Training in the clouds of Austrian Prealps and about the 80/20 Rule

Heat already crawls over fields and hills among animals farms, among the green-gold cornfields ... infinite beauty!

The Austrian Alpine foreland weather plays with us and makes us dizzy jumping from  0°C to 25 C. It is like our emotions are washing in the washing machine if you know what I mean.....
For about three days it doesn't raining anymore and the sky stays open, but partially covered providing a fascinating clouds spectacle.

The colors are dense, strong, deep ..... I am further moving inside the movie of my life or inside a life like a movie ..... adding a little red in the perfect combination the nature around me has to offer. Free of charge.
 I like here, it is a part of my dream actually. I miss the water somehow .... a river, a lake ... I have the Ybbs River actually and the lakes in Blindenmarkt where all triathletes from the region are training. Good training: 20 km cycling to Blindenmarkt, swimming and then cycling back :-)

I dream about a larger house with 2 guests rooms where people from all around the world can come and stay for training and coaching.

Our dreams change all the time and never ends .....
I already have plans and designs, I know exactly how the guests rooms will be, how the fitness room will be, how the terrace will be.

Not big, but large enough for my passion and for my business.
Because the Prealps Area is a very good area for training. 

You can run under the sun and in shadows, you have hills, you have off-road too, you have just a few cars driving around.

You can ride to the Ötscher Mountain, run off-road and ride back.

You can ride to Lunz am See and return doing a round-cycling-training for 120 km and thousand meters high difference.

The area has a lot of potential and I am happy to be here, although I still dreaming about the high mountains which I miss here. But it is another station on my way to them and I started to love the area.

I am close to the Calcareous Alps and to the Steiermark. 
In 3 hours driving I can reach Graz, another beautiful area and nice for training.
The air is fresh, the landscape is wonderful and you often get the feeling you are inside a piece of painting.
I love the clouds and the silence here. The distance to Salzburg is about the same as the distance to Vienna, so I am in the middle of two worlds of Austria (180 km to NW, 150 km to NE).

The grassland is from now on sprinkled with cows which are lazily hanging over all in this surreal painting in their own well defined style. A piece of ancestral makes you realize that we really could be much happier with less technology.

Yesterday I was running the last three km (from 12) on the main road. Very sunny, warm. Suddenly I saw on the left side of the road three large piles of colors stringing out: pink, white and another shade of pink. An unmistakable smell spread out from the small pink meadow in the center ....

And, as only our spirit and memories can do, I instantly was headed into worlds that I thought I have forgotten .... me in the Carpathian Mountains (Piatra Craiului) - Autumn 2013..... my soul has disappeared for a few minutes and left my body alone in Austria :-)

I let you further enjoying the pictures I took while I briefly talk about today's training session - arguments and goals.

There are two different opinions about how the endurance athletes should train:

*long and slowly (endurance gain) or

*shorter and faster (speed and power gain).

I have read the opinions of Matt Fitzgerald, Joe Friel, Jim Vance, Mike Schultz, Matt Dixon, Dr. Philip Maffetone, Mark Kleanthous and I continuously read everything I get!

The fact is that training concepts are changing over the years due to new perspectives and results after specific studies.

Another fact is that there are trainers who are coming with their own concepts and here you have to dig a little about their backgrounds.

If you are a triathlete or a cyclist or runner the idea to get a personal trainer coming from the body building area might be not the perfect idea for you. You should choose a trainer having a triathlon, running or cycling background.

You probably heard about the 80/20 Rule, right? Of course :-)

This Rule was discoverd by an American exercise scientist based in Norway, Stephen Seiler. He studied how elite endurance athletes really train and he found a remarkably consisten pattern: they did approx. 80% of their training at low intensity.

 It is widely assumed that the reason elite endurance athletes spend so much time at low intensity is that they must do so in order to sustain the extremely high training volumes they do. In other words, it is assumed that volume is primary and intensity secondary in the formula for optimal training. But the latest science indicates that the opposite is true.

If a "mostly-slow" approach to intensiy were necessary only to allow high-volume training, then recreational athletes training at lower volumes would fair better with an approach that leaned more on moderate and/or high intensity.

Indeed, many age-groupers believe they can "make up for" training less by training harder. But in a 2014 study, Seiler found that club runners who ran just 56 km (35 miles) per week on average improved their 10 K race times by twiche as much as runners who did half of their training at moderate intensity (which is typical of recreational runners).

So it appears that an 80/20 intensity balance is optimal for all endurance athletes. The optimal volume of training for each athlete is the amount of 80/20 training that yields the best results. Because low-intensity training is so gentle, this amount wil be relatively high for everyone, but higher for some than it is for others, and it will tend to increase for each athlete as he or she develops.

Here is a very simple example of a week of 80/20 triathlon training:

Read more information on Fitzgerald's Blog.

My actual goals in running trainig are: endurance in different conditions (weather, empty stomach - eat carbs in the evening, wake up in the morning, go training for no longer than 90 minutes, than have your breakfast! -, cadence, hills).
I run everyday for 60 up to 75 minutes without breakfast and without hydration between 10 and 15 km.
I moderate my speed on down hills.
I educate my cadence and the mid-foot style - high cadence it works on down hills, mid-foot style it works better on up hills -.

Cât de nebună e lumea în care trăim .... ??

Ironman 70.3® Ecuador will take place as scheduled, on July 31, 2016 according to the Ironman corporation. After an earthquake shook the coast of Manabí on April 16, the event team in Ecuador performed an overall evaluation of the event venue," wrote Ironman in a statement released today.

The race will take place in Manta, in the same area as the epicenter as the April quake. Yesterday there were 2 more aftershocks, measuring 6.7 and 6.8.

"Although there is sizeable physical damage in certain areas of town and lives were sadly lost, the community has risen strong and is working together to host Ironman athletes from around the world at the event," continued Ironman in its statement.

With Ironman events around the world now numbering 90 and growing, the chances increase of weather or natural disasters disrupting its events. Forest fires, snow and floods have played havoc with Ironman races in Canada, Lake Tahoe and most recently last week's North American Ironman Championship in Texas, where floods shortened an already makeshift 112-mile bike course to 94 miles.

Doar mie mi se pare un pic aiurea chestia asta?! 
Parcă mai bine aș anula cursa și aș solicita celor înscriși să lase banii pentru comunitatea aflată în nevoie de viață și de moarte. Dar se pare că deloc nu mai facem diferența, noi, specia umană, între valorile care cică ar trebui să conteze. 

Masajul e artă

Am început săptămâna asta și cursul de masaj. 

Tehnici, anatomie, fiziologie și patologie. Cam 600 de pagini A4. În germană, evident. Deci distracție mare până-n toamnă.

Profesorul de tehnici de masaj e un tip foarte feminizat.

Pasionat de ceea ce face, cu vocație. 

Ne-a spus așa:

”Masajul este o medicină preventivă de care nici cei care știu nu profită. Există actualmente un cod între maseuri: 1 minut de masaj costă 1 euro. Indiferent pentru cine. Nu începeți acum să oferiți masaje gratis. O să vedeți că oricum vine mătușa, unchiul, mama, sora, cumnatul, vecina, copilul vecinului etc. și fiecare va spune: ”Băi, mă doare uite aici, nu poți tu să faci ceva? Așa, un pic doar.” Nu există masaj ”doar așa un pic.” 

Masajul e parțial medicină. Cursurile costă, materialele costă, timpul costă, efortul costă. 

Dacă vreți să aveți o viață liniștită, spuneți-le tuturor care vă cer un masaj că 1 minut costă 1 euro. Și deși toți au 1 euro și-și permit măcar o oră de masaj pe lună, veți constata cum dispare coada de rubedenii din fața ușii voastre. Oamenii nu sunt dispuși să plătească pentru ”banalul masaj clasic”, dar dau dublu pe un masaj cu denumire pompoasă. Și nefiind în temă, ei habar nu au că în esență tot un masaj clasic primesc, doar că pe bani mai mulți. 

Faceți un experiment: cumpărați și dăruiți vouchere de masaj rudelor. Veți vedea că nici măcar nu le vor lua în seamă. Pentru că tot ce este gratuit nu are valoare. 

Nu vă oferiți munca pe gratis. Nu va aprecia nimeni. Și nici voi nu veți avea nimic de pierdut dacă vă lăsați respectată muncă și dacă vă lăsați respectat timpul investit.”

Acasă:

Au muncit joi ore-ntregi să monteze cabluri electrice pentru un bec în interiorul unui chioșc din grădină. Cocoșați de muncă s-au culcat.

Îi spun prietenei mele, căreia oricum nu i-aș lua bani pe nimic, că mă ofer cu un masaj în seara asta. Că am învățat primele tehnici și am nevoie să exersez oricum. Sigur că nu este abordarea cea mai potrivită, dar pentru ea e singura. 

Deși știu că adoră, ca noi toți, un masaj (bun), răspunsul a fost cam așa:

”Să vedem cum am timp. În principiu știi că da, ador un masaj, dar să vedem ....”

Și nu a avut timp. A avut timp, dar nu și-a oferit timpul.

Exact cum a spus și profesorul. ”Dacă e de-a moaca, nu-l vrea nimeni. Dacă oferiți juma de oră pe 50 de euro, atunci s-ar putea să treziți interesul.”

I-am zis prietenei mele: ”Come on .... ai maseur în casă, cum nu ai timp?!”

Evident că ”nu are timp”, din moment ce ”maseurul e oricum în casă, deci la dispoziție oricând.”

Știam principiul .... dar cum ziceam, pentru ea, orice!

Scuza mea a fost mereu că nu îmi permit financiar. 

Adevărul este că, trecând peste aspectul financiar, nu mergem regulat la masaj doar din ignoranță.

Acum că studiez aprofundat domeniul măcar știu despre ce vorbesc și perspectiva se schimbă, desigur.

Un bun maseur este bun doar dacă are vocație. 

Și un bun tehnician poate fi un bun maseur, dar nu pe termen lung, căci se va plictisi.

Ca să reziști ca maseur, în profesie, trebuie să știi să te miști. Trebuie să știi să nu te implici, căci atingerea corpului clientului este în sine un transfer de energii. Dacă nu stăpânești această artă, la finalul unei ore de masaj vei fi supt de energie și obosit fizic.

Trebuie să înveți să te miști cu tot corpul în ritmul masajul pe care îl faci. De aceea maseurii buni au un fel de ritual, un fel de dans lasciv care pare deplasat privind din afară, dar care are un rol foarte bine definit în activitate: auto-protecția.

Un bun maseur va încălzi uleiul și va intra pe corpul tău cu dosul palmelor de jos în sus, revenind cu toată suprafața palmelor apoi din nou în jos urmând un anumit contur, nu pur și simplu de sus în jos.

Asta presupune, în cele zece minute de încălzire, intrarea în atmosferă.

Și e mult de povestit. Căci e interesant și fascinant. 

După ce stabilești pentru cine faci masajul și de ce și cum poți intra în semi-transă împreună cu clientul, dar separat. Asta e foarte important, să rămâi separat, să-ți păstrezi energiile tale pentru tine. 

Și în asta constă arta profesiei pe care mulți o consideră banală, dar care nu este.

Masajul regulat previne boli, accidentări, burn-out-ri.

Voi reveni pe tema asta.

 

Nori de vară și emoții celeste

Se târăște deja căldura peste câmpuri și dealuri, printre fermele de animale, printre lanurile de grâu de un verde-auriu dureros de frumos ...

În zona prealpină austriacă capriciile vremii ne amețesc și ne-nvârt pe degete, așa că țopăim între stări de spirit extreme de la 0°C la 25°C.  

De vreo trei zile nu mai plouă necontenit și cerul s-a deschis, oferind un spectacol fascinant al norilor

Culorile sunt dense, puternice, profunde ..... mă mișc în continuare în filmul vieții mele, adăugând un pic de roșu în combinația perfectă a naturii din jur ....

 Luni de aparentă acalmie .... dar ceva stă la pândă și va izbucni precum grindina care mătură adesea aceste ținuturi aproape ireale ....

 Vara nu e loc de melancolii, totuși situația nu prea îmi oferă alt tonus ..... mă întreba cineva de curând dacă yoga nu m-ar liniști, nu m-ar ajuta. Nu .... e prea mare neliniștea interioară, nu am starea să stau .... alergarea mă mai moderează, îmi golește mintea pentru câteva ore ....

E unicul refugiu deocamdată .... nu știu dacă mă ține în loc sau mă ajută să mă reîncarc. Din afară privind, nebunia asta mă ține pe loc, mă blochează, mă izolează într-un univers care nu are legătură cu viața reală așa cum o vrea societatea și constrângerile ei.

Câmpurile sunt lucrate, arate, primul rând de fân a dispărut deja. Utilajele grele care în esență distrug pământul prin greutatea lor (am mai scris parcă despre asta, cum se tasează, cum nu mai au plantele loc să-și desfășoare rădăcinile și vine omul cu chimicale să forțeze dezvoltarea lor și uite așa planta otrăvită ajunge în stomacul bovinei și laptele ăla în stomacul nostru și lista e lungăăăă) se fâțâie de colo-colo pe drumurile asfaltate înguste, țăranii salută de fiecare dată și-și văd de treaba lor. 

Gospodăriile sunt curate .... nu am trăit la țară în România, dar am fost la țară în România cam prin toate regiunile. De ce oare e diferența atât de mare între izul gospodăriei țărănești austriece și cel din România ... nu pot să explic, sau dacă aș încerca să schițez niște concluzii clare, care bat la ochi, ar ieși cu adjective .... 

Trăiesc în zona asta de 8 luni deja, am văzut toamna, iarna, primăvara, seara, dimineața, prânzul, amiaza și tot așa.

Aici nu se stă ”la poartă”, nu exită ”țațe” sau ”babele satului”. E de muncă. Multă muncă. Necontenită muncă. Care se prestează foarte diferit de România. Fiecare își vede de familia lui, de grădina lui, de tractorul lui, de bovinele, porcii, oile, rațele lui .... Nu se scuipă semințe, nu se cunoaște delictul ăsta cu semințele. E curat frate ..... uite o bancă plasată pe dealuri, în apropiere de o fermă. Cu un coș de gunoi (curat) lângă ea. Sigur nu vine ”statul” să curețe coșul de gunoi, ci fermierul de la 200 m distanță. Și nu e mare filosofie să o facă. Și o face, că-i place frate să fie curat .....

.... utilajele sunt curate, zici că nu-s folosite la munca câmpului. Gospodăriile nu au WC în curte, hainele se spală în mașina de spălat, vasele la fel ... desigur, în mașina de spălat vase, e mai economic. Există niște centrale mici de epurare a apei si daca se aruncă de pildă lapte sau tampoane sau alte mizerii pe canale (WC, chiuvete etc.) centrala pornește alarma, căci apa reziduală se scurge direct în pârâu sau în râu .... și vine ”statul” să curețe și comunitatea respectivă plătește amenzi imense - cel puțin ăsta era ”regulamentul casei” unde am locuit până în decembrie. 

Detaliile fac diferența .... și asta este ceea ce nu se pricepe în general în România. De aceea plecarea de acolo e un șoc pentru foarte mulți și cel mai lesne este să revină de unde au plecat.  Acolo măcar știu că ”dau un ban, dar stau în față”, doar că banul e dat la negru, ”pe sub masă/tejghea”. Aici e dat ”la alb”, cu factură. E același ban, dar nu e pe ascuns. Aici nu se traversează bulevardul aiurea, ci doar pe trecerea de pietoni și doar când semaforul arată verde. Aici nu se intră în cabanele montane cu bocancii plini de noroi. Dar parcă scriam despre nori .... mă fascinează norii ....

O seară ciudată, o atmosferă ciudată pentru o aniversare în familie .... o pereche de părinți care nu par să se bucure de ziua când cel mai mare dintre băieți împlinește 15 ani. 

Fiecare familie are intimitatea ei și e prima oară când pătrund atât de profund în intimitatea unei familii care mi-a deschis toate ușile. Au trecut șase luni de atunci și s-au cam întâmplat destule. 

E timpul să o iau (din nou) din loc.

Aș scrie mult despre ce am văzut și trăit aici, dar nu e momentul. E ca și cum aș răni pe cineva care nu merită. O femeie blocată într-o viață pe care și-a construit-o cărămidă cu cărămidă, dar care se simte sufocată și fără ieșire. Venind eu, cu libertinismul și cu ”libertatea” mea pare să fie o provocare emoțională imensă și, în același timp, un subiect tabu care plutește în aer printre zidurile casei.

În totală nepotrivire cu textul voi continua totuși să postez fotografii din ultimele zile care m-au plasat cu ”capul în nori” oarecum, trăgându-mă într-un fel de melancolie ireală.

În urmă cu X ani era căsătorită cu un tip care avea mania mersului pe munte. Avea și ea aceeași manie, din ceea ce povestește, doar că dorea și pauză. El o ”târa” în fiecare week-end pe munți. Și nu a rezistat. Nu a fost ceea ce vroia. Desigur că existau și alte aspecte în relație, dar ăsta a fost primul despre care mi-a povestit. Așa că a divorțat, eliberându-se.

Și, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, după vale vine deal și apoi vale .... a intrat în altă relație, pe care a transformat-o în urmă cu aprox. 15 ani în altă căsnicie. Speranțe mari, visuri, elan .... visând la familia perfectă, copiii perfecți, armonia perfectă ....

Da, pentru cei care vor să întrebe! Este exact același miros din Piatra Craiului și în momentul în care am văzut și simțit mireasma mi-am adus aminte de Lucian și Andreea și de cursa-mamut la care am luat startul în 2013 și despre care am scris destul de imens la momentul respectiv. România curselor de alergare montană este o altă Românie ..... este o bulă care plutește pentru cei care ....
habar nu am la o adică, fiecare e cu realitatea lui, nu?

Așa .... și totul s-a întâmplat la polul opus perfecțiunii visate și dorite și tânjite .... astfel că acum femeia asta, ca probabil majoritatea femeilor din lume, nu știu, trăiește o viață precum o cursă cu obstacole printre lacrimi, deznădejdi, blocaje, psihologi, nervi și mai ales neputințe.

Cea mai mare provocare pentru mine aici este să nu intervin. Să nu mai încerc să schimb o stare de lucruri. În 2007 eram în Tanzania. Ne ploua de trei zile necontenit și mai aveam două zile până pe vârf, pe Kilimanjaro. Cum acolo nu poți intra liber ca in Himalaya Nepaleză, desigur că eram în grup și cu o imensă echipă de cărăuși. Eram pe stânci, în ploaie, coadă în față, coadă în spate - exact opusul a ceea ce îmi face mie plăcere pe munți - și în fața mea era un cărăuș în șlapi care se căznea să urce de pe o stâncă pe alta cu o ditamai geanta. 

Toată săptămâna aia de urcat și coborât pe și de pe Kilimanjaro a avut pentru mine un stress suplimentar: acela de a privi ”cu mâinile în sân” discrepanța dintre turist și localnic. Mă simțeam ca în Epoca Sclavagistă oarecum .... căci turistul era Omul Alb și cărăușul era Omul Negru. Și Omul Alb se plimba pe potecă în costum și cu papion, în timp și Omul Negru căra pentru Omul Alb și nu avea nici măcar încălțări. Și mai era și flămând. 

Pe stâncile acelea am priceput și a trebuit să învăț că de multe ori orice intenție bună poate avea urmări nefaste și că trebuie să mai fac economie la elanul meu de a interveni, de a-i face celuilalt viața mai ușoară, de a-l ajuta cu orice preț. Cărăușul își pierduse oarecum echilibrul din cauza greutății pe care o purta și m-am repezit instinctual să-l ajut, deși nu știam foarte bine cum și dacă voi face față. Eu aveam greutatea mea în spate, cam 10 kg, care nu se compara cu cele 20 sau 30 de kg din ”borseta” lui. Totul s-a derulat preț de maxim o secundă. 

Omul avea experiență. Vrută sau nevrută, el avea experiență. El din asta trăia. De ani de zile. Urcase pe stâncile alea de sute și sute de ori. Și-a regăsit imediat echilibrul. Intervenția mea era cât pe ce să-l arunce în hăul de sub noi .... 

Cam așa și acum, aici .... 
Mă uit la ea cum își șterge lacrimile și iese din criză și se apucă din nou de treabă. Tăcând. Și totul, ritmul ăsta, nervii, lacrimile, neputința .... totul a devenit la ea o normalitate. Anormalitatea sunt eu și felul meu de a privi viața, nu resemnarea ei.
De aceea, între noi se adună, precum norii ăștia pufoși și puternici, multe subiecte tabu.

Și subiectele tabu duc la distanțare. Distanțarea duce la dispariție. Și deodată se face frig. Frig în relație. 
*Nu că nu aș avea exercițiu la faza asta, ba aș spune că anul ăsta e chiar o rutină, din păcate ..... Și doare.

.... de suflet .... prin Austria cu bicicleta

Am rămas mult în urmă cu multe. Cu povestitul, cu sufletul, cu vise, cu citit, cu scris .... nu am scris despre nebunia urcării pe Oetscher ... acel Kilimanjaro al Austriei Inferioare, dar imaginile nu-mi ies din minte pur și simplu. 

Fascinația combinației de culori atinge dimensiuni indescriptibile primăvara și șicanele vremii îți cern și ele trăirile de la o extremă la alta. Ziua de ieri și de azi de exemplu .... vremea a cam dat cu noi de toți pereții ... și nu apuc să povestesc toate peripețiile și nebuniile ...

Prima întâlnire cu acest munte izolat într-un peisaj deluros a fost în februarie, taman în ziua când, după ce trecusem de fazele rele ale pneumoniei, mă plesnise o durere cruntă la coastele din stânga, dar nu mai rezistam sub nici o formă să mai stau în casă, în pat, să zac, să ruginesc .... așa că m-am urcat la volan și am condus 50 de km să am primul rendez-vous cu muntele. A fost un pic riscant, dar a ieșit cu bine. Durerile s-au agravat, până la urmă m-am dus la medic și am aflat că nu era decât o coastă ruptă. Deci coasta și cu muntele s-au întâlnit pe un drum al durerii cândva la final de februarie 2016.

 Frig, dezolant, pustiu, un suflet spălat de melancolii, pasivitate și tristețe, dar avid de nou, de aventură .... și blocat în neputințe fizice la momentul respectiv.

Așa că, inevitabil, revederea cu Majestatea Sa s-a întâmplat în aprilie.

Îmbrăcată de alergare, nu de expediție montană, aventura solo s-a terminat cu bine totuși, căci am știut când să renunț. Mai aveam probabil jumătate de oră cel puțin până în vârf, dar prin zăpezi și pe un vânt crunt. Și mă aflam pe un munte pustiu ..... unde ultimul urs a murit în urmă cu puțini ani (!).

 Am tot zis că scriu, că scriu, să nu uit și să mă motivez - căci până la urmă blogul ăsta mă ajută cu destule ocazii, îmi reamintește cine sunt, ce pot face și pe unde mă preumblu.

Imaginea moțului din piatră m-a acompaniat și când mă întorceam din St. Poelten pe bicicletă spre Amstetten. 70 de km prin rafale de vânt și mânată de la spate nu de vânt, că Domnia Sa mă persifla din față, să fie mai de neuitat călătoria, ci de teama că mă prinde întunericul.

 Fotografia de mai jos mi-a adus aminte de Cotopaxi din Ecuador văzut de la El Porvenir ..... fantastică asemănare chiar și a combinației coloristice, deși totul la alte dimensiuni (Cotopaxi ajunge la aproape 6.000 de m, iar Oetscher-ul mai-mai dacă atinge 1.900 m!)

Dar nu înălțimea contează în povestirile de acest gen, ci încadrarea în peisaj până la urmă, nu?

 Despre ce nu am mai scris? Multe chestii, multe imagini .... păi doar aventura de ieri de 120 de km by bike s-a soldat cu 267 de fotografii .... 

 Despre Grein și vechiul castel (impunător, atestat documentar din 1488) pe care l-am vizitat nu am scris, 

o altă ieșire cu 65 de km cu bicicleta, care mă plasa direct în Austria Superioară, deschizându-mi drumul lin de-a lungul Dunării până în Linz ... doar 50 de km ....

doar că iar întârziasem pe drumuri făcând poze și iar era prea târziu să mai pornesc la alte aventuri, așa că nu am mai pedalat până în Linz, de unde puteam lua trenul back home, ci am pedalat direct back home, mânată iar de întunericul care se agățase de mine ca un ciclist în drafting :-)

Tura de ieri, prima tură lungă de anul acesta, m-a scos din gânduri și m-a vălurit prin ploi, vânt, grindină, soare și inepuizabila beție de culori a primăverii ..... aici exagerez un pic, căci încă nu au înflorit toți copacii și toate florile de câmp.

Am pornit vrednică la 9:30 căci știam în mare parte ce pante de 14-16% mă așteaptă .... nici măcar nu mă strofoc să le urc cu orice preț, măcar am bunul simț să recunosc că nu sunt antrenată încă pentru așa ceva. Poza de mai sus e spre Hochkogel și urcarea nu e foarte lungă, are și vreo două serpentine fără vizibilitate deosebită, prin pădure ... dar până să ajung aici, până la momentul părăsirii șeii, tot urcasem cătinel câțiva km de-acasă (cred că sunt 5 km).

Am zăbovit în Gresten cu aparatul de fotografiat și citind ani de construcție pe diverse reședințe (1660 și cam tot așa). Vremea era bună, cerul albastru, cu mase de nori și eu pedalam spre zone răcoroase, adică spre ... Oetscher, desigur!!

La asta mă refeream mai sus cu ”beția de culori” și chiar dacă nu e cine știe ce multitudine coloristică mie tot o beție mi se pare .... deci nu te mira dacă ți se pare că textul e scris de un creier beat :-)

Aici eram deja echipată de ploaie, căci trăsese niște rafale și norocul meu a fost că m-a prins vijelia la vreo 500 de m de o pensiune. Am intrat și mi-am mai pus un tricou pe mine, bașca husa de ploaie trasă peste cască .... că nu te joci cu grindina când pleci de-acasă cu cască de vară (!). Una-peste alta, cu excepția mănușilor prea subțiri, am cam fost pregătită pentru cele trei vijelii care m-au prins pe parcursul celor 10 ore de preumblări.

Casă țărănească vechi, țuguiată .... ninge mult pe-aici, sau mă rog, ningea .... în urmă cu câțiva ani zăpezile au măsurat șapte metri ... Casele sunt țuguiate pentru a nu da posibilitatea zăpezii să staționeze.

O casă nerenovată, care pare pustie, la margine de drum principal .... dar cu semne clare că e locuită 

Cât de mult înseamnă acolo un pic de roșu în peisaj .... fascinant!

Un fragment de istorie, din păcate nedocumentată de data asta .... vechea arcadă din piatră de peste râu pare să fie o ruintă a unui zid de cetate, căci urcă până în pădure și se pierde în negura istoriei.

Vis-a-vis, peste șosea 

un hambar înalt și țuguiat din piatră și lemn, parte dintr-o gospodărie izolată, dar locuită (tomberoanele de gunoi și iarba tunsă sunt dovezi clare că, deși nu am văzut nici o mișcare, gospodăria nu este părăsită).

 Hambarul ar fi în dreapta casei din imagine.

Mi-am băgat un pic nasul mai în curte ...

și apoi m-am depărtat pentru o fotografie de ansamblu

ocazie cu care am văzut și cu ce repeziciune se înnegrea cerul în spatele meu, alergându-mă iar ... iar eu intram într-un fel de defileu unde cu greu probabil aș fi putut găsi adăpost. Habar nu aveam ce mici aventuri avea să-mi ofere ziua ... că în zece ore să se tot întâmple lucruri, nu?

După aprox. 36 de km și trei ore de când pornisem am ajuns și în Gaming!

Atestat de prin sec. IX, Gaming pare a fi o foarte interesantă incursiune în istoria veche.  Se presupune că celții, triburile germanice și romanii au hălăduit pe aceste coclauri înainte de incursiunile slave. Termenul de Gaming provine din slavă și înseamnă piatră sau hău.

Mânăstirea imensă care impregnează locul de un flair aparte datează de la 1330

și acum deservește scopuri educaționale - aici se regăsesc informații interesante.

Aici am zăbovit cam jumătate de oră. Știam că vine ploaia, vine-vine, dar .... ce să-i fac? Știam că trebuie să mai dau pedală și să nu mai lălăi timpul așa, dar .... mă abțin cu greu. Sunt locuri unde ajungi o dată-n viață .... 

Am pornit mai departe în cele din urmă, ieșind din oraș și reintrând pe un segment pustiu de șosea. 

La nici zece minute de pedalat m-a prins ploaia din urmă, din nou și la câteva secunde a-nceput să pice grindină ....

Aerul devenise parcă o spumă violentă, verdele pajiștilor se albise și vacile care stăteau cu mine la pozat dispăreau acum rapid în sus pe deal .....

Am alergat și eu spre primele case din mănunchiul de gospodării și am avut noroc cu carul să găsesc imediat un loc potrivit

După vreo zece minute a-nceput să latre un dulău din casă, a ieșit o bătrânică foarte friendly, m-a întrebat dacă îmi poate oferi ceva, am zis că nu, că să iau loc, să mă fac comodă, am zis să stea liniștită, mi-am cerut scuze că am agitat dulăul prin prezența mea .... și-a cerut scuze că nu poate rămâne, dar soțul e bolnav, așa că se retrage în casă.

Încerc să scurtez, dar mi-e greu .... doar că somnul și oboseala mă trimit la culcare, e deja două dimineața, așa că ... episodul 2 urmează .... nu știu când, căci am de învățat, bașca că plec pentru un concert cu Andre Rieu (hurrraaaaaaa, un alt vis împlinit!!!!), în Graz, revin sâmbătă acasă și duminică mă prezint la post la IM St. Poelten - arbitraj -, luni sunt la cursuri ..... și uite-așa mă mir că rămân în urmă ..... 

Poza zilei de ieri? Chintesența călătoriei .... greu de ales, prea greu ...

”Masa de prânz” - trei clătite la cutie, făcute dimineață. Am mâncat două din ele la momentul când mi-am dat seama că m-am rătăcit, că sunt în bălării și că am de pedalat retur. A treia clătită am halit-o în timp ce pedalam pe șosea, peste vreo oră, cu vânt din față, după altă repriză de ploaie violentă. Dar nu mai aveam timp să stau să mănânc și mi-era foame, așa că pedalam și mușcam din aluatul pufos, cred că oferam o imagine inedită pe șoselele austriece :-)

Aici ajunsesem în Lunz am See, după 47 de km de casă și aproximativ 4 ore per total. Încă nu aveam habar că mai aveam de pedalat retur alți 75 de kilometri, să trăiască!

Gata, nani, că nu mai se poate ....