Ask me all about REGENERATION!

Müde vor dem Start oder Kolabieren kurz vom Ziel oder sofort danach ist ein Alarmsignal! Dann stimmt im Körper seit lägere Zeit etwas nicht. Verbreitete Erschöpfung führt zu Depressionen und weiterhin zum Burnout. Die Regenerationszeit kann dann sehr länger dauern, ein ganzes Saison kann in Eimer stürzen. 

Schlechter Schlaf, Apettitverlust, Trainings- und Lebensfreundeverlust, Müdigkeit, Zorn .... das sind nur einige von den anfänglichen Signale, die dein Körper schickt.

 

Lass es nicht so weit kommen, trainiere smart, regeneriere smarter!

Lass deinen Plan von einem erfahrener Coach angepasst werden und vermeide bösartige Überraschungen. Das gilt im Sport, sowie im Leben! 

Race Report Kona 2017 - by Robert Kenneth

Race Report Kona 2017 - by Robert Kenneth - posted on FB

Warning it is a long one.
Preamble
I entered my first Ironman back in 2005 after supporting a number of friends at Ironman Switzerland. I could not swim, I did not own a bike. The first race was Ironman European Championships (Frankfurt) in 2006. Then the races just kept on coming Austria, France, Switzerland, Frankfurt (again), Regensburg, Switzerland (again), France (again), Austria (again), Lake Tahoe, Switzerland (yet again) and Mallorca… and that was 12… and entered for Ironman Hamburg in 2017. I entered the Legacy Draw, and thought that was that… Fast forwards to 28th February 18:00 CET, I was at home, off work, ill, and I started updating my email inbox continuously for 10 minutes. No email. So I thought it is not for this year.
Then at 18:13 a new email arrived it was marked:
From Ironman
Subject: Congratulations
Message: Aloha Robert….
I tried to read it but I had tears in my eyes. I really could not read the whole message. But I had the gist of it… I was going to Kona.
So my objective had changed. I now had a new "A" race for the year.
Time flew by and all too soon I was in the final countdown for Kona. At Hamburg I set a new PB but I knew I had to be ready for Kona very quickly afterwards. I was please to get out running again just a week after Hamburg and swimming and biking during the following week.
Before I knew where I was it was the 1st October and our departure date was on Friday. Time to pack the bike sort out the race kit, holiday cloths and get ready to travel.
6th October at the office was an easy morning. I had put up my out of office information the day before, so I could fly low in the office on the Friday and concentrate on the essentials before my trip.
The first stage of the travel was to London from Geneva, and all went well. This is where we met Little Sis who was going along.
7th October and a quick trip into London before flying to LAX
Arrival at LAX was fine in under an hour I had all the baggage and was waiting for the shuttle but to the hotel.
The stopover in LAX gave us the chance to see friends their before getting back to the airport and checking in for the flight to Kona. We had seen a few people in Ironman gear on the flight from London to Los Angeles, and on the flight to Kona, the concentration of Ironman merchandise was a lot higher.
Arrival at Kona was smooth with the bike arriving safely and all the baggage. We were met by Chris from Nirvana, who had a shuttle to take us to our hotel, King Kamehameha Kona Beach Hotel. The official race hotel, right on the pier.
Race week
Monday I put the bike together to ensure all was ok after the travel. I planned and easy day, but wanted to drive the bike course and try to get some landmarks in my head for Saturday.
Tuesday
I took the bike out for a spin and all was running well, and I dipped my toe in the water. We also went to visit the Kilauea volcano
Wednesday
I did a little more swimming and a little more biking. In the evening Ironman had organised a reception for the Legacy Athletes, and I had the chance to meet and talk to Ironman legends Dave Scott, Mark Allen and Julie Moss.
Thursday
Another swim and a little run along Ali’I Drive
Friday
Racking
Race Day
OMG it was here I was going to do this. As I went to get body marked I had tears in my eyes again. Actually all week I had been tearing up at various points. I was one of the first through body marking so I then when on to check the bike, pump up the tires, put the nutrition on my bike and try to keep calm.
After all this I went back to the hotel room, and tried to chill out again. 6:00 am I headed down to the start and just hung about as the pros when to swim and then it was our change to head down onto the beach. It all looks so much bigger on the television. I got myself onto the beach and just waited there were some who swam out to the start line and would treading water for nearly 30 minutes. That was just going to be a waste of energy from me so I held back at the far end of the beach just taking it all in. About 15 minute before the start I started to get myself in the water, and at 10 minutes to go I set off. I got to one of the buoys which marked the swim exclusion zone during training and held on to it for a couple of minutes and then I headed to the start line. I wanted to hold back but slowly drifted forwards, but I was comfortable with my position. I could see down the line of buoys to the turn around.
Swim
Then the gun went the race was on.
I was quickly into my stroke, and enjoying the swim. I had nothing in my mind other than the voice of my swim teacher from the summer, keep relaxed, don’t cross the arms in front of my head, pull with the forearms. It was working, I was keeping up, I was picking off the buoys one by one, and in 31 minutes was at the first turn-a-round buoy. I was pleased I felt good. Next buoy was rounded and it was a straight line back to the pier. Just before the pier I got caught in a nasty chop which was rolling me all over the place. I think it was due to the waves reflecting off the pier. It actually made me feel quite sick. I just had to man up and get over it. Next thing I knew I was swimming along the pier towards the beach and the step.
Swim over 1:20:19 my fastest non-wetsuit swim by over 18 minutes.
T1
The organisers had added a new cut off 15 minutes in Transition just to add a little more spice to things. So I was conscious of time in transition for once. I just got on with my stuff, swimskin off, towel myself, lashings of suncream on, helmet on, glasses on, number on, gloves on socks, on, shoes on, GO.
Time 6:36
Bike
Here we go the bike; Palani, Kuakini, Makala, Queen K, Waikoloa, Hawi, these were all names I had been living and breathing for weeks. I was not going to find out how bad they could be. All week there had been clouds in the sky but today not a cloud in sight. This was going to be hot. Then there was the wind.
The first bit of the bike course was good I got settled and go water onboard as well as some food. The bike was going well and I was comfortable. As I turned left onto Kuakini for the first time I had an ARGH from Paul Kaye and saw my great support crew. The bit around town was good and quick, and then it was out onto the Queen Ka’ahumanu Highway. It is long and featureless with black lava fields, but I was doing it, this was my year at Kona. I kept my head down was going well. Looking at my bike splits from the Garmin I did the 5km from 40-45 in 6:55 which is way faster than I have ever done before. Yes there was the wind, a nice head wind as we passed Waikoloa Village, but I just kept at it. Once off the Queen K, it took a long time to climb to Hawi, and the wind started as a strong crosswind which as we turn the corner and climbed became a strong headwind. I just kept grinding out the miles. I had made it I was in Hawi and swinging round the turn-a-round and now heading back to Kona. I quickly stopped and collected my special needs nutrition, topped up the bento box which I had filled with a nut and raison mix, a cereal bar, and some Cliff Blocks of my preferred flavour.
Now was the tricky bit, downhill fast with the tailwind was fine, but as the road turned to the coast the tail wind became a very strong cross wind again… I had plenty of time so no need to be a hero. "Keep it safe" was my motto. Soon I was back onto the Queen K and the long drag back to Kona. The head wind we had had earlier going to Hawi, had swung round and was now a head wind back to Kona. This was just sapping the energy, the whole way. I felt my speed dropping, but I still had plenty of time. It just kept pedalling. Eventually I started to see my landmarks from earlier in the week. The Veterans’ Cemetery, the Airport, the Energy Lab. This was where I saw Daniella Ryf, with about 10 km to go. Then the last turns to Bike dismount. When I stopped I had great difficulty standing upright. I knew I had put it all out there on the bike.
I had given it my all. 6:34:41 my 5th fastest bike.
T2
Heading round the bike park I saw that Little Sis, who was volunteering on T2 bags, was waiting at the bag racks. The other volunteers made sure she gave me my bike to run bag. And a hug. I had done the bike I had time, but it was hot.
Helmet off, gloves off, change socks shoes on, cap on, more suncream and a cereal bar. The volunteers in the tent tried to cool me down with a cold towel, but it was too much too quickly.
Time 7:39
Run
Well let’s be honest walk, it was 3:14:15 pm and I was heading out on the marathon. I felt beat up. The bike had taken a lot out of me but with the 00:05 cut off I had 8:50:45 to do the marathon. As my mother said later there is one thing I know how to do… grind out a marathon.
I started with a little trot and jog up Palani, but that was about it. I quickly settled into a power walk mode which became walk mode.
I was happy with the speed I was maintaining with this and just kept at it. The miles and kilometres kept on ticking by I was not going fast but I was going. I was walking with my head held up, I was doing this. Nothing was going to stop me, I was focusing on finishing. It was going to be amazing to run, walk or crawl up the magic carpet on Ali’i drive. I had that one thought in my head.
On my walk back from the turn-a-around at St Peter’s Church, a shout of “Go on Team GB” got my attention. It was Chrissie Wellington, a hug and kiss on my cheek and I was on my way again, strength restored.
I saw my amazing support crew as I snaked up from Ali’i Drive to the Queen K Highway again from the long walk to the Natural Energy Lab and back. I was feeling good I was going to walk this home.
Once on the Queen K and having left town night fell very soon. It was very dark out there. This gave me the toughest mind game of the day. Racing Ironman in the summer in Europe, darkness falls properly at about 10:00 pm which is just an hour or 2 from cut off. This was 7 pm and I still had 5 hours. I had to believe my watch and keep plugging away at it. I could do this I had time. But I had to work and convincing myself this was the case all the time.
I was glad I had slipped a small head torch in my Bike to Run bag and I had it in my pocket. Just to switch on when I needed it. It was very dark. Soon I was turning into the Energy Lab, another iconic part of the course achieved. Just keep walking and this is the last turning point of the course. 13.5 km to go. I kept drinking water and coke and taking fruit. Then I was at the top of Palani Road for the last time 2 km to go. OMG I was here. This was it downhill left turn right turn then the last right turn onto Ali’I Drive. The number of supporters kept growing. The encouragement grew more and more vocal, and then I was there, I was on the carpet, swinging from side to side, hi-fiving as many people as I could. The energy, I felt like a star. I had won. It was worth every single penny it has cost me to get there. All the training, all the previous races, all the sleepless nights. It all made perfect sense it was all for this one moment, there on the carpet on Ali’i drive. And then I was over the line. I had finished I really was an Ironman.
Run time 6:34:01
Total Race time 14:43:16
Thank you to everyone who has supported me over the years, my family, my friends. It has been one amazing journey, and it continues. I want to go back to Kona. I don’t know how, I don’t know when. But there really is a pot of human gold on that finish line.

N.B. Thank you Robert, for allowing me to post your story :-)

cu 60 km/h pe autostradă

Se zbat frunzele pe autostradă, se izbesc de parbriz, rulez cu 60 km/h și simt mașina încărcată cum icnește la vârtejurile vânturilor dezbinate. Ca niciodată în 11 ani de condus, îmi surprind degetele încleștate de volan. Și durerea memorată în ele aduce la suprafață alte suferințe de la finalul verii, precum și suferințe dintr-o toamnă trecută, când durerea din degetele acestea prea subțiri, prea lungi, prea delicate începuse să dicteze minții și sufletului. Țin cu crispare de volan pentru a aduce mașina înapoi pe banda de rulare, altfel pierd controlul ei. E o profundă mulțumire să pot ține volanul, în urmă cu două luni nici asta nu mai putea face.

Un val de furtună acoperă toată țara și probabil depășește granițele geografice, migrează spre alte țări. Perdeaua de apă revărsată din ceruri e grea, foarte grea. În unșpe ani de condus am mai văzut potopuri pe șosele în timp ce conduceam, dar niciodată nu m-am simțit atât de chiștoacă și la cheremul forței Vânturilor. Și asta în pofida faptului că mașina nici măcar nu e goală, ci încărcată aproape la maximum - altă poveste, alt mutat, un alt tipar care se repetă în ultimii trei ani. Dar măcar am mai încheiat un capitol dureros, am eliberat colivia aceea și am părăsit castelul fără să mă uit înapoi, fără să-mi iau la revedere, fără să zic adio, fără să-mi pese. Am încheiat capitolul simțind doar că a fost ultimul de genul acesta. Mă simt mai bogată în experiențe și în citirea de tipare umane. Nu Viața e bestia, ci omul care ..... nu mai e om, ci doar persoană.

Ferește-te de oamenii adânc frustrați și închiși într-o viață care probabil nu le aparține și în care stau doar pentru că:

* nu au curaj sau

* nu au habar că există viață și în afară cotețului/grădinii lor sau

* s-au născut într-o familie și au moștenit tot ca stil de viață, necunoscând niciodată altceva.

Persoanele acestea nu ar trebui să aibă acces nici măcar la mass-media, căci acolo văd că există și alte orizonturi și constată că nu vor ieși din propria colivie transformată în închisoare pe viață și atunci devin răi, cruzi, fără inimă, fără sentimente, incapabili să perceapă și să priceapă. Au mintea chirpici și plină doar cu otravă atunci când dau peste cineva care are alte orizonturi, alte perspective, alte posibilități de alegere. Ăla e liber și libertatea altora doare, e ca un cuțit răsucit în rană deschisă. Și atunci persoanele astea fac ce pot și ce știu: se manifestă din instinctul animalic, căci creierul lor doar pe bucățica aceea funcționează.

Cei 280 de km prin ploaie răzmerită de vânturi au fost o experiență introspectivă de proporții care m-a supt de energie. Am simțit de multe ori bruboane de transpirație când mașina se abătea de pe direcție, o simțeam ca pe o jucărie pe care și un bobârnac o dă deoparte și o poate învârti. Doar că eu eram înăuntru și încercam să controlez ceva ce era în controlul unei forțe net superioare mie. La fiecare unduire a mașinii îmi imaginam că doar mi se pare și că totul e pe linie dreaptă, era ca și cum nimic nu se întâmplase. Mașinile din față și puținele din spate se deplasau și ele prudent. Pe autostrada (A10) dinspre Zell am See spre Bischofshofen și Salzburg și mai departe (A1) spre Linz și Viena preț de aproximativ o oră mașinile se deplasau cu 60 de km pe oră, apoi cu 80 și apoi cu 100, apoi pe la trei cred am ieșit din zona cu ploi și vânturi gen mini-uragane și am intrat pe uscat și cu vânturi decente, așa că am putut rula cu 110.

Imboldul de a nu lua bicicleta înapoi cu mine s-a dovedit cea mai bună idee. Am lăsat-o acolo, în garajul pensiunii, unde doi bărbați tocmai jupuiau o oaie și o voi găsi tot acolo peste câteva săptămâni. Ar fi fost imposibil să conduc cu bicicleta cocoțată pe mașină, ar fi fost smulsă cu tot cu bare probabil și cine știe ce daune ar fi rezultat. 

Două frunze s-au lovit dând una peste alta în aer și au căzut împreună retezate de ploaie și vânt și acum se zbat pe șosea dând imaginea unei viețuitoare mici care se zvârcolește în dureri. Un impuls m-a făcut să frânez, dar am realizat imediat după aceea că sunt două frunze mari, îmbrățișate ....

 

Use the wild windspower in training

The athlete called me early in the morning. “Coach, it is terrible windy today, cycling is impossible!” I said to him: “Great, man! The perfect day for training outside!!” and I just heard ….. “ …. but, coach ….. there are only 8 degrees Celsius .....”

It was a really craziness outside, of course I knew cycling would be impossible today. Due to his training plan, he had today an important cycling session for about 2 hours. When the wind is over 90 k/h you have to be …… no, not strong, but inventive!

Myself was driving on the highway between Zell am See and Salzburg then further to Linz and Vienna. I felt how the car looses the direction and how the winds transformed it in a toy on the highway. I had my own high adrenaline moments along this long trip! Speed limit was mandatory up to 60 km per hour instead of the normal 130, so you can imagine how crazy it was today all over the Austrian Alps. The wild rain and the strong winds seemed to play a cosmic play but getting down on Earth!

I changed the training session for today and I told him: “My dear, take your home trainer outside, place it against the wind for 30 minutes, then change the position of it so that you feel the lateral winds for another 30 minutes and then go running on the hills for one hour. When doing all these, please respect the following: 
# no music in the ears, just be with yourself;

# try to live the moment, don’t spend thoughts on other things which are in the past or in the future;

# when running uphill, turn on every 20 minutes and run backside for 30 up to 60 seconds;

# after finishing the run stay on the spot for 10 minutes, do some static stretching, feel the wind on your skin and let it coming through you. Enjoy the feeling. Stay there for ten minutes and identify yourself with the rain, wind, sweat, cold. If too cold, rotate the arms and jump. Do not run in any direction, try to remain on the spot, watch the wind, watch the rain, feel them and think about this being your best training day ever! Meet yourself!”

It was one of the most intense and strong and joyfully training sessions!

Coach-athlete relationship needs time and many other things which develop on the way.  I like to push you to your limits if you are ready to do it so. Otherwise you do not have to do anything of what you do not feel like. Certain things - feelings, thoughts, ideas etc. - do need the certain proper moment on the journey of your life.

Was erwartet dein coach von dir 

Viața e (în) Schimbare

Mulți tot caută definiția Vieții. Se tot întreabă ce e Viața. Cred că și eu m-am întrebat la un moment dat prin copilărie, apoi, la Maturitate (ce-i aia ”maturitate”??) întrebarea apărea când nu mai știam încotro și nu pricepeam ”de ce?”. Din fericire, am eliminat ”De ce?”-urile, sunt inutile.

Ceea ce am învățat pe poteca vieții mele este și faptul că Viața e (în) Schimbare, e un proces și este, în același timp, singura constantă din existența noastră! Totul e Schimbare, totul se mișcă, nimic nu rămâne stabil, fix, înghețat pe termen lung. Dovada e că nici ghețarii nu mai sunt ce au fost ... de aceea e vital să înțelegi că orice criză (ca și orice stare de fericire sau de stagnare, de pildă) trece și generează altceva care va diferi de ceea ce știai, e vital să înțelegi că ”orice șut în fund e un pas înainte” și că ”orice ușă trântită în nas deschide o (alta sau/și) fereastră” și dacă înțelegi asta (inclusiv o concediere, o pierdere, o nereușită, o trădare etc.), vei căpăta (îți vei recăpăta de fapt) Puterea Ta Nativă!

Ne naștem într-un fel și pe drum devenim altfel, pe drum suntem depărtați și rupți de natura noastră nativă. Venim pe lume cu un volum mare de informații și cu un volum și mai mare de abilități. Care ne sunt de-a dreptul furate. De părinți/tutori, de anturaj, de societate, de sistemul de educație, de toți cei care încep să ne spună ”nu așa, ci așa!!” sau ”nu ai voie, nu trebuie, nu poți, nu știi” etc.

Ni se fură propria autoritate. Propria autoritate înseamnă să decidem singuri pentru noi (implică, atenție (!) asumarea responsabilității, nu mai e nimeni de vină - e un rol greu de acceptat, nu?!). Suntem singurii care știm, intuitiv, ceea ce vrem, ceea ce avem nevoie, ceea ce putem, ceea ce stă în natura noastră. Ne naștem cu capacitatea de a fi adulți, dar nu ni se permite. Suntem presați din toate părțile, presiunea se instalează în mintea noastră. Apare haosul, apar blocajele, lipsa direcției, pierderea intuiției, a voinței, a certitudinii (există rumori cum că intenționat se creează generații de tineri care nu au nici o direcție și sunt debusolați total). 

Vin alții să ne spună:

*cum ar trebui să fim, 

*ce ar trebui să devenim, 

*ce ar trebui să avem, 

*ce și cum ar trebui să gândim,

*unde ar trebui să ajungem, 

*cu cine ar trebui să ne împrietenim sau nu și tot așa. 

Numai dacă stau să mă gândesc la câte cupluri stau împreună, trăind o viață de compromis în care nu se regăsesc și dând vina pe celălalt, pe copii, căutând scuze în orice; numai câte femei am cunoscut care ar fi plecat imediat dintr-un cămin care le era închisoare și ar fi ieșit ieri dintr-o căsnicie care le tortura, dar care se întrebau ”încotro?/nu pot sta singură, ideea de a dormi singură mă ucide/ce or să zică prietenii?/ da, dar copiii ..... ” Și la bărbați e aceeași poveste, doar că întrebările diferă (ceva de genul: cine gătește, cine calcă, nu pot să dorm singur; da, dar copiii, ce o să zică mama, tata, vecinii; vai nu, ce o să zică societatea, preotul, securistul, portarul ....). Scuza comună sunt de regulă existența copiilor și o serie de obiecte acumulate de-a lungul relației, cum doamne să renunț la nu știu ce, lasă, mai bine trăiesc cu sufletul pocit o viață care nu e a mea, dar măcar știu la ce să mă aștept, măcar știu că dau bine în poze, mă știu toți fericit cu nevastă-mea, deși ea știe că mă culc cu alta/altele de Xșpe ani etc. etc.

Viața e permanentă schimbare, căci nu suntem altceva decât Energii manifestate și energiile nu stau pe loc. Se mișcă. Tot ce facem și felul cum va arăta viața noastră se bazează pe deciziile pe care le luăm. Fiecare decizie implică mișcare. Mișcarea ne conduce către multe chestii, pe unele le vrem, pe altele nu. Deciziile ne conduc către cariere pe care nu ni le doream sau ne depărtează de cariere pe care le doream de pildă. Deciziile ne depărtează de unii oameni și ne introduc altora. Extrapolează ideea și vei pricepe.

Chestia e că TU ești singurul care trebuie să trăiască cu propria Viață. Ca atare, dacă viața ta se bazează pe decizia altora, e clar că nu vei trăi viața ta, ci a altora (ești avocat pentru că așa au vrut ai tăi!). Cei care tânjesc la viața altora (mai exact la ceea ce cred ei că au alții) nu au timp să-și trăiască propria viață, se tot uită la alții și nu zăresc copacul din cauza pădurii.

Ceea ce nu ai, nu ești tu, ci ceea ce vrei să devii! Ce capcană, nu? Când mama nu a avut bani și ea crede că nu a avut bani pentru că nu a făcut facultate, de pildă, va avea un singur vis: acela ca copilul ei să facă facultate. Dar copilul ei s-ar putea să devină milionar dacă s-ar apuca să-și cultive un talent care s-ar putea manifesta într-un meșteșug, de pildă. Un nativ cu îndemânare și cu talent creator poate deveni un tâmplar unic care face bucăți de mobilier cum nu mai face nimeni. E un exemplu doar. Dar dacă copilul acela e obligat să facă facultate, va rămâne un mediocru toată viața lui, nici măcar nu va apuca să simtă că are un talent și o vocație. Va fi un pion frustrat și trist. Mama se gândea la bani, nu la fericirea copilului. Și mama nu avea nici o vină, generații întregi au crescut pe principiul ”banii aduc fericirea”. Dar asta e altă discuție și unii spun că are mai mult legătură cu felul în care războiul răstoarnă valori și percepții, destine și lumi. După un război, nevoile sunt altele. Trăim acum însă într-o societate sugrumată de produse, 10.000 de sorturi de ciocolată, 2.000 de sorturi de cafea, 10 sorturi de lapte etc. Aruncăm cu nemiluita și cumpărăm cu nemiluita. Ceea ce mi-a devenit clar, printre altele: Cine e fericit, nu are nevoie de sesiuni de shopping! 

Pentru unii descoperirea vocației vine târziu, pentru alții prea târziu, pentru majoritatea niciodată! Comunismul nu cunoștea cuvântul Vocație, totul era planificat pe cincinale, eram obligați să facem ceea ”ce trebuie” și să ne ducem acolo ”unde eram trimiși” fără discuții. Eram educați în lozinci. ”Unul pentru toți, toți pentru unul”, ”cine nu muncește, nu mănâncă” și naiba să le ia care mai erau. Suflete distruse, destine ucise, talente ignorate, potențiale umilite. Abia acum am înțeles, printre multe altele, repercursiunile comunismului, la acest nivel. Nu mă aventurez în alte discuții, tema e complexă.

Fiecare dintre noi vine pe lume cu un Design Uman unicat. Centre, canale de legătură, Porți, cifre (cei 64 de cromozomi, 32 de la mamă, 32 de la tată), culori. Ne naștem cu un profil, cu o hartă. Și în comunicare se vorbește despre ”harta individuală” atunci când 2 sau 1000 de inși vorbesc despre același subiect, dar fiecare înțelege altceva, pentru că fiecare dispune de altă hartă, se ”deplasează” în alte dimensiuni. De aceea este necesară stabilirea de definiții, pentru a se ajunge la un limbaj comun. Nu vorbim de ”fericire” sau de ”victorie” până ce nu ajungem la o definiție pe care să o înțelegem și să o acceptăm toți cei implicați în discuția respectivă. Nici când îmi spui că în casă e frig nu îmi spui mare lucru, pentru că nu știu ce înseamnă frig pentru tine. Chiriașul care plătește chiria inclusiv costurile de căldură pe timp de iarnă poate pretinde că frig în casă înseamnă 19°C când afară sunt 13, în timp ce proprietarul pretinde că frig în casă înseamnă doar atunci când în casă sunt 15°C și afară sunt 13. Fiecare ”vede” altfel, proprietarul are alte interese, așa că nu va da drumul mai mult la robinet. Doar că fiecare simte altfel, indiferent ce spune legea și de aici încep procesele cele mai idioate. Într-un fel simți 19°C dacă ești femeie/bărbat, în alt fel dacă ai 19 sau 50 de ani, dacă ești sănătos sau bolnav ori obosit. Legea spune că în dormitor trebuie să am minim 17°C .... doar că mie mi-e frig și la 20°C atunci când afară sunt minus 10°C. Și tot așa. Și dacă îi pretind proprietarului să urce temperatura până la 23°C, el îmi va replica că îmi asigură 17°C, că așa zice legea. Vreau 20°C, n-am decât să îmi pun radiator pe costurile mele extra. 

Condiționările la care suntem supuși ne conduc din capcană în capcană pe poteca vieții. Tot timpul vrem să:

* avem lucruri pe care nu le avem, 

* fim ceea ce nu suntem (pentru că alții sunt), 

*ajungem acolo unde nu vrem de fapt să ajungem (pe Everest, de pildă, deși nu avem nici o legătură cu lumea aceea, dar dacă alții pot, de ce nu și noi??). 

Știu de pildă pe cineva care vrea să se califice pentru Ironman în Kona. De 3 ani, de când ne știm, tot cochetează cu ideea de triatlon, dar tot ce obține sunt abandonuri și ultimul loc. Mi-e clar că triatlonul nu e lumea ei/lui, dar iși irosește energia pentru ceva care nu are legătură cu el/ea. În primii trei ani am zis OK, văd eu strâmb, nu mă pricep. Acum însă știu că mă pricep, pentru că am văzut persoana, am făcut niște teste. Și nu e vorba că nu ar putea învăța mișcările pentru a trece testele, e vorba de cu totul altceva: de abordare, motivație, chemare. Toate sunt ..... ”false”. A zis că nu aruncă bani pe coaching, se apucă singur/singură și tot ajunge la Kona. OK, no problem, nu mă privește pe mine, nu e decizia/viața mea. Dar, sincer vorbind, în sinea mea am zâmbit. M-am gândit că ”să vezi ce de scuze vor apărea de acum încolo ...” (puii mei, știu persoana de peste trei ani!!). Mă distra ideea. După mai puțin de o lună postează ceva în toate grupurile de profil unde anunțase public că gata, se apucă să se antreneze pentru Kona (în condițiile în care nu a reușit nici un olimpic după doi ani de luat startul aiurea): și-a scrântit glezna, vai ce ghinion, vai cum cum îi stă viața împotrivă. Căuta compasiune și probabil milă, confirmare a faptului că ”life is a bitch!”.

Am învățat în Human Design despre tipurile de profile, despre faptul că ne naștem cu anumite roluri, caracteristici, nivele (spirituale) la care acționăm necondiționat (creșterea spirituală (awakening) determină și modificarea de comportamente și abordări, evident (sau cum spunem în mental training: schimbarea perspectivei). Avem Centre, Porți și Canale colorate (ne aparțin, se manifestă într-un anume fel) și albe (adică goale, ceea ce înseamnă că aici primim influențe din afară și orice influență din afară – energia altuia, aura altuia, gândul altuia, dorința altuia, suferința altuia etc. – care ne penetrează va fi amplificată în noi, dăunându-ne, pentru că nu este natura noastră, ci a altuia. Cât de mult se amplifică și degenerează această influență ține de cum gândim, deci iacă cum tot la gânduri ajungem. 

Gândul este produsul minții noastre. 

Mintea emană ceea ce a fost condiționată să emane. 

Mass-media condiționează mintea, practic transmite impulsuri care se manifestă în comportamente, cum ar fi: ura, dorința de a avea ceea ce nu avem nevoie, dependența de shopping, de droguri, de idealuri care ne fac rău – vrei să fii cumva top-model, chiar dacă nu ești făcut pentru așa ceva sau vrei să arăți nu știu cum, altfel decât arăți (chirurgia estetică, bulimia, înfometarea!!)? Ar fi cazul să te întrebi de ce, să cauți realul motiv, s-ar putea să ajungi să te întâlnești și să nu-ți placă ce descoperi. Dacă o faci, ai șansa să te salvezi!.

Acest Human Design Concept este o artă în sine. Dacă devii bun în asta, vei înțelege Viața Ta (Destinul și măsura în care îl poți modifica pe ici-colo, parcurgând treptele spirituale) și vei înțelege Oamenii, Relațiile, Situațiile. Vei înțelege cu cine și de ce te potrivești sau nu, vei începe să recunoști cu cine și de ce ai putea avea o relație bună, indiferent de natura relației. Vei înțelege de ce tu, ca Manifestator, nu poți rămâne prea mult în același spațiu cu Proiectori și Generatori. Eu personal sunt un Manifestor Generator, singurul profil combinat (Manifestor + Generator).

Viața nu e o scorpie, noi suntem niște ignoranți. Generația dinaintea noastră ne acaparează dinaintea conceperii noastre și puterea de a conștientiza aceste Adevăruri are nevoie de timp și ține, conform ultimelor teorii și cercetări științifice care depășesc granițele cunoscute de noi, de mișcarea Pământului în Univers, de schimbarea Axei și deplasările Planetelor. Pentru că ..... nu suntem de capul nostru în Univers și faptul că nu avem încă instrumentele de a vedea, auzi, percepe nu înseamnă că nu există nimic altceva. Realitatea este mult mai complexă și se extinde mult pentru imaginația noastră comună. Simțim, dar nu putem defini și suntem încă și ostentativ ținuți în nebulozitate. Dacă toți oamenii de pe Pământ ar realiza aceste principii și ar intra în posesia propriilor talente și capacități (puteri), ar cădea toate sistemele politice, toate granițele, toate concernele. Abia atunci rasa umană și-ar recâștiga identitatea. 
Despre blocajele din viața ta 

Demoni ascunși

Sesiune de mental training sau terapie mentală/life coaching*

Diferența dintre a apela la un psiholog vs. mental trainer constă în costuri și în abordare, precum și în tehnici. Desigur că și în pregătire, psihologul având la bază studii universitare de câțiva ani, în timp ce trainerul are la bază cursuri academice de minim șase luni. Când mergi la un psiholog în Austria, costul primei sesiuni este de 140 euro/oră, următoarele nu coboară sub 90 euro/oră. La un mental trainer (coach) plătești între 60 și 75 euro, în funcție de ce alte patalamale (diplome) mai are sau de ce experiență profesională deține.  Aceste aspecte sunt în Austria destul de strict monitorizate.

Termenul de mental trainer poate fi tradus în românește probabil prin englezismul life coach. Ca în orice disciplină, există baza de pregătire, apoi specializările. Astfel că te poți specializa pe sport, business, echipă, individ, viață. Abilitatea constă în a recunoaște problema, a ajunge la motivul esențial, a pune întrebările potrivite și a aplica tehnicile adecvate problematicii.

Orice trainer are nevoie, la rândul lui, de un trainer. Orice coach are nevoie de un coach. Orice psiholog are nevoie de un psiholog, așa cum orice medic are nevoie de medic și lista poate continua pe domeniile acestea care nouă ni se par abstracte, dar care practic ne conduc viața și colectivul mental și prin acesta, întreaga societate (gândește-te de pildă la faptul că cine deține mass-media și instrumentele de marketing are puterea asupra unei lumi întregi, nu doar a unui individ sau a unei comunități. De ce? Pur și simplu pentru că mass-media și marketingul se bazează pe adevăruri psihologice, pe nimic altceva. Manipularea se petrece la nivel mental, victoria sau abandonul ori pierderea se petrec la nivel mental, cumpărăturile pornesc exclusiv din impulsuri mentale, deciziile de orice fel nu sunt altceva decât acte mentale, emoțiile nu sunt altceva decât gânduri și gândul nu este altceva decât canalul de comunicare al minții în primul rând.)

***

Când s-a prezentat la mine, clienta avea ”o groază” de subiecte de tratat. Când îți dai seama că un mental trainer te-ar putea ajuta înainte de a ajunge la un psiholog - în cazul acesta voi denumi mental trainer-ul life coach - vei realiza că ai multe tematici care necesită terapie și aici nu e vorba de boală, ci pur și simplu de ..... cum să o denumesc ..... consultanță. E vorba de a sta de vorbă cu ”un prieten specializat” practic, nimic mai mult.

După primele fraze, povestirea ei - căci asta este în definitiv, clientul povestește - începe să capete contur. Cum se face că de câțiva ani a observat că întâlnește un anumit tipar de persoane care ”o distrug”? De ce? De ce acum? Ce se ascunde de fapt în culise, e imposibil să fie doar o întâmplare.

Plecând de la premiza că nimic nu este întâmplător, e imposibil să nu remarci anumite tipare care ți se tot repetă în viață, indiferent că este vorba de propriile acțiuni sau reacții ori că același tip de întâmplări și personaje îți intersectează drumul.

O componentă interesantă în cazul ei era faptul că apariția personajelor respective - pe care clienta le percepe acum ca fiindu-i extrem de dăunătoare - sunt mereu de sex feminin.

”Mă distrug” se referea la faptul că în momentul în care simțea, recunoștea tiparul era instant aruncată în trecut. În trecutul apropiat, 2014. De atunci a început practic povestea ei care astăzi a adus-o la mine. ”Cercetările științifice au scos însă la iveală faptul că povestea ei începuse în urmă cu aproximativ 40 de ani.”

La locul de muncă unde lucra în 2014 a recunoscut în profilul șefei ei trăsăturile mamei care o crescuse singură: control și autoritate duse la extrem, mania perfecțiunii și cel mai rău mania de a o obliga să facă un lucru cum vroia ea, șefa. E ca și cum, copil fiind și fiind zi de curățenie, te apuci să speli geamurile și faci mișcarea în rotație în sensul acelor de ceasornic. Vine mama și spune: ”Nu e bine așa, nu așa trebuie, de câte ori să-ți mai spun?!” și fără alte introduceri vine peste tine, îți ia buretele din mână, te dă brusc la o parte și începe ”să îți arate” din nou ”cum e corect”. Doar mișcarea ei e cea corectă, dacă nu faci ca ea, e posibil că strici totul.

Ei bine, o să râzi poate, dar acestea sunt primele condiționări pe care subconștientul unui copil de înregistrează și le ține ascunse toată viața, în cel mai fericit caz le ține ascunse până la momentul când sunt percepute, recunoscute și tratate. Dacă nu cunoști cauza suferinței tale - indiferent de ce natură este aceasta -, nu vei cunoaște niciodată vindecarea.

Clienta a intrat în burnout după mai puțin de șase luni de ”conviețuire” cu șefa respectivă, a ignorat simptomele, a forțat, a lungit, a mai avut un medical și tot așa, până ce sufletul, deja distrus, a pasat mai departe sistemului cardio-vascular și de aici povestea a luat alte proporții. A urmat un leșin la locul de muncă după alte șase luni, al doilea leșin după alte două săptămâni, intrarea în medical pentru patru luni și vârtejul Spiralei era deja de neoprit. A rămas, evident, fără muncă după cele patru luni de medical .... poveste lungă.

Chestia e că profilul șefei - care era de fapt al mamei - a început să reapară tot mai des. Era mereu vorba de o femeie și mereu o femeie care deținea, în viața clientei, o cheie de oarecare control: șefa, proprietara apartamentului, altă șefă, altă proprietară a altei locuințe în alt oraș și tot așa.

Ce face un coach într-o situație de acest gen? Terapia necesită timp și asta e în funcție de client: ce cunoștințe are, cât de deschis este în a accepta anumite tehnici, e vorba de încredere, timp, onestitate, experimentare și preocupare cu sine.

Testele musculare au arătat un nivel de relaxare, ceea ce mi-a indicat că, clienta se simte comfortabil în situația în care era, adică la mine în cabinet, povestind tot felul de chestii foarte personale și foarte dureroase pentru ea. E important să constați reacția corpului când conduci o sesiune de terapie, evident, face parte din ritualul profesional.

Din momentul stabilirii tematicii, coach-ul preia controlul și sesiunea are loc în alte frecvențe mentale. Clientul e condus în starea de frecvență Alpha, apoi Theta și urmează un fel de ”chestionar” cu întrebări și răspunsuri. În aceste frecvențe, clienta a putut accesa mental și vizualiza situații și secvențe aflate în urmă cu 40 de ani. ”Problema cu mama” (sau cu tata) este în general o tematică extrem de extinsă, aproape toți oamenii cară cu ei această problematică, în general fără să știe și este și foarte complexă, conexiunile fiind foarte, foarte profunde și rezistente.

La finalul sesiunii, clienta a făcut primul pas în a recunoaște ”vina mamei”, a vorbi cu mama în termeni de pace, în a înțelege, ierta și explica în același timp. Mama acționase toată viața ei într-un anume fel, tocmai pentru că fusese impregnată de un anume tipar, la rândul ei. Mama nu putea altfel, nu știa altfel, adolescența îi fusese marcată de război cu tot ce a implicat era respectivă. Pusese pe umerii singurei ei fiice greutăți ce nu puteau fi cărate de copil, dar copilul nu știa. Clienta a crescut în control exacerbat, în teamă, în permanentă vină, a preluat subconștient dorințele mamei de a fi fericită, dar cum fericirea nu se manifestase, aceasta rămăsese mereu doar la nivel de dorință. Fericirea nu se putea manifesta, nefiind tratate traumele care o blocau. Clienta, copil fiind, purta întreaga responsabilitate pentru nefericirea mamei și ajunsese să se apropie de suferințele care zăceau ascunse în mama ei. Fusese și în situația de a copia fidel o parte din destinul mamei ei atunci când a decis să nu aducă pe lume un copil fără să aibă - cel puțin la momentul respectiv - siguranța existenței ambilor părinți în viața copilului și o relație de cuplu armonioasă.

Acum, clienta avea să returneze mental mamei ei destinul acesteia. Responsabilitatea purtării propriului destin, responsabilitatea efectelor propriilor decizii și a suferințelor cade exclusiv în sarcina individului. Clienta a înțeles că venirea ei pe lume nu este o vină, că suferințele mamei ei nu au legătură cu ea. 

Clienta mulțumește la final mamei ei pentru darul primit de la aceasta: Viața. Atunci când primești un dar, cel care îl oferă nu mai are drepturi asupra lui, se desparte de el, iar cel care îl primește are voie să facă ce vrea cu darul primit, să dispună de el. 

Viața mamei, destinul mamei este mental repus pe umerii acesteia, cade din nou în responsabilitatea proprie, indiferent dacă mama mai trăiește sau nu. 

Ce contează foarte mult în astfel de sesiuni sunt cuvintele. Clienta a reacționat intens la formulări precum ”Viața este Darul pe care l-ai primit de la mama ta” de pildă. S-a declanșat un click, a avut loc o revelație, s-au schimbat percepții și perspective și de aici începe procesul de auto-vindecare. 

Singurul care te poate vindeca ești TU!

După aproximativ o săptămână, realitatea din viața clientei s-a schimbat astfel:

- o lumânare arde permanent pentru mama sa;

- clienta a avut pentru întâia oară curajul și puterea de a deschide vechile albume de fotografii și de a scoate de acolo câteva fotografii în care apare cu mama ei (decedată în urmă cu 12 ani);

- aceste fotografii, precum și spiritul armonios și binefăcător al mamei o însoțesc permanent.

Clienta spune: ”Mama este acum cu mine. După 40 de ani în care i-am simțit lipsa, acum o simt cu mine și pentru mine. Acum există dragoste. Mulțumesc mamă pentru tot, TE IUBESC.”

Povestea nu este una banală. 

Clienta a povestit că toată viața, de fiecare dată când vorbea de mama ei, discuția se termina în lacrimi, cu durere, frustrare, ură, regrete, vinovăție, tristețe, furie. A simțit toată viața absența ”unei mame” și mereu și-a dorit să fie adoptată și iubită. De aceea ”se agăța” de multe ori de câte cineva, de regulă persoana nepotrivită, care nu rezona, de aceea se arunca de multe ori în relații care păreau a-i da iluzia de dragoste, protecție, înțelegere necondiționată.

Acum, în a doua jumătate a vieții ei pe Pământ se simte iubită necondiționat de propria mamă, o iubește, îi duce lipsa și i-a făcut loc în inima și viața ei.

Procesul continuă, dar știu că e pe făgașul bun.