Dieses Blog durchsuchen

Montag, 25. Dezember 2006

Africa - 1st day to Kibo - 5 (RO)


episodul anterior - click here 

Revenind la highlands, prima zi, Machame Village:
Raportat la dimensiunile vegetatiei luxuriante premergatoare padurii tropicale / junglei, atunci cand vezi ca omul si-a stabilit asezari in acest peisaj, te incearca un sentiment de neintelegere, neputinta. Ce cauta omul aici? De ce aici? Cum se poate ca la inceput de secol XXI, să ai în fața ochilor, în cel mai natural mediu posibil (deci nu creat în mod artificial in vreun studio de filmare), chiar istoria incipienta a omenirii? Ai impresia că oamenii aceia, de culoarea pământului pe care și în care trăiesc, izvorăsc din înaltele tulpini ale bananilor și se desprind din țărână (nu invers!) Peisajul lor si universul lor existential este practic deranjat de infiltratiile europene: turiștii care trec prin zona in drumul lor spre varful muntelui, purtand cu ei, in mod absolut inevitabil, ultimele descoperiri tehnice ale secolului.

Microbuzul nostru urca in viteza pe drumul batatorit de roti și tălpi printre banani, prin ploaie, si mai reuseam ici-colo sa rapesc cate o fotografie: in dreapta se deschide un drum, care in mod normal s-ar numi strada, pe care sunt ridicate locuinte. De pe strada respectiva, desi ti se pare ireal, apare o negresa imbracata intr-un taior de mătase albastra, cu umbrela! La intersectia strazii cu drumul principal stau de vorba, sub umbrele, 3 bărbați: unul are pantofi, pantalon de costum si o camasa, altul e in picioarele goale pe pamantul caramiziu patruns de apă. Universul lor sunt arborii bananieri, ploaia, țărâna, drumul principal care urca si microbuzele cu turiști care încearcă să fure cate o imagine din goana mașinii! Pentru mine va ramane un mister cum, prin ce mijloace, acesti oameni, de culoarea pamantului, au dorinta de a purta matase, de a purta matase de culori deschise, pantofi cu toc; cum isi intretin aceste haine? Cum te simti traind practic in jungla, impreuna cu capre si tot soiul de maimute, si imbracandu-te in taior, fusta lunga de matase, ciorap de nylon, pantof cu toc, umbrela . . . . recunosc ca nu pricep. Pentru noi, un astfel de tablou se afla la limita ridicolului probabil. Si mi-aduc perfect aminte de imagini asemanatoare, din urma cu 11 ani, intr-un sat din Muntii Vrancei, unde nu exista decat o strada asfaltata si 3 fantani, dar principala preocupare a gazdei mele, care avea o fiica de 16 ani, erau pantofii cu toc si ciorapii din nylon . . . . iar în toată gospodaria nu găseai săpun, nu găseai ac și ață, nu găseai nici măcar hârtie igienică. Cat de departe, dar cat de aproape pot fi doua lumi, printr-un singur element: simțul estetic al ființei umane, dorința de a iesi in evidenta, dorinta de a straluci, de a cocheta . . . . cu multiplele nuante si posibilitati. Dar dorința rămâne în esență aceeași.
Ti se pare ireal cand vezi acolo o casuta care pare a fi zidita, vezi tzigla pe acoperish . . . . semne ale civilizatiei, desigur. Chiosculete din lemn facute pe locul a 1-2 banani taiati, dar avand lipiti pe ei postere de la Coca-Cola! Fotografiile redau frustrant de putin din realitatea locala, caci ele surprind doar fragmente, nu surprind realitatea in ansamblul ei. 
Responsabil peste intreaga armata de insotitori era Joachim, un tanzanian de 39 de ani, care umbla de vreo 20 de ani pe aceste meleaguri, insotind grupuri de turisti, vorbind o engleza destul de greu de descifrat, lipsit total de fair-play fata de subordonatii sai, in special fata de carausi, care mie personal mi-au ocupat mintea pe parcursul celor 6 zile cat am fost in compania lor, constientizand poate mai pregnant decat niciodata ca the life is sooooo unfair! Asistentul ghidului-sef se numea Prosper, un baiat la vreo 25 de ani, frumusel foc in rasa lui, tamplar de meserie si aparent mai dornic de a deveni open-minded. Ne-au fost prezentati dupa inregistrarea la intrarea in Parcul National, in timp ce carausii isi distribuiau bagajele ce avea sa le chinuiasca fiinta pe urmatoarele 6 zile! Primul sentiment care m-a strabatut ca un fior cand i-am vazut fata si atitudinea lui Joachim a fost acela de teama. Adica: de nu m-as intalni de unul singur cu el!
Drumul pana la locul de campare, denumit Machame Hut, strabate padurea tropicala cu tot ce ofera ea: o vegetatie luxurianta care nu prea te incurajeaza sa o patrunzi, abatandu-te de la poteca deja formata, un real conglomerat de arbori care cresc si se rasfira care-ncotro, in toate pozitiile si directiile posibile, un univers de sunete ale zburatoarelor si soiurilor de maimute. Prin faptul ca urcusul a fost amenajat in urma cu cinci ani, cei 15 km sunt rusinos de banali din punct de vedere al drumului, iar pozele vorbesc de la sine:
Dupa vreo doua ora jumate de mers, pe stanga apare ceva ce oricum nu te asteptai, in mijlocul junglei: indicator ”toilett”!
Iar din punctul acesta de vedere, al amenajarii toaletelor in plina salbaticie, nu pot decat sa spun: wow!! Pe platourile de campare existau toalete diferentiate: pentru carausi si pentru turisti. Pe interior, un sistem de melc care mi s-a parut foarte eficient de altfel. Avand in vedere ca fiecare platou de campare se pare ca era dat in grija unui administrator, care umbla oricum cu registru din cort in cort si nu lasa nici un turist neinregistrat, toate toaletele erau neasteptat de ingrijite. In comparatie cu ce ofera aproape inexistenta infrastructura a Carpatilor romanesti, ma simt datoare sa mentionez si astfel de detalii picante, fara a judeca in vreun fel cum este mai bine, caci ar insemna sa incep o polemica inutila cu un anumit segment de montaniarzi.
Am ajuns la Machame Hut la ora 16, platoul fiind plin de turisti si carausi care isi cantareau poverile, carausii fiind platiti in functie de greutatea purtata. Ne-am prostit si noi un pic din cauza lui Martin, cel mai zapauc din grup si ne-am cantarit pe rand rucsacii pe care ii caram noi: 6 kg, 9 kg, 11 kg, 8 kg, iar al meu 15 kg (!) Dupa aproximativ o ora jumate corturile noastre erau montate, la fiecare cort s-a dat si un lighean cu apa incalzita ca sa ne putem spala (luxus pur!), iar pe la 8 seara am fost chemati in dinner room, sa servim cina. Un cort mare, albastru, fara podea, in mijlocul caruia fusese pusa o masa mica plianta cu 5 scaune mici pliante, vesela de plastic si, in mijloc, fixata intr-un sul de hartie igienica, o lumanare care ne oferea lumina necesara dar, in acelasi timp, o atmosfera romantica la care nu te astepti acolo. Mancarea, pe tot parcursul expeditiei, a fost gatita de un bucatar specializat, servita de asistentul acestuia si a fost de-a dreptul o delectare gastronomica a gusturilor celor mai pretentioase!!! Totul pe baza de legume si in combinatii nu tocmai obisnuite: taitei cu cartofi fierti, serviti cu un sos de legume foarte bogat in tot soiul de boabe si culori apetisante; sau varza alba calita, fara sos de tomate, orez, macaroane, bucati mici de carne, peste.
Fara nici o exceptie in cele 6 zile, prioritatea dupa montarea corturilor era pregatirea de apa fiarta, dupa care eram anuntati si ne puteam pregati sa bem un ceai fierbinte, sau cafea, cacao, lapte, depinde fiecare ce dorea. Acesta este luxul de care beneficiezi in astfel de expeditii, unde platesti sume destul de mari pentru a scapa de aceste griji domestice. Si oricat de orientat spre exotic si aventura ai fii, dupa 5 ore sau 8 ore de mers prin ploaie, un serviciu de genul acesta este cel mai divin rasfatz pe care ti-l poti dori: sa nu fie nevoie sa alegi tu locul pentru cort, sa nu fie nevoie sa-ti montezi singur cortul, sa nu fie nevoie sa-ti pregatesti singur mancarea si sa ai grija apoi sa cureti vesela etc. Exact asa cum savurez, intr-un hotel de 4-5 stele, acel nemaipomenit mic dejun in stil de bufet suedez, tot asa am savurat ceaiul pregatit dupa un mars istovitor si mai ales mancarea servita, fierbinte si apetisanta. Imi place acest lux, desi nu agreez ideea in sine. Consider in continuare ca in astfel de regiuni nu ar trebui introdusa ”civilizatia” in maniera asta, ar trebui sa ramana asa cum sunt, astfel incat sa fie accesibile doar acelora ”care merita” si care isi asuma renuntarea la ”baița caldă” și ”mâncărica bucătarului”. Asta ar diminua numarul neaveniților pe trasee și, implicit, conservarea ariilor naturale.
In seara aceea, prima de pe traseu, am mai stat la taclale, ne-am prezentat, Joachim ne-a prezentat pe scurt programul pentru ziua urmatoare si pe la zece m-am retras la somn. A doua zi se dadea trezirea iar cu noaptea-n cap, la 6,30 dimineata, ori sa nu uitam ca aveam in spate extrem de putin somn, incepand din 23 decembrie. 

Keine Kommentare:

Kommentar posten

I'm WATCHing YOU!! :-)