Dienstag, 26. Dezember 2006

Africa (6) _ 2nd day on trail to Kibo



26 decembrie 2006 – s-a dat trezirea la 06:30, eram deja cu sacul de dormit strans. Muntele tot nu isi arata fatza, totul in departare este invaluit de un val abundent de aburi ce se ridica din pamantul jilav al junglei. La 3.000 de m altitudine probabil ca si perceptiile sunt invaluite de un misticism in faza incipienta si, in functie de motivatia care te aduce in astfel de locuri, pe tine, ca individ, totul ti se pare mai mult sau mai putin fascinant, mai mult sau mai putin sublim.
Ne astepta o zi usoara, cu putini kilometri de parcurs, pentru gustul meu, chiar prea banala. Ca urmare, astfel de zile ti le umpli mai mult prin trairea interioara si prin savurarea fiecarei parti a fiecarei secunde, aproape facand abstractie de galagia din jurul tau provocata de alti turisti aflati pe acelasi drum, spre aceeasi destinatie, dar avand motivatii diverse si poate total perpendiculare cu ale tale. Drumul este, desigur, punctul unde perpendicularele se intalnesc, dar directia spirituala se indreapta spre alte orizonturi.
Ce a devenit foarte pregnant si remarcabil pe parcusul traseului de astazi a fost vizualizarea diferitelor forme ale lavei, intarita in decursul miilor de ani de cand se scurgea incandescenta exact prin locurile peste care acum paseam. Ce se vede in poza este pura lava pietrificata, pe care bocancul are o aderenta ideala, ceea ce face ca urcusul, chiar si in panta uneori spectaculos de inclinata, sa fie extrem de facil si extrem de atragator in sine, ai sentimentul la un moment dat ca ti-ar place sa mergi asa la infinit, golit de ganduri, sau, dimpotriva, roind tot felul de filosofii in sertarasele mintii.
La finalul rutei de astazi urma sa innoptam la 3.840 m, pe platoul denumit “Shira Camp”. Viteza de mers a fost asemanatoare cu cea a unui melc mai rapid, cam 1,3 km / ora, cand in mod normal se parcurg cam 4-5 km intr-o ora de mers sustinut. Timp de o ora a plouat puternic, era abia inceputul unei ploi ce avea sa se dovedeasca exasperanta prin durata si insistenta in urmatoarele cinci zile. Peisajul parcurs nu prea se asemana cu nimic din ceea ce mai “mangaiasem cu talpile” in viata mea de pana acum, odata cu inaintarea pe verticala devenind mai carg, mai span, mai dur, dar pentru mine, din ce in ce mai incitant, eu fiind practic indragostita de “deserturile de roca” in general (cum ar fi Masivul Retezat din Carpatii Romanesti), asteptand de fapt sa ajung la vesnicia imperiului de ghiata …. OK, in cazul acesta nu, dar gandul mi-a fugit inevitabil la Anzi, unde am vazut ce inseamna un Imperiu al Ghetii Pure, cu toate striatiile sale verzulii si albastrui si cu toate crevasele in care nu-ti doresti sa aluneci doar din intamplare, cel mult sa le patrunzi in mod elaborat si cu riscuri calculate.
Am mers o perioada, urmand cursul lavei, prin iarba inalta, lasand in urma o intindere imensa de copaci impodobiti cu un fel de panza de paianjen vegetala, albicioasa. Dupa un urcus mai abrupt de cel mult doua ore – dar lejer prin “viteza ametitoare” de mers -, am avut de parcurs un fel de creasta, unde am luat o mica pauza, ne-am catarat pe un morman de stanci, lasand sa treaca pe langa noi lungul sir al carausilor, vizibil chinuiti de poverile purtate.
Ploaia s-a gasit si ea sa ne inunde exact pe bucata cea mai complicata a zilei; densitatea ei reducea mult vizibilitatea, multi au preferat sa se opreasca. Multi dintre carausi si ghizi aveau umbrele, ceea ce pentru montaniarzii europeni era un element nou: in drum spre Kilimanjaro, prin ploaie si lapovita, doborat de greutatea incarcaturii, dar. . . . cu o umbrela imensa care, desi ma apara oarecum de ploaie, imi ocupa in mod sigur una dintre maini, care mi-ar fi fost mult mai utila daca as fi avut-o libera . . . . desigur, acesta este punctul meu de vedere si nu cred ca imi voi lua vreodat o umbrela in rucsac, dar se pare ca localnicii stiu ce este mai bine pentru ei . . . . Totusi, la finalul expeditiei, mi-am dat seama ca o umbrela este foarte utila pe un traseu ca acesta . . . .  Logica este simpla: in linii mari, pana la un anumit moment, este un traseu destul de domestic, iar daca ploaia nu este insotita de o viteza deranjanta a vantului, o umbrela mare devine un fel de lux mai mult decat necesar. Si uite-asa invatam permanent si ne schimbam opiniile, ne schimbam perceptiile, ne deschidem orizonturile. Nu toti, unii dintre noi, mi-ar place sa cred ca majoritatea (!)
In fotografia de sus pot pune mai bine in evidenta materia prima pe care calcam: lava pietrificata, aici cu o culoare intensa din cauza ploii, desigur. In Anzi de exemplu, desi stii ca totul in jurul tau este de fapt numai lava, calci pe taram moale, acoperit de un fel de muschi spongios, care iti da un sentiment placut la mers. Ceea ce a ramas vizibil din lava sunt formatiunile mari, presarate pur si simplu prin desertul acela spongios, fara poteci si drumuri batatorite, unde vantul si ploile sunt stapanii absoluti, unde hergheliile de cai salbatici iti trec prin fata ca intr-un basm din “1.001 de nopti” . . . .  Cred ca totul depinde de vechimea in timp, cate zeci sau sute sau mii de ani a trecut de fapt de la ultima eruptie.
 Aici ma bucuram ca se oprise ploaia, terminasem un urcus si aveam in fata doar un platou intins care chema la mers ritmat si care imbia pur si simplu la bucurie . . . cred ca la mai putin de un minut de la aceasta rabufnire de mica fericire, ploaia a reinceput si imi cautam febrila pelerina galbena. 

A urmat poate cea mai frumoasa bucata de drum, desi totul era umed si semi-intunecat.

Constientizarea faptului ca totusi te afli undeva in inedit, unde probabil nu vei mai ajunge niciodata in viata ta pamanteana, a faptului ca nimeni dintre cei pe care ii cunosti tu nu a ajuns in aceasta salbaticie, totul da o stare aparte, totul poate ca devine mai maret decat este, nu stiu. Pentru majoritatea celor care ii cunosc, un platou sterp presarat cu bolovani ramane vesnic un banal platou cu bolovani, nu conteaza culorile, nu conteaza locatia in sine, nu conteaza ineditul, nu conteaza distanta de tot ceea ce este cunoscut . . . in timp ce pentru mine totul devine un univers aparte care ma face mereu sa imi dau seama cat de mici suntem in fata maretiei naturii si ca noi suntem de fapt creati de ea, si ca ea, natura, este de fapt singurul stapan al universului perceput de noi. Nu omul stapaneste natura, ci omul se afla la cheremul acesteia. Si nu pot sa nu ma bucur ca lucrul acesta nu poate fi schimbat! Macar un lucru care nu poate fi stapanit de om, un lucru in fata caruia omul ar trebui sa fie plin de respect si plin de atentie, pentru ca acest lucru inseamna viata si moartea lui, ca specie! Natura inseamna – ca sa nu creem confuzii – peisaj, ca forma de relief, clima si cataclism (cutremure, inundatii, incendii naturale, eruptii etc) deopotriva. Cel putin acesta este punctul meu de vedere.
Am ajuns pe platoul de campare Shira in jurul orei 15, invaluiti in ceata. Ploaia se oprise momentan. Corturile erau deja montate, apa de ceai era si ea in curs de pregatire. Am facut scurte notari in”jurnalul de bord” si am pornit in preumblare peste platou. Nimic spectaculos, doar faptul in sine ca aveam ocazia, imi creasem ocazia sa ajung in astfel de locuri. Se ghiceau la orizonturile indepartate siluete ale muntilor, dar nu prea se vedea nimic, ploaia a reinceput in scurt timp, asa ca, vrand-nevrand, am intrat in cortul mare albastru, avand sentimentul dureros de pierdere a timpului in spatiu. . . . .  urma insa o zi lunga de traseu, ploaie cat cuprinde (din cauza ploii si a vantului nu a fost posibil sa mancam pe parcursul zilei, ceea ce la altitudine mare nu este tocmai ideal, ba poate deveni periculos pentru organism) si, inainte de toate: nestapanita frumusete a unui peisaj greu, greu, greu de descris!

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen