu mai mănânc, că s-a așezat o muscă pe ea!!” și nebunii d-astea.

O nuntă frumoasă, de bun-gust, cu nivel, în pofida aparentei simplități rustice. Fără hectică, abia acum am văzut ce mult contează chestia asta la întreaga atmosferă și la întregul psihic colectiv. Fără urlete și bancuri de prost gust. M-a uns pe suflet. Nu-mi puteam visa un început mai frumos de săptămână dintr-un nou capitol al vieții mele, căci nu doar însurățeii au început un nou capitol.

Endurance (triathlon) is a mental matter

I do an experiment. No risks involved. 

It is a hot summer in Low Austria, where I am living since over a year. Temperatures in an open rural area around Vienna reach about 40°C, nights temperature are also over 30°C sometimes. I cannot sleep in the night. I cannot train during the day. I cannot train in the night because I am too tired. Heat and cold are the biggest energy thieves for me. And insomnia, of course. I survive using wet towels and drinking water, mineral water or lemon mineral water with honey.

I restarted to run 21 days ago. I mean to run as training. Very difficult and the heat does not make it easier at all. 

In 21 days somehow I've run 153 km. Not quality run, but more quantity run.

I do not find the right motivation, I do not trust myself anymore, I am sleepy, I think too much, I have no real goal and I have a lot of insecurity in front of me.

But somehow .... when I am thinking about running 153 km in 21 days and cycling about 700 km in the same period of time .... this give me hope. Hope to find me again. To "win" me again as I was 10 month ago when all started / stopped actually.

I read my blog and I watch my pictures from different endurance races I did in 2013 and 2014. And this give me courage.

This makes me to remember that probably more than 50% of your success in an endurance race is a matter of mind. Success = to finish, not to be the 1st.

Because an endurance race is different. If you run, cycle, swim or do all three one after another (triathlon on full or half ironman distances) more than short and standard distances accessible for everybody then you do endurance.

And not everybody have the mind for endurance. I always said, despite the fact I public presented "Himalaya accessible", that the Everest is not for everybody. Such as an ironman-distance triathlon is not for everybody. 

And endurance is oft also relative.

Two weeks ago I was cycling with Markus. He told me he subscribed for his first road cycling race, about 50 km with some aggressive altitude difference. We cycled 70 km together but in a slowly pace and with pretty many stops. Markus can cycle, can be fast, but because of lack of technique he needs to stop pretty often. 

I observed him and told him about some tips about a better cycling and I also enjoyed to see he is receptive to my advices and also feels better, but need time for accommodation.

He told me different stories about discussions on forums and how he never find the right advice. I said: If you need opinions, go on forums. If you need advice, go to a coach. The right coach for you or the right person for you who know what you need to know. Ask him/her, take his/her advice and then pay attention to your instincts. It is so, no need to explain why. It is important to know what exactly do you want. If you find out exactly what you want, you will find out the ways to reach that. No desires are coming to us in a stupid way, most of them suit to us, I have no doubts about this.

Back to the affirmation "endurance is relative": a road cycling race for 50 km can be an endurance event for Markus while for me the endurance starts after at least 80 km. 
As I advice him to visualize himself doing the race and reaching the finish in a time under 2,5 hours - he said it is not possible for him at that moment -, he apparently reached the finish line in 2 hours 28 minutes, hurraaaaa!!!! 

This does not mean that you come and say: "Wow, I've run 20 km, I am endurance runner!" For a real endurance runner, 20 km is only the warm up :-). But in sizes of people who just enter the race events world the first races are real "endurance" for them and this is why one of the important aspects is to understand how vital the mind is.

More than "normal" or short distances the endurance - long triathlons, long runs, long adventure wild races etc. - means another kind of pain, discomfort and low energy.

Many endurance sport people know this: "Go easy and become best friend with your own pain because you will need a best friend while racing." And it is so, I experienced this several times (Carpathian Adventure 2009, XMan Oradea 2014 and during the long trekking journeys in the high Himalayas).

And this is a mental matter.

Before an endurance event - doesn't matter if a race or another kind of journey - if we admit an Ironman-distance Triathlon is a journey, not just a race - you have to expect to feel various levels of discomfort. Otherwise the surprise will be overwhelming. 

And you need exercise. This means also time. Longer time. Best friendships need long time to become the best ones.

Remember that you needed a long time to grow up, to learn speaking, walking, eating, driving, swimming and so on, right?

Everything what needs your mental support needs longer time.

And you need a positive mind, no doubts.

If you start your first triathlon don't forget to remember it is your first. It is not an excuse, it is a fact. You have no history and you do not need to race against the others, but with yourself. Your mind is clear and this is your advantage. A busy mind is an obstacle.

If you ask me, at least the firs time is not a race, it is just a test. You are testing yourself, to want to taste it, to feel, to see if it is for you, if you want to do it again and why. Because "why?" is also very important. 

Along the fact the triathlon is a huge investment - financial, energetic, mental, habits, social/family life etc. - triathlon is a life style, remember this and decide if it is or can become your life style. This is why triathlon became a world wide industry. 

And, without competing, you do not do triathlon, but you swim, you run and cycle. 

(to be followed)

P.S.

About my experiment:

I want to see how much my mental positive thinking will help me in the next race I start in about one month!

Competiția este un rău al societății umane

Pe ploaie crâncenă am pornit la pedalat azi, de-a lungul Dunării, pe clasicul Drum al Dunării dinspre Viena către Passau.

Obiectivul era 100 de km (atins!), deci aveam mult timp de meditat, traseul fiind gol.

Și mi-am luat un audio book cu mine. Și am ascultat o carte interesantă. Printre multe idei utile, una despre unul din aspectele rele, deformante ale societății umane, cu care rezonez:  
Dacă am înceta să mai concurăm permanent cu ceilalți, am reuși să simțim gustul libertății noastre interioare. Ne-am prezenta la start relaxați și ne-am vedea de cursa noastră, ne-am concentra pe mentalul și fizicul nostru, nu al celorlați, pur și simplu ne-am savura propriile capacități și rezultate, indiferent de locul față de ceilalți din fața sau din urma noastră. Asta da libertate! 

Confirm, pentru că am trecut prin ceea ce se numește ”încrâncenare” și frustrare pe motiv că aoleu, m-a depășit ăla. Noroc că nu m-a ținut mult, doar vreo doi ani :-) 
Și într-adevăr, după ce mi-am schimbat unghiul de vedere, am performat altfel și m-am simțit eliberată de multe. Am învățat să mă bucur. 

Și la nivel de conștiință colectivă, rezultatele ar fi benefice .... extraordinar de benefice pentru nații și popoare, nu doar pentru indivizi și grupulețe.

Cine are cu ce, va pricepe unde bat. Chestii de genul:

”Dacă a murit capra mea, să moară și capra vecinului!”

”Ăla are casă cu 3 etaje, ia să-mi fac eu casă cu 5 etaje și 10 turnulețe!”

”Ăla de ce ia premiul? Că nu merită!” Ce te doare pe tine creierul de premiul altuia?!

Și lista națională e aproape infinită ...... Poate sunt eu oarbă, dar aici, unde trăiesc acum (de peste un an), nu văd nebunia asta ..... (Austria).