Himalaya 15_28.12.2008 (Thorung Phedi-Muktinath)

previous day - click here                            

Duminică, 28 decembrie 2008,

Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna

Thorong Phedi (4.450 m alt.) -  Thorung La (5.417 m alt.) - Muktinath (3.800 m alt.) – 9:30 ore de mers 

A fost probabil cea mai dificilă zi și, din punctul de vedere al relației cu Hari, cea mai urâtă. Am rămas șocată să văd cum un ghid local fuge înainte la vale pe motiv că bate vântul prea tare. Mi s-a părut o atitudine atât de ciudată și de tembelă, cu atât mai mult venind de la un bărbat și de la un localnic, încât îmi este greu să o calific.
It was probably the most difficult day and, regarding the relationship to Hari, the ugliest. I couldn't believe my eyes seeing how a local guide is running forward down on the steep valley because "the wind was too strong!".

Drumul din Thorung Phedi către Thorung La devine imediat abrupt, poteca este folosită de localnici de sute de ani, pe aici făcându-și intrarea și ieșirea în și din Manang sute de turme de oi și yaci. De regulă, zona este blocată cu zăpadă de pe la jumătatea lui decembrie până spre începutul lunii martie, dar uneori zăpada o poate bloca și în timpul verii. Singura dificultate este aerul rarefiat și pentru cei neobișnuiți cu drumurile lungi, poate deveni problematică parcurgerea în aceeași zi a traseului din Thorung Phedi până în Muktinath. În ghidul de călătorie durata este aproximată la 6-8 ore. Eu am parcurs-o în 9 ore jumate. Dacă aș fi fost nevoită să mă grăbesc, cu siguranță o puteam parcurge și în 7-8 ore. 
The path from Thorung Phedi to Thorung La becomes steeper and the locals use it since hundreds of years as the only way to enter and exist Manang with their sheep and yaks herds. Normally the area is blocked by snow starting midd of December til the begin of March, but sometimes this can be happened even during the summer. The only difficulty is the rare air and the long distance between Thorung Phedi and Muktinath, so you have to be prepared for a long day which start very early in the morning in a terrible cold and dark areal. Due to the travel guide, the normal time of walking between the two points is about 6-8 hours. I needed 9 hours and half, without rushing and carrying a too heavy bag pack.

Am reușit să adorm și să dorm fragmentar, ceea ce era perfect, după trei nopți de insomnie. A trebuit să ies de trei ori la toaletă peste noapte, aventurându-mă în cele minus 10 grade din cameră și cele probabil minus 20 de-afară. Bezna în sălbăticie, frig și pustiu capătă cu totul alte dimensiuni, prins acolo între coloșii aceia neclintiți de piatră te simți mic, vulnerabil, pierdut, singur, așa cum bezna în mijlocul savanei africane, unde știi că vecinii sunt hiene, lei, gheparzi, elefanți și bivoli te face să te simți vânat. 
I managed to fall asleep and to have a fragmentated sleep, which it was actually perfect after three nights of insomnia. I had to go outside to the toilet three times a night and I ventured myself from 20°C in my sleeping bag into the -10°C of the room and further to the much colder temperature outside. The darkness in a wild, cold and desolate area becomes a totally different dimension. You feel as you are trapped there between those rocky giants, you feel small, vulnerable, lost, alone, even lonely. It is a different feeling if I compare with the darkness in the middle of the African savannah, where you know that your neighbors are hyenas, lions, cheetahs, elephants and bufallos and you feel being hunted. I felt this once very real, hunted in the darkness from the eyes of a wild buffalo, one of the most feroces animals in Africa.

So, in a strange way …. I do not remember to feel free here in the darkness of Himalaya, I probably do not feel too confortable in the darkness.

Stabilisem să pornim la drum puțin după ora 5 dimineața, era important să ajungi sus la 5.417 m, să parcurgi trecătoarea înainte de ora zece, când zona era invadată de niște vânturi periculoase, care te pot lua pe sus, după cum spuneau localnicii. Așa că am debarcat frumușel din sacul meu de dormit, din cele +20°C, scoțând toate nebuniile care dormeau cu mine la căldură, la ora 4:15 a.m. Crunt, dar adevărat și necesar, ne aștepta un traseu dur, lung, chiar dacă fără implicații tehnice. Era oboseala acumulată, nopțile nedormite, altitudinea, greutatea rucsacului, frigul, vânturile, urcușul abrupt și coborârea și mai violentă.

În 20 de minute eram deja în sala de mese și încet-încet au apărut toți ceilalți europeni, ideea era să plecăm în coloană cât de cât grupați, chiar dacă ajunseserăm separat pe aceste coclauri. Ca de obicei, nu am acordat atenție oamenilor, deși mă bucuram să existau. Dar așa m-am obișnuit din călătoriile mele. Când am acordat atenție, m-am implicat într-o oarecare măsură, apoi constatarea că de partea cealaltă nu există de fapt nici o implicare, ci doar un dialog contextual, m-a făcut să nu mai caut contacte și discuții cu cei întâlniți. Nu e neapărat o atitudine bună, dar nu prea mă pricep la discuții de complezență, căci nu mă plictisesc mai niciodată cu mine însumi și nici nu mă interesează să pun întrebări și să aflu detalii despre ceilalți, pe care probabil nici nu îi voi mai vedea vreodată în viața mea. Am încercat aceste lucruri atunci când am hoinărit în Ecuador și în Tanzania, logica mea mă făcea să cred că după ce petreci o lună atât de intensă cu aceeași oameni, legăturile vor ține și peste barierele geografice. Lucru care nu se întâmplă. Ca urmare, mi se pare inutil să afișez un interes fals. Una dintre explicații stă și în faptul că de regulă eu sunt cea care călătoresc singură, ceilalți sunt în perechi sau grupuri de prieteni, deci percepțiile lor sunt total diferite față de ale mele. Pe timpul călătoriei, ei vorbesc între ei. Eu vorbesc cu jurnalul meu. Cu el schimb impresii, împart stări și emoții, nu am de ales. Pe el îl cunosc, așa cum ei își cunosc camarazii de drum cu care întreprind călătoria respectivă. E un mecanism simplu. Și probabil logic.

Micul dejun l-am putut servi la ora 5. Din motive obiective, micul dejun nu se pregătește în funcție de cum ajunge fiecare turist la masă, mai ales în situații de genul acesta. Se pregătește o dată pentru toată lumea. În frigul acela și la lumina lumânărilor, totul se petrecea cu o viteză oarecum redusă. Eu una eram și emoționată înaintea drumului, este o emoție specifică pe care deja mi-o recunosc în locuri de genul acesta, este genul acela de emoție care îți poate provoca leșin, totul fierbe în tine, deși tu tremuri de frig. Nu ai stare, ai și o teamă, nu te poți alimenta, deși granița către leșinul fizic este foarte subțire. Este o stare pe care e bine să ți-o poți controla, tocmai pentru a evita colapsul psihic și fizic, dar eu nu prea îmi pot controla emoțiile foarte puternice, este latura de sensibilitate puțin cunoscută pe care nu am dresat-o niciodată, preferând să trăiesc totul la maximum. E un pic de masochism în ideea asta, pentru că ideea se aplică atât la evenimentele de bun augur, cât și la cele de rău augur, din păcate. Poți leșina de fericire, poți face un gest extrem de disperare, cam aceștia sunt polii. Și am la activ multe traversări ale acestori poli.

Am pus pe mine cam tot echipamentul pe care îl aveam, menit să mă apere de frig, dar mișcarea era singurul remediu. Teama reala era legată de greutatea rucsacului, altă teamă nu aveam. Indirect mi-era teamă că nu voi putea traversa trecătoarea la cei peste 5.000 de metri altitudine, din cauza bagajului și a urcușului lung. Din fotografia pe care mi-am făcut-o înainte de pornire nu m-am recunoscut, aveam o figură foarte ciudată, mult schimbată de cea din dimineața precedentă. Fața mea era o perniță lustruită, părea ceruită, bărbia proeminent umflată, obrajii la fel, ochii erau foarte îngustați, conturați puternic în interiorul țesutului adipos, protejați de arcada frunții, alungiți, parcă eram un eschimos. Cert este că fizic îmi eram străină mie însămi. Sprâncenele, care altă dată abia le cauți, erau bine arcuite, buzele erau doar niște dungulițe, zâmbetul era parcă forțat. Arătam diabolic și roșul care predomina garderoba mea parcă contura și mai bine imaginea fatală.

Am pornit cu toții, precauți, la 6:15 a.m., atenți la fiecare pas, cu frontalele pornite. Mă aflam la jumătatea călătoriei mele și simțeam că mă aflu la jumătatea vieții, era regretul de a mai avea doar o jumătate în față, în loc de un întreg. Erau în jur de -15°C. Care acolo însă se resimțeau ca -30, nu pot descrie și nu pot explica această percepție. Pur și simplu aerul e diferit, curenții sunt diferiți, organismul reacționează și percepe altfel. Nu sunt cele -15 grade din parcul de lângă oraș.

Timp de aproape o oră am urcat lent pe poteca îngustă și șerpuitoare, rănind liniștea beznei cu prezența noastră. Era sublimul pe care merită să îl trăiești ca pământean. Apoi, pe tăcute și cu un ritm constant, au început să se întrevadă contururile liniilor ce unesc crestele munților cu linia orizontului. Privind în urmă, prin lumina aceea mistică, totul era o nebunie. Nu era o nebunie de culori, ci o nebunie de umbre și forme, culorile aveau să vină cu încetul. Nu îmi permiteam să fac prea multe fotografii, din păcate, dar și așa tot am surprins câte ceva din ce mă înconjura. Ca de obicei, fotografiile doar arată, nu pot transmite amalgamul acela de simțuri, zgomote sau lipsă de zgomote, mirosuri sau lipsă de mirosuri. În stânga și în urmă, privind în jos, totul se prăvălea spre ținuturi de unde veneai dar privind drept înainte, privirea ți se oprea pur și simplu pe un tablou alcătuit dintr-un perete imens, cenușiu, ce se zbătea să iasă de sub smoala întunericului. Privind drept înainte în fața ta, în direcția de mers, vedeai doar pietriș, zgură uscată și înghețată. Privind înainte mai sus, vedeai poteca pierzându-se după prima cotitură și reapărând departe în față, mai sus. Acolo aveai să ajungi și tu, și de acolo vei vedea mai departe drumul pe care o luaseși. Străbăteam un deșert de pietroaie erodate. După o oră de mers am renunțat la lumina frontalei, era destulă luminozitate. Se vedea deja peisajul, culorile apăreau, se ghicea un răsărit de soare în spate, prima care a străpuns bezna a fost culoarea albă a unui versant înzăpezit, aflat foarte departe de noi, contrastând cu cenușiul și maroniul din jur. Albul, deși este o culoare rece, devenea pata de căldură în acel peisaj. La ora 7 a.m. era foarte bine luminat, culorile se impuseseră, se distingeau acum petice de maroniu-cărămiziu, vegetație uscată, iar jos în vale se ondula un fir alb, ramificat, un râu cu marginile înghețate. Era sublim.

La 7:20 treceam pe lângă un platou unde era construit din piatră un fel de complex, cu siguranță că vara aici este populat, se înnoptează și se mănâncă, poate că pentru unii este un alt popas necesar aclimatizării. Ne aflam la 5.030 m altitudine și ținutul se deschidea spectaculos și generos în fața ochilor mei absolut flămânzi (erau ei mici și îngustați, dar avizi de imagini).

Începând de aici, urcușul nu a mai fost atât de abrupt și oricum eram mai interesant, căci vedeai toată minunăția din jurul tău, era o beție, nu există nimic mai sublim pe lume decât măreția naturală a lumii, fără nici o intervenție umană. Traseul acesta ancestral și necunoscut europenilor până în urmă cu câțiva zeci de ani (menționasem mai devreme în material că primii turiști au pătruns în Manang prin anii 70 abia!) traversează o serie de canioane și morene impresionante, dându-ți senzația că ești pe altă planetă.

Am urcat vârfuri, am coborât de pe ele, am parcurs curbe de nivel, fascinația era permanentă și frigul din ce în ce mai pătrunzător, dar eram perfect echipată. Ne îndreptam decis către o zonă înzăpezită și contrastul dintre cenușiul și cărămiziul deșertului pe care îl străbăteam la acea altitudine și albul intens sau albastru-străveziu al calotelor de gheață groasă către care înaintam era pură minune și ospăț olfactiv. Am trecut peste un râu înghețat, încremenit pur și simplu sub un înveliș foarte dur, un ornament șerpuitor de alb și albastru azuriu, gheață în forma ei pură. După care am intrat pe ultimul kilometru de urcuș, ce deschidere, ce culori, câtă umbră, cât soare, ce sentiment că nu mai ajungi să mergi și pe teren plat ….. mergeam prin conul de umbră și în față, departe, se înălța un perete vertical de soare. Greu de imaginat, pur și simplu nu mai știu să descriu. Am tot mers așa încă trei ore, apreciez viteza de deplasare la 2 km jumate pe oră. La ora 10 atingeam punctul culminant al circuitului, Thorung La Pass, cel puțin culminant din punct de vedere al altitudinii. Eram la jumătatea traseului, urma un nou început, intram în alt district, oarecum o altă lume, peisaje diferite, religii diferite.

Deși planul era să mâncăm ceva când ajungem sus, să facem o pauză de jumate de oră, staționarea nu a fost posibilă din cauză expunerii și a vânturilor extrem de războinice. Nu aveai nici un loc unde să te poți veri de vânt și îți îngheța clipirea pleoapelor și aerul în drumul lui spre trahee. Nu puteai sta drept, simțeai nevoie să te depărtezi, să cobori, să ieși din calea curenților dezlănțuiți. Locul în sine este marcat cu o grămadă mare de pietre și o placă fixată pe care scrie denumirea și altitudinea. Întreg mormanul este acoperit de stegulețele multicolore cu rugăciuni, care flutură agitat și zgomotos, fiind hărțuite din și înspre toate direcțiile posibile. În cele maximum zece minute cât am rămas la nivelul maxim al trecătorii, lângă căpățâna glaciară din stânga, pe care ai putea să o excaladezi doar cu piolet și colțari, desigur că am văzut întreaga panoramă a lanțului himalayan, înșiruirea albă a crestei Marii Bariere, care separă Tibetul, cu climatul său mai uscat, de restul Nepalului.

Ana și Kul au luat-o înainte, cred că eu și Hari eram ultimii. Eu am fost nevoită să fac un popas biologic, o adevărată provocare să reușesc, dar chiar nu aveam de ales. Pe drum consumasem destul lichid, fiind esențial la altitudini înalte, nu transpirasem, deci cumva trebuia să elimin surplusul de hidratare. Hari nu m-a așteptam să mă reechipez și să îmi iau rucsacul în spate, ci a pornit-o vitejește înainte, cu viteză. M-am gândit că după 200-300 de metri mă va aștepta, doar nu mă lăsa singură pe platou. M-am înșelat, pentru că omul chiar nu s-a oprit deloc, gonea la vale de parcă era posedat.

--> După ce ai urcat patru ore, te așteaptă una dintre cele mai dificile coborâri pe care ți le poți imagina. Nu tehnic vorbind, ci ca înclinare și lungime. --> În fața mea se deschidea Kali Gandaki Valley. Nu-mi aduc aminte să mai fi avut parte de ceva mai abrupt în viața mea, pe un astfel de teren uscat, căci nu voi compara această coborâre de 3 ore fără pauză cu vreo coborâre de pe vreun ghețar acoperit încă cu zăpadă, este vorba de cu totul alte condiții (acesta fiind un fost ghețar practic, zăpada ne mâna din spate, mirosea tot aerul acela a ger și ninsoare). Diferența de nivel pe care o parcurgi până în Muktinath este de 1.600 m, genunchii sunt supra-solicitați, cari cu tine și lipsa alimentării și oboseala acumulată, eram trează de la 4 dimineața în fond, efortul era destul de mare. Trei ore de coborâre atât de abruptă pot determina un colaps psihic și fizic. Recunosc că am avut o ieșire un pic furioasă, am urlat după Hari să se oprească și să mă aștepte, cred că după o oră l-am prins. Când l-am întrebat ce naiba l-a apucat de m-a lăsat singură în pustiu, în condițiile alea, în loc să se gândească să mă ajute, mi-a spus că era prea puternic vântul. Nu era prima oară când îmi confirma faptul că omul chiar nu are cu ce să gândească. Nu trebuie să fii pregătit ca ghid profesionist ca să își dai seama că atunci când pleci cu cineva la drum și apar condiții mai dificile nu te salvezi de unul singur, lăsându-l pe ăla să și moară la o adică. Mai bine nu comentez, cineva mi-ar spune probabil că ține de cultura pe care eu nu sunt capabilă să o înțeleg. Așa o fi. Mie mi se pare că ține de latura umană, nicidecum de relația dintre cei de pe traseu.

Coborârea, pe lângă faptul că te ucide încetișor, te poartă din nou prin morene. După peste o mie de metri de coborâre în altitudine, pe la 4.300, am trecut pe lângă ruinele unei stâne de yaci, cu siguranță fusese un stabiliment destul de mare, după dimensiunea chenarului de bază ce formase temelia clădirii nu se știe în ce ani ai trecutului. În condiții extreme, dacă ai cortul cu tine, resturile acelea de ziduri îți pot oferi o oarecare protecție. Efortul a fost puțin peste ceea ce eram pregătită să îndur în ziua aceea și aproape că am plâns de epuizare. Mai aveam probabil mai puțin de un kilometru până să pun piciorul pe teren plat, acesta desfășurându-se îmbietor undeva jos sub picioarele mele, când am simțit că dacă nu stau jos, voi leșina. Tot versantul acela pe care îl parcurgi de la 5.417 m în jos, spre 3.800 nu este pur și simplu o potecă fără obstacole, permanent trebuie să ai grijă să nu vii în nas sau în cap, căci te trage rucsacul și tu mergi în jos, cu el în spate, trebuie să ai grijă cum calci în viteza aceea, printre smocurile de iarbă și șomoioagele de pământ răscolit sau pietre, bolovani și grohotiș. Îți cedează genunchii la un moment dat, e pur și simplu prea mult.

Abia după patru ore de coborâre eram pe teren ”normal” din nou și la prima clădire la care am ajuns, la picioarele muntelui, m-am prăvălit epuizată în poziție de șezut. Simțeam o nevoie dureroasă să am poziția aceea, să stau jos, sprijinită cu spatele de zidul din piatră și cu tot corpul inert. Nici capul aproape că nu mi-l mai puteam susține. Eram dezamăgită că locul era părăsit și nu se putea servi nimic de mâncare, dar pe de altă parte în starea aceea mi-ar fi luat două ore să îngurgitez ceva.

-->Am stat nemișcată acolo, în soare, vreo 10-15 minute. Îmi revenisem, era doar un popas necesar după patru ore în care nu avusesem nici o posibilitate de repaus. Hari se apropia de el, căci rămăsese mult în spate din momentul în care mă rățoisem la el, explicându-i că un ghid nu își lasă turistul în spate cu un km, mai ales în condiții dificile de drum. De atunci, relația dintre noi s-a deteriorat iremediabil și ajunsesem să nu-mi mai pese de prezența lui. Nu poți obliga un om să comunice cu tine, dacă acesta nu pricepe și refuză să priceapă. Și nu i-am mai căutat niciodată apropierea pe traseu, mă simțeam oarecum familiarizată cu orice și eram pregătită chiar să renunț de tot la el, dacă asta dorea. Discuția am purtat-o de fapt a doua zi și i-am spus să plece dacă dorește, banii și-I primise pentru prima jumătate a traseului, nu îl obligam să rămână cu mine și să meargă în silă. Habar nu am ce era în capul acestui om, cert este că am fost teribil de incompatibili. Nu a plecat atunci, dar m-a lăsat peste câteva zile, spunând că mama lui e grav bolnavă și trebuie să ajungă acasă. Exact cum citisem pe internet despre scuzele pe care ghizii locali le găsesc inopinat pentru a dispare când au chef.

 

De aici, peisajul s-a schimbat dramatic pentru tot restul traseului. Parcurgeam acum un platou imens, viu, culoarea predominantă era un maroniu specific vegetației arse. Mă simțeam bine să fiu într-un spațiu atât de deschis, generos spațial, cum îl numesc eu. La jumătate de oră de mers traversam cu perpetua încântare un nou pod lung, din oțel și treceam pe lângă primul indicator către Muktinath. Eram în pustiu, nimic nu vibra în jur, părea să nu fie nici o formă de viață, doar vânturile teribile își disputau teritoriile din toate direcțiile. Era soare. Mi-era foame, dar greul zilei trecuse. Am filmat traversarea podului, a durat 2 minute jumate și la final măcăneam niște subtile injurii în limba germană. Nu eram supărată decât pe faptul că eram atât de epuizată, aș fi dat orice să scap de povara rucsacului. Asta era marea nemulțumire. În rest, eram fericită. Am privit înapoi și nu îmi venea să cred văzând atât de clar tot drumul de unde coborâsem în dimineața aceea. Scriu, descriu, mă uit la poze și mă mistuie dorința de a fi din nou acolo. 

 

-->

La aproximativ o oră și un sfert după ce terminasem coborârea aceea de pomină dădeam de panoul cu harta Muktinath, dar încă nu eram în orașul propriu-zis, până la arcada specifică de intrare mai aveam de mers prin “deșertul” acela încă jumătate de oră.

De văzut aici panorama la 360° - http://www.360cities.net/image/muktinath-heli-pad#78.63,-22.80,70.0

Muktinath este un loc sacru atât pentru hinduși, cât și pentru budiști. Se află în Valea Muktinath, la baza trecătorii Thorong La. Locul sacru înseamnă de fapt templul religios situat aproape de satul Ranipauwa, care este confundat adesea cu Muktinath, dar este o entitate separată. Din păcate, aceste detalii le-am aflat de pe internet, după destule căutări, la fața locului nu am obținut nici o informație de la ghidul pe care îl angajasem să mă însoțească. Am trecut pe lângă zidul înalt al lăcașului sfânt și habar nu aveam că trec pe lângă Muktinath, coborând spre Ranipauwa, habar nu aveam că acel lăcaș sfânt chiar poate fi vizitat, fără probleme. Am aflat abia a doua zi.

Hindușii denumesc locul acesta sacru Mukti Kshetra, care literar înseamnă ”loc al salvării”. Budiștii îl denumesc Chumig Gyatsa, ceea ce în limba tibetană înseamnă ”cele 100 de ape”. Pentru tibetanii budiști, Muktinath-Chumig Gyatsa este un loc foarte important al dakinilor, zeități cunoscute ca și sky dancers, precum și unul dintre cele 24 de locații tantrice.  Dakini este, cum spuneam, o zeitate descrisă ca o personificare de gen feminin a energiei iluminatoare. În limba tibetană, dakini se traduce prin khandroma, ceea ce înseamnă ”cea care traversează cerul” sau ”cea care se mișcă prin spațiu”. Într-un limbaj mai poetic, apare ca ”sky dancer” sau ”sky walker”.

Templul este foarte mic (ei bine, acum mare, mic sunt termeni relativi. Mie personal mi s-a părut a se întinde pe o suprafață mare) și este unul dintre cele mai antice temple hinduse ale Zeului Vishnu. Zeitatea este din aur și este aproape de dimensiunea unui om. Munca este executată de călugărițe budiste.

În ”Trei ani în Tibet”,  călugărul japonez Zen, care călătorea în zonă în 1901, nota: ”În calea noastră am vizitat faimosul Chumik Gyatsa. Chumik Gyatsa înseamnă o sută de fântâni și este Muktinath de Samskrt, loc pe care hindușii și budiștii îl consideră sfânt. Se pare că denumirea provine de la numeroasele izvoare de apă prezente peste tot și o parte faimoasă aici a fost denumită Sala Mebar, Chula Mebar, Dola Mebar, adică: arzând în pământ, arzând în apă, arzând în piatră. Văzând locul respectiv mi-am dat seama că tot misterul este doar imaginația unor localnici ignoranți, care au văzut un jet de gaz natural arzând, o emanație ce evada dintr-o crăpătură a unei lespezi din piatră, care a format un fel de capac pe deasupra și aproape de o frumoasă fântână cristalină, de circa 1-2 picioare ca și dimensiune, astfel încât prelungirea ei arăta, la prima vedere, ca o flacără deasupra apei. Oricum, de jur împrejur am remarcat munții formați în urma unor erupții vulcanice.”.

Cu siguranță complexul religios ar trebui vizitat în detaliu și cu respectul cuvenit. Nefăcând acest lucru, mă voi abține să trec la descrieri găsite pe internet sau în comentariile altor călători.

Coborând domol – aveam iar acel sentiment că totul trece prea repede și eu doream să nu termin experiența pe care o trăiam -, pe stânga se înălța ca un cucui diform muntele la baza căruia era construit complexul religios și era împânzit de mii de șiruri cu stegulețe colorate cu rugăciuni. Era o nebunie, cu siguranță erau prinse acolo, pe zeci și sute de metri, în diverse direcții, de miile de pelegrini ce călătoreau până aici. 

Poteca spre așezarea umană ce se vedea în depărtare s-a aliniat zidului ce înconjura lăcașul, un zid din piatră, alb, înalt, ros de vreme, lung de câteva sute de metri pe linia pe care o urmam. Era uluitor să vezi cum exploatase ființa umană platoul acesta, stabilindu-se aici și contruindu-și acest loc de civilizație. Se pare că locul este considerat ca fiind atât de sacru din cauză că, potrivit tradiției budiste și hinduse, aici este unica zonă de pe Pământ unde se găsesc, laolaltă, toate cele cinci elemente care stau la baza a tot ceea ce există: foc, apă, cer, pământ și aer (locul propriu-zis, punctul respectiv este în imediata apropiere a templului Jwala Devi din cadrul complexului religios pe lângă care tocmai treceam și eu). 

Trecutul și istoria și legendele se pierd în negura timpurilor, din ceea ce am încercat să găsesc pe internet se pare că este un volum foarte alambicat de informații, care cu siguranță nu sunt publicate on-line, ci există probabil însemnate și păstrate chiar în incinta acestor reședințe sacre. Și cu siguranță nimeni nu va știi vreodată cât au distrus chinezii după ce au cotropit Tibetul și au început odioasa lor revoluție culturală. Am sentimentul că o bună parte din această parte a istoriei omenirii nu va putea fi reconstituit niciodată.

Singurele însemnări făcute în Ranipauwa – căci de fapt aici mă aflam și aici m-am oprit peste noapte – nu conțin nici o informație despre ora la care am ajuns, nici măcar denumirea hotelului ales pentru cazare. Îmi doream doar să pot face un duș, eventual să am parte de ceva apă caldă, pentru a-mi spăla părul, deci acesta a fost criteriul principal de alegere. 

De Ana și Kul nu am dat, din păcate, dar am putut face un duș și cu mare chin mi-am spălat părul. Aparatul prin care se încălzea apa, electric, era defect, astfel că la țeava dușului acela improvizat nu curgea apă rece, iar cea caldă era opărită.

”Nu am făcut 3 ore până aici, ci 5 ore! Doamne, ce loc urât! Dar măcar mi-am putut spăla părul. Apa rece nu funcționa, m-am chinuit cu apa clocotită, vai de scalpul meu! După 12 ore, în sfârșit, am putut mânca ceva: chicken noudle soup și mousaka, din care i-am dat lui Hari jumătate de porție, era prea mult pentru stomacul meu micșorat. În rest nu am fost în stare să mai fac nimic, doar ceva fotografii, un remarcabil apus de soare. Sunt în sacul de dormit și nu mai pot scrie mult, îmi îngheață degetele de frig. 

Nu e curent electric, mai stau puțin cu frontala. 

Masa de seară m-a costat 350 rupii, cazarea 200 rupii. 

Mâine cică zi scurtă, traseu de doar 5 ore.”

dacă te interesează să citești și despre AFRICA,  până ce va apare urmarea la episodul de față despre aventura himalayană, click here