MTB_Comana 28 mai 2011

”Modestia este o valoare. Comunicarea este educație și, uneori, talent. Aroganța este doar o aroganță.”
”Die Bescheidenheit ist ein Wert. Kommunizieren heisst Erziehung und manchmal auch Begabung. Die Arroganz ist und bleib nur Arroganz.”

 

După un fel de incident verbal mai mult decât ciudat cu Radu, organizator al concursului de astăzi, desfășurat ieri seară târziu, eu am decis că este mai benefic să mă bucur de ziua de astăzi: de concurs, de traseu, de berea de după și de vremea superbă de-afară. Decizia am luat-o de fapt dimineață, înainte de a readormi și de a renunța să mai fac efortul deplasării. M-am culcat după miezul nopții aseară, așa că nu m-am putut dezmetici la 5,15 azi dimineață, când a sunat ceasul.  Eram obosită, îmi curgea nasul, eram fornăită, probabil m-a prins o alergie de la aerul încărcat de puf și praf și, combinată cu ieșitul târziu de la bazin și pedalatul 6 km, cu părul ud, rezultatul era nu prea roz-bonbon. Cu greu am părăsit patul la ora 6 și la 6,40 încălecam bikla și porneam spre Comana. Alocasem, cu marjă de siguranță, 3 ore pentru cei 50 de km, să nu mă strofoc înainte de cursă. Nimic deosebit de relatat de pe drum, aveam urechile astupate cu muzică, deci cele două ore și 10 de minute au trecut rapid. Din când în când mai eram depășită de mașini cu biciclete cocoțate și auzeam claxoane (de simpatie, de uimire sau de orice). Am ajuns în timp util la înscrieri pentru a-mi putea ridica buclucașul număr de participare, mai aveam o oră și ceva până la start, așa că mi-am găsit un loc la umbră, pe o bancă și m-am întins fără gânduri relevante. Era foarte cald, deci era bine că aveam un litru de apă în rucsăcel.

Startul a fost aproape punctual, vreo cinci minute întârziere. Lăudabil. 

Atmosfera mi s-a părut neinteresantă și e greu de descris afirmația. Cu siguranță este o opinie foarte subiectivă. Copiii, părinții acestora și seniorii au alte sentimente. Nu se simțea adrenalina în aer. Absolut deloc. Nici fețe cunoscute nu am zărit, poate 3 oameni pe care îi știu de la alte concursuri mari. Undeva prin aer plutea un fel de rucsac cu griji și stres transmise de moderator. Plutea un mod de comunicare apăsător și un pic recalcitrant și lipsit de experiență. Exprimarea a prea multe scuze și griji, transmise asupra concurenților încarcă aerul, nu deschide nicidecum porțile către o simpatie crescută (l-a certat un pic pe unul că ”nu ați respectat ce am spus, să veniți cu mașinile până la ora X”).  De regulă, empatizez cu organizatorii și asta li se datorează lor. Tipul de răspunsuri din perioada înscrierilor, tipul de răspunsuri și remarci la fața locului, absolut totul contează.

Traseul la tura lungă nu a fost de 38, ci de 36 de km. 90% foarte uscat, 90% prin păduri. Mi-a plăcut mult traseul. Ca și specificitate aș aminti caracterul foarte ondulat, cu precădere pe orizontală (imaginează-ți un șarpe care se ondulează sinuos stânga-dreapta), și câteva cocoașe sus-jos. Au fost ceva km și de mers pe dunga roții, unde eu nu prea am mare experiență, dar a funcționat foarte bine, poate datorită cauciucurilor noi de noroi. Nu am înregistrat nici o căzătură și nici nu am descălecat de pe bicicletă pentru push-bike, decât o dată. Destule urcări. Au fost 4 treceri de râulețe mocirloase și în două dintre cazuri am avut ajutor de la voluntari. În schimb, am văzut pe traseu 3 căzături urâte și vreo 4 pene de cauciuc. Cea mai mare parte a traseului s-a derulat pe poteci foarte înguste, unde nu se putea depăși sub nici o formă. Aș zice un 70%.  Au fost și 3 treceri peste arbori căzuți la pământ. Multe curbe foarte strânse și neavertizate din timp. Pe la km 17 au fost câțiva metri de pedalat direct prin gunoaie, resturi menajere, semn clar că nu curățase nimeni un pic traseul, erau gunoaie depozitate și lăbărțate pe potecă și păreau a avea o vechime oarecare. Aș pune pe plus faptul că 90% a fost umbră, fiind majoritar prin păduri aglomerate de tufișuri și copaci, la un moment dat chiar am pedalat peste niște vlăstari, deci teren puțin umblat. Poteci de-a dreptul sufocate de vegetație sălbatecă. Sunt convinsă că trasarea acestui trail a necesitat multe deplasări și multă muncă, ca să nu mai vorbesc de proiectarea lui în sine, jos pălăria la chestia asta!!

Foarte bine marcat! Da, spaima oricărui organizator, dar a și oricărui concurent, este lipsa marcajelor. Dau nota 9 din 10 la marcaj. Unii afirmă că au făcut 42 de km din cauză că marcajul nu a fost bun și s-au rătăcit. Cu siguranță din cauza acelor curbe foarte strânse care nu erau avertizate mai din timp, era să o pățesc și eu de două ori, dar șoarecul meu de pe ghidon mi-a orientat roata bicicletei în direcția cea bună. De altfel, super neplăcut să te rătăcești prin pădurile acelea, mai ales Călugăreni!!

Finish-ul, premierea, informația

Aici nu voi insista prea mult, pentru că mi se pare un pic jenant și asta a dat de fapt concluzia referitoare la nivelul concursului, cu tot ce implică această afirmație. Pe scurt:

- a existat furtun cu apă pentru curățarea bicicletelor, bravos!

-  Un pahar de apă la finish ar fi fost mai mult decât bine primit. Ah da, exista furtunul, cum de nu m-am gândit să merg acolo și să întrerup spălatul, ca să beau eu apă rece?!

-  cel mai aiurea mi s-a părut că nu s-au înregistrat timpii de parcurgere. Eu am timpul pe ciclocomputer (2 h 15 min), dar habar nu am pe ce poziție mă situez într-un clasament general. Ceea ce la un eveniment cu pretenții de concurs ar fi un detaliu relevant. Oamenii vor clasamente, atunci când se înscriu în concursuri. Altfel, se duc cu prietenii pe dealuri și nici nu-i costă înscrierea.

- Tocmai din cauza lipsei condițiilor tehnice de cronometrare, la premierea copiiilor au existat discuții, plângeri, răsturnări de situație și pe site-ul concursului apar și alte remarci, cum ar fi finaliști care nu apar deloc pe clasament. Nici eu nu apăream, deși m-au suit și pe podium. Dar nu e bai, nu mă supăr. Oricum, discursul de la premierea juniorilor a fost presărat cu scuze la fiecare 2 fraze. Ne-au fost împărtășite în mai multe rânduri temerile și fricile organizatorului, precum și nereușitele vs. aceste temeri, ceva de genul ”de ce ți-e frică, nu scapi”. Eu am învățat multe chestii cu această ocazie, recunosc.

- Au existat mai multe categorii, lăudabil. Motivant pentru copii și, cu siguranță, pentru seniori. Doar că ocupanții locului 1 nu au primit toți cupa respectivă. Nu știu pe ce criterii unii au primit, alții nu. Nu s-a comunicat. Ah, și o categorie de bărbați – probabil tura lungă, nu știu – a primit chiar și o sticlă de șampanie. Dar nu a primit-o omul când stătea pe podium, ca să o poată agita de acolo, de sus, ci imediat după ce a coborât de pe podium. A fost o stângăcie, altă explicație nu am.

- Acordarea de premiul 1 la categorii unde exista un singur participant mi s-a părut din cale afară de penibilă și am avut o mare jenă să mă duc pe podium, recunosc (cei de la Triatlonul Reci au găsit aici o soluție foarte decentă: m-au încadrat la categoria de vârstă anterioară și în baza timpului meu mai bun, am picat pe locul 2. Nu ca barza, locul 1 din 1. Mi se pare o devalorizare a valorii de merit,

-  așa cum înmânarea diplomelor ”de finisher” în chitul de participare o consider tot o devalorizare relevantă a ideii de participare chiar. Pentru că unii și-au luat chitul de participare din seara precedentă concursului, nu știu dacă au venit toți la start sau dacă au finalizat toți. Evident că nu e problema mea, dar aceste chestii sunt importante, per ansamblu, la crearea, modelarea și/sau distrugerea unor valori importante într-o societate. Ori la noi e o mare criză și pe acest capitol.

Revenind la stilul de comunicare – voi marca prin subliniere anumite tonalități

De exemplu:

”Kitul de start poate fi ridicat astazi, de la noul magazin de la BikeXpert, intre orele 18:00 si 21:00. Nu uitati sa aduceti un act de identitate.

Cei care nu pot astazi pot veni si maine, la Casa Comana, intre orele 7:30 – 9:30. Tineti cont ca astazi am alocat 3 ore iar maine doar 2 ore, asa ca va rugam sa veniti astazi si nu maine. Punctualitatea este unul din obiectivele noastre, ca urmare intentia noastra este sa incheiem inmanarea kitului la ora stabilita. Kitul contine numarul de concurs fara care nu se poate concura.”

Totii concurentii care vor termina cursa vor primi o diploma de finalist. Zii ”thău”!
In urma discutiilor de pe forumul ciclism.ro, am luat decizia de a oferi diplome tuturor participantilor care termina cursa in timpul stabilit. Opinia personala este ca diploma si medaliile sunt de fapt cele mai pretioase premii, doar ele raman peste ani. Aici am o observație: ce valoare mai are o diplomă pe care i-o dai omului înainte de a veni ziua concursului, în blanco?!?! Dupa 30 de ani de sport de performanta, singurul lucru ramas nu sunt nici banii castigati, nici produsele obtinute, ci doar diplomele, medaliile si cupele castigate Ma mandresc cu ele deoarece amintesc de o anumita performanta. Ne mândrim și noi că avem onoarea de a citi o bucățică din CV-ul organizatorului și ne simțim micuți. Dar atenție la fraza care urmează, este cea mai tare: Daca ar fi fost obtinute doar pentru participare nu ar fi avut nicio valoare. Aha .... deci de ce le-ai mai împărțit înainte de concurs cu atâta generozitate? De aceea nu pot spune ca impartasim ideea diplomelor de participare. Dar totuși noi le-am tipărit, ia una și pentru tine și pentru tine, scrii ce vrei tu pe ea. La On Top of the World Bike Fest am oferit diplome tuturor celor care au ajuns la Omu, in semn de respect pentru performanta lor. Pentru a raspunde pozitiv celor care au cerut diplome de participare pe forum, dar si pentru a incuraja performanta, la TeamXpert Bike Fest vom oferi diplome doar celor care termina cursa in intervalul reglementat. Faptul că omul insistă atât de mult pe valoare, dar apoi calcă totul în picioare ..... acum înțelegeți de ce am rămas blocată ieri seară, când pe masă la înscrieri erau diplomele blanco și erau înmânate oricui plătise?!!! Pe diploma blanco scrie ”se acordă pentru participare”. Astăzi, la finish, nimeni dintre organizatori nu a așteptat finaliștii să le dea diploma de finalist, eu nu am văzut așa ceva la nimeni. Bine, să ai și diplomă de participare, și diplomă de finalist, unii și diplomă de podium era ceva aiurit rău. Cert este că la acest capitol fazele sunt de comă prin hilaritatea declarațiilor vs. ce s-a întâmplat de fapt.

Cam atât. Frumos traseul, vreme bună, teren bun (cam exagerat de multe crăci și crengi, dacă nu aveam cozoroc solid la cască și ochelari, ar fi fost nasol, au fost destule situații de baftă), per total o ieșire nice, dar ...... nu cred că mai merg la vreun concurs organizat de această echipă (chiar dacă acord puternice aplauze voluntarilor, fără nici o discuție!!!). Este mai mult vorba de persoana organizatorului – nu a echipei! - și cu siguranță decizia mea se bazează pe atitudinea lui un pic nepotrivită. Nu te faci frate organizator și nu preiei taskuri de comunicator și PR dacă te simți enervat, ofensat, învinuit pe nedrept. Varianta este să stai în culise, să organizezi, să coordonezi, dar să lași locul de PR, adică feedback-ul pe site și moderarea la microfon cuiva cu mai mult fler și mai multă diplomație. Am zis! Știu că n-ar fi trebuit, știu că nu e frumos, dar oricine dorește își poate exprima dreptul la replică. Și mai știu ceva: ”Cine știe, cunoaște!” - adică, eu îmi recunosc slăbiciunile. Nu aș fi un bun comunicator în scris. Dacă aș organiza așa ceva, cu siguranță aș lăsa altcuiva sarcina să gestioneze mesajele scrise :-)

Eu personal le doresc ca popularitatea evenimentului lor să aibă cel puțin o cotă de 50% din cea a altor concursuri pe care le știu, gen Prima Evadare, Mediaș, Gărâna, Vama Veche, Sibiu.

30.05.2011 - S-au afișat și rezultatele, cu timpii de cronometrare chiar, mă bucur să remarc chestia asta :-), pentru că la premiere nu a spus nimeni nici un cuvânt. Cu siguranță au avut de muncit la toată evidența asta. Sunt pe locul 3 / 19 fete / tura lungă și locul 73 / 173 / tura lungă pe general, cf. timpului notat de ei. Aș fi putut să fiu pe locul 2 dacă nu mă opream să pun bidonul ăla trăncănitor în rucsac și dacă săream peste unicul punct de alimentare pe care l-am zărit eu pe traseu, diferența e de 13 minute. Dar e prea bine și-așa, în fond pedalasem 50 de km înainte din București. Timpul e oricum slab, peste două ore. 
295 de participanți per total, din care
173 la tura lungă.
50 de fete din totalul general.
Oricum, organizatorii își cer, din nou, scuze:
Au fost doua categorii de varsta: copii si seniori. Podiumurile la aceste categorii, precum si clasamentul general, il puteti gasi aici: http://www.teamexpert.ro/comp.rezultate.html
Din pacate am avut probleme la prelucrarea bazei de date, motiv pentru care am incurcat unii premianti.
Din analiza facuta de Andrei, reiese ca erorile au fost facute datorita introducerii gresite a datelor in sistem, datorita schimbarii traseului in ultimul moment si datorita neverificarii sistemului. Suntem primii care regretam incurcatura si ne cerem scuze pentru ce s-a intamplat.
Pentru a indrepta lucrurile, va invitam saptamana aceasta la o premiere de reparatie. Locul si data vor fi anuntate miercuri, 1 iunie.
Suntem constienti ca, vorba unui concurent, o premiere ulterioara nu inlocuieste nici pe departe bucuria de la finishul competitiei, insa alta solutie nu vedem.

I love my red Trek!

Cred că mi-am pierdut un pic mințile ..... mi-am amanetat deja integral primul salariu pe care îl voi încasa peste vreo lună, după opt luni de șomaj, nu ca să-mi pun termopane la balcon (păi nu, că acolo aș avea nevoie de vreo 6 salarii), ci ca să-mi iau o biklă de asfalt. 

Cireașa de pe tort este că ..... finally, am o biklă RRRRRR - roșieeeeeee Ich muss ja verrückt sein ... oder? Bin seit acht Monate Arbeitslos, mein erstes Gehalt kommt erst in etwa einem Monat und ich habe es schon ausgegeben!! Wofür denn?! Nicht um meinem Balkon renovieren zu lassen (dafür bräuchte ich doch 6 Gehälter), sondern ein neues Rad zu kaufen. Ein roootesssss Rad sogar! Mensch das klingt so schööööön :-)

E frumoasă-n draci, pe bune! Desigur, cui îi place roșu. Și e ușoarăăăăăăăă, vreo 10 kg doar. Comparativ cu 14-16 kg cât are mtb-ul meu, asta e chiar fulg. Nu mă pot opri să nu mă uit la ea. Am pus-o deocamdată în dormitor, cocoțată pe stativ, și o admir. Sunt foarte mândră de ea, deși nu e un motiv foarte serios să fii mândru de ceva. Să vedem cum o fi după prima incursiune într-un triatlon, că practic cam ăsta e gândul de la care am pornit.
Es ist verdammt schön, echt! Natürlich, wer die rote Farbe schon mag. Und es ist doch so leicht, etwa zehn Kilo nur. Na ja, nach so vielen Jahren mit meinen Mountain Bikes, die zwischen 13 und 16 Kilos immer gewogen hatten, ist das leicht wie eine Feder. Ich kann nicht aushalten, das rote Ding anzuschauen. Es steht jeht auf einem Stativ angehängt im Schalfzimmer vor meinen Augen. Fühl mich so stolz irgendwie. Mal sehen nach dem ersten Triathlon damit, wie das Gefühl wird.

Acu niște pantofi pe măsură mai caut și un rucsăcel roșu, de max. 15-20 l. I-am luat totuși apărători, chiar dacă pare prea delicată și slim, că ieri am plecat de la magazin cu ea imediat după ploaie și m-am făcut muci prin București, mizerie perversă pe peste tot, oceane întregi de băltoace năclăite de benzină și alte uleiuri păcătoase. Și i-am luat și ciclocomputer, am o presimțire că o voi folosi foarte mult. E prea ușoară și, spre deosebire de deplasarea cu mtb-ul meu, cu asta simt cum mă pot strecura foarte lin pe lângă mașini, chiar și când spațiul de pe dreapta carosabilului este destul de îngust. Simțeam că plutesc cu ea ieri.
Nun will ich nur ein Paar passende rote Schuhe und einen kleinen Rucksack. Gestern ging ich damit sofort nach dem Regen weg und war so verdammt dreckig durch die Stadt, wurde pitsch naß und schmutzig, so mußte ich auch Dreckschutzteile kaufen. Und natürlich einen Tachometer kam auch dran, ich hab so ein Vorgefühlt, dieses Rad wird am meisten gebraucht :-)) Man fährt einfach viel zu gut und zu leicht und zu schön damit, hab ich gestern probiert und es hat mir gefallen.

BIKING – Ploiești-Urlați, caniculă și potop, câini și melci codobelci

O plimbare reușită de doar 90 de km per total. Un grup de 11 inși, foarte voios și vorbăreț, nivel majoritar omogen (ca și viteză de deplasare).

Am aflat de ieșire vineri seara, exact după ce mă înscrisesem să merg sâmbătă pe traseul de recunoaștere din Parcul Natural Comana, unde se va desfășura pe 28 mai un concurs mtb http://www.teamexpert.ro/comp.bikefest.html.

Venisem de la bazin și mă întrebam dacă chiar ar fi nimerit ca a doua zi să îmi urnesc din nou oasele. Mă năpădiseră niște dureri insistente de fibre și oscioare de n-ai idee! Habar nu am cum e posibil, că de 3 zile mă fac că le ignor și ele tot nu mă lasă. I-am spus Iulianei că 90% vin și eu, depinde de cum decurge noaptea. Dacă nu sunt în gară la 08:10, înseamnă că nu vin.

Am dormit pe segmente de drum, ca să zic așa. Cea mai mică mișcare a corpului mă trezea și trebuia să mă ajut să o execut. Totuși, la 06:15 eram în picioare și mă pregăteam de ducă. La 07:30 mi-am luat bikla și am pornit spre Gara de Nord. Ca de obicei, am ajuns mai devreme. Era 07:50 și făcusem unsprezece km. Am mai aburit timpul pe Calea Griviței și străduțele laterale. Cald, soare afara, trafic minim, chiar plăcut în București.

Pe la 8:30 eram toți adunați. Știam că avem un tren rapid la 08:45, dotat cu vagon pentru biciclete, conform informațiilor de pe site-ul SNCFR. La casa de bilete am aflat că trenul nu are vagon de biciclete și că de fapt nici nu circulă! OK, următorul era un accelerat la ora 09:00, tot fără vagon de biciclete. Cică achităm la conductor. Cât? Nu se știe. 

Biletele ne-au costat 33,60 RON, dus-întors, cu reducere de 10%. Reducerile de grup nu se aplică decât în urma unei proceduri birocratice pe care nu dorești nici măcar să o afli, că te enervezi. Adică uite domne grupu, de ce nu pot beneficia de reducere, că tot ai trenul gol și nu stric rezervarea nimănui! N-are rost, doar trăim în Țara Nebunilor.

Am vrut să aflu informații despre un tren București – Oradea din data de 16 iunie. Mă interesa cum este cu bicicleta în tren, la ce oră, cât costă. Ghici-ciupercă, că nu am putut primi nici una dintre informații, computerul nu afișa. Cică am întrebat prea devreme. WTF??? Să mai vin eu la ghișeu așa, peste 1-2 săptămâni, să mai întreb. Băga-mi-aș toate înjurăturile din galantar în primitivismul acestei țări europene!

Dar să nu ne stricăm ziua, că e păcat.

Trenul nostru de ora nouă era gol. 2 călători / etaj / vagon. Deci nu deranjam pe nimeni cu cele 11 corpuri + 11 biciclete. Totuși am avut parte de îndelungate discuții cu conductorul, un domn foarte diplomat de altfel. Care nu cerea, dar nici nu ar fi spus ”Nu, Doamne ferește!” A stat mult cu noi la taclale și am auzit de mai multe ori sintagma: ”Dacă eu acum aș vrea să complic lucrurile și să aplic legea ....”. Sincer, din toată dizertația nu am înțeles dacă eram obligați legal să achităm ceva pentru biciclete sau nu, cât anume, pe ce criterii etc. Cică legea nu e clară. Sau e clară, că cică se admite bagaj de max. 30 kg, nevoluminos. Bicicleta cică trebuie să fie demontabilă. Dar nu demontată (!) Deci pliabilă sau pliată? Oricum, noi am scos roata din față, viermuiam toți acolo de mai mare râsu.

În Ploiești am ajuns pe la 10. Era frumos, soare, cald. Am pornit toți direct spre Bucov. Acum, nu știu de ce băieții au preferat asfaltul până în Urlați (20 km), cred că o parte puteam face prin Pădurea Bucov. Dar nu știu sigur și nu cunosc decât vag zona. Dacă o luam pe drumul vinului cred că ajungeam în Urlați pe un traseu mai frumos. O să întreb, să știu dat-aviatoare.

Ideea fusese că în Urlați se desfășura un concurs http://cupa.emmeduesport.ro/ și unii se gândeau că poate vin mâine la cursa de teren. Intenția era să facem o recunoaștere a traseului, dar nu se făcuse un plan concret, nu existau informații, nimic.

Primii kilometri, după cei 22 de la gară Ploiești Sud până în Urlați, au urcat virtiginos, o parte pe asfalt, apoi pe forestier. Nu am ținut cont câți. Caniculă. Sprayul de protecție solară cu 50+ a fost o prezență excelentă la purtător și fetele am beneficiat de el, ne-a ferit de arsuri.

Să fi fost ora unu când canicula aceea dementă s-a transformat într-o ploaie incendiară și noi tocmai ce străbăteam pădurea și căutam traseul. Și s-a dezlănțuit ploaia și în câteva minute toate drumurile devenise o mare năclăială. Automat ne-am gândit cu toții la ”Bătălia de la Mocirloasa”, adică la ”Prima Evadare” ediția a III-a, din 8 mai!! Nămol d-ăla de se face lut din el, câh! Nu sunt deloc fan de băi de noroi, dar se mai întâmplă și d-astea.Nu mai descriu ce se întâmplă, căci aproape toată lumea știe deja cu ce și cum ”se papă” o astfel de incursiune în natura udă.Când am dat din nou de asfalt, ni se părea incredibil. Rămâneau cocoloașele mari de pământ precum baligile în urma roților noastre. Ploaia părea că se domolise și am intrat în curtea unui magazin sătesc (chiar nu știu acum denumirea, ceva de genul Iordăcheanu sau chiar mai înainte, satul Mocești sau Țărculești. Nu am dat atenție). Barul era închis, deschidea abia la ora 19. Vaaai, ce dezamgire!

Dar lângă bar era totuși un magazin. Eram parțial uzi de la ploaie, majoritar jegoși, dar cu o voie bună infinită. Era 14:15 și la vreo 5 minute după ce ne oprisem aici, monopolizând tot spațiul exterior cu bicicletele noastre super jegoase a reînceput ploaia. Și ce ploaie!!! Două ore am stat sub o umbrelă d-aia imensă de grădină, precum lilieci adunați ca boabele de strugure pe ciorchine. Fiecare cu ce-a avut de ronțăit. S-a aciuit și un cățel maidanez negru, cu picioare scurte, cu un picior din față umflat rău, deformat. Dar cuminte. 

M-a durut sufletul când l-am văzut cum a găsit în punga noastră de gunoi, pusă la baza umbrelei, un șervețel provenind probabil de la un sandwich cu carne. Sub ochii noștrii a devorat cu calm și fermitate șervețelul, pur și simplu l-a mâncat! Eu una nu mai văzusem animal să îngurgiteze hârtie la propriu, eram năucă.  Una dintre fete, Nicole, s-a dus în magazin și a cumpărat o pâine și o cutie mică de pateu de ficat. Din păcate, la cățelul flămând a ajuns doar un sfert din pâinea respectivă și doar o linguriță din conținutul cutie cu pateu, restul fiind consumat de unul dintre băieți. Doar că Nicole a mai cumpărat două pâini și per total în burta amărâtului de câine s-au îngrămădit bucățile a cel puțin o pâine jumătate. Cine știe de când nu mai mâncase ..................

Cele două ore au trecut în mod plăcut, ne uitam cum răpăiala ploii ne curăța bicicletele și unii le-am întors pe ambele părți.

Glume la greu, râs în hohote, urmăriri și ședințe foto cu un melc călător care ba pe gard, ba pe cască, ba pe rucsac, în cele din urmă a fost lăsat la vatră, undeva în iarbă. Un melc mic și frumos, cu niște antene super lungi. Am făcut haz pe seama lui de ni s-au bulbucat ochii!!

Am pornit spre Ploiești la 16:10, ar fi trebuit să fim în gară la ora 18, ca să prindem trenul de 18:15 spre București. Aveam 27 de km de parcurs pe ploaie. Iordăcheanu, Plavia de Sus, Urlați, Albești-Paleologu, Chițorani, Ploiești.

Am ajuns pe soare în Ploiești, ne-am regrupat, la gară intram la 18:10 cred. Brusc precum o frână în caz de urgență s-a decis să luăm următorul tren, la 20:55, așa că ne-am aciuit undeva la o terasă pe dreapta, aproape de gară. Era cald, ne puteam schimba cu ce aveam pe la noi (tricou sau șosete uscate măcar).

Masă veselă, evident, Dragoș a făcut cinste cu băuturile (mâine fiind ziua lui, la mulți ani!!). Am făcut haz și de mucegaiul de pe pâine.  Desigur că ni s-a înlocuit pâinea, dar imaginea mucegaiului ne va urmări toată viața :-)).

Eu am luat o salată cu ton și am fost mulțumită, în rest, se pare că mâncarea nu prea a fost de calitate. Dar berea mea Stejar Strong de 7 grade :-)) a fost minunată! Eu am băut și șoarecul s-a amețit, după cum se vede, nu? :-))

Trenul de retur era și el gol. Și aici ceva discuții cu conductorul. Acesta a zis că trebuie să demontăm bicicletele. Unul din băieți vroia să vocifereze, dar am zis: ”hai măi, lasă, le demontăm roțile și asta e!” – că acolo unde legea e ambiguă, preferi să rezolvi lucrurile cât mai soft posibil, nu? Conductorul zice: ”Da? Le demontați? Să vă văd eu dacă apucați să le demontați până apucăm să ajungem la București!” Adică a vrut să se dea rău omu! Al dracului! Mesajul era de fapt: ”La lege scrie că aveți voie cu biciclete, dacă sunt demontate. Dacă nu, amendă!”
Dar când m-a văzut că incit oamenii la ordine, adică haideți măi să le demontăm, a trecut pe lângă noi și a zis: ”Lăsați, nu e nevoie, merge și-așa acum!” Omul a dat de la el. S-a prins că nu dăm șpagă, trenul era gol, nu deranjam pe nimeni, deci a fost de gașcă până la urmă. Să trăiești!

Și cam atât pe ziua de azi. Caniculă, pană pe spate (la mine), ploaie, noroaie, cățel, melc, râs la greu și traseu lejer, majoritar pe asfalt. E clar că mâine nu merge nimeni să se mocirlească la concurs. De fapt nu a rămas nimeni peste noapte, așa cum se vehicula vorba la început. Eu sunt în sesiune, oricum nu aveam timp de pierdut. Dar a fost o zi pe cinste!

Buturuga mică și carul ăla mare. Sau punga de plastic și bikla.

Eram obosit, după 130 km superbi. Mă apropiam de casă. Odată cu mine și furtuna. Se înnorase, bătea vântul. Primele picături. Mai aveam 30 de m să intru în casă. Așa cum suntem din păcate obișnuiți, când bate vântul prin București, începe și dansul diverselor chestii pe care oamenii le lasă din mână direct pe spațiul public. 

Pentru că, de ce să n-o zicem p-aia dreaptă, românul nu are conștiința spațiului public. Are și el o scuză: nu se învață la școală! Pentru el, spațiul public, indiferent că e boschetul de pe stradă, brăduțul frumos plantat prin parc, pădurea, plaja, banca de pe alee, parcarea, scara blocului sau bulevardul, spațiul public este locul unde se ușurează (și mică, dar și mare, cică e pe post de îngrășământ), își scuipă cojile de semințe, își aruncă cojile de fructe și legume, face concursuri de flegmă, dă drumul la ambalaje, își bate copiii și animalele etc. etc. - toți cunoașteam aceste scene. O conștiință a spațiului public ar însemna chiar și o anumită conduită care ar denota respect pentru ceilați. De exemplu, când mergi pe o stradă unde e trasată o pistă de biciclete, nu mergi ca struțul și taurul Ferdinand taman pe pista de biciclete, că nu degeaba s-o fi cheltuit gologanul cu dungile alea galbene. Când mergi pe o stradă, pe un trotuar normal, nu mergi taman pe mijlocul aleii, o iei și tu cătinel pe dreapta. Când treci zebra, nu o faci cu 20 de m înainte sau după și nici într-o diagonală cu o traiectorie de 20 de m. Mă rog, prostii d-astea.

Deci, pedalam eu ușurel și văd o pungă din plastic, neagră și rebelă. Mai avea un pic și sărea în fața roților bicicletei mele. Dar veni o pală de vânt și o devie de la entuziasmul ei, așa că negricioasa a rămas undeva pe dreapta mea, trăgând totuși spre biclă.

Toată chestia s-a întâmplat în secunde, desigur. Probabil că mai aveam 3 pedale până la intrarea în bloc. Ceva ciudat. Pedala se învârtea, schimbătorul mergea, dar lanțul nu se urnea. Și era clar că pedalam în gol.

OK, mă dau jos și mă uit. Și văd ceva ce nu mai văzusem:

Frate, era atât de bine împachetat tot discul cu foile de viteze, că nu-mi venea să cred! Îmbârligat și etanș, ceva de speriat!

Cu vârful foarfecii și cu ceva răbdare am reușit să înlătur fără probleme husa formată atât de strâns.

Așa că .... nu ignorați pungile de plastic. Feriți-vă de ele ca de câinii turbați :-) Și, evident abțineți-vă, la rândul vostru, să le aruncați aiurea prin spațiul public.

Baliga: îngrășământ pentru pistele de biciclete

Clar, semne că ne ecologizăm! În mod oficial, cu autoritățile călare pe situație.

Dacă Parlamentul a zis ”NU!” la proiectul de ecologizare a Casei Poporului, oferit moca de nemți,  măcar să ia alte măsuri .....

Miercurea trecută nu aveam aparatul foto la mine, deci nu am putut surpinde imaginea proaspătă, aburindă, pufoasă, consistentă ..... :-)

Dar azi am avut aparatul de foto la mine și pedalam prin aceeași măreață zonă a urbei bucureștene: Bulevardul Aviatorilor. Mai să am un șoc! Mai să cad în cască! Miercurea trecută nu am avut un șoc la vederea imaginii, am fost empatică cu biciclistul care are responsabilitatea curățirii traseului în urma celor doi sau patru jandarmi călare, mai ales că-l văzusem în ziua precedentă: un om simplu, apăsat de viață, ponosit, cu o găleată metalică atârnată de ghidonul unei biciclete cam vechi și no name, evident, pedalând spășit în urma impunătoarelor cabaline ce-și poartă reprezentanții autorității pe spinările arcuite și docile. Dar astăzi, după aproape o săptămână de la ..... na, că nu știu cum să-i zic .... de la transformarea fânului plătit de contribuabili în baligă ce cade nepăsătoare și flegmatică taman pe unul din reprezentativele bulevarde ale minunatei urbe ..... 

o bună imagine de PR - se va folosi cf. imaginației individuale :-)

Mă și gândesc la ochii ălora mici sau tineri de n-au văzut niciodată în viața lor o baligă originală, pe bune! Că în epoca internauților și a blogerilor care încep să butoneze de la 2 ani, sunt cu duiumul unii cărora dacă le-ai arăta baliga, s-ar gândi fie la o specie necunoscută încă, fie la marțieni fie la rinoceri. Sau cine știe ce ”iarbă cool”.

Deci șocul nu a fost baliga în sine, că nu sunt chiar așa o sclifosită, chiar dacă mă plimb cu Hammer-ul meu cu două roți pe Kiseleff și Aviatorilor, turtindu-mi nasul pe la cafenelele de Dorobanți. Șocul a fost că era aceeași baligă, în același loc. Șocul a fost să o văd cum îmbătrânise, se târâse, se dispersase, își arăta toate măruntaiele, era spășită și ciuntită și lovită de prin toate părțile. Acu o săptămână era făloasă și aburindă pe o mică suprafață, acum era distrusă și lepădată în uitare și ignorare întinsă pe mai mult de un metru lungime de asfalt.

Șocul a fost că și pista de biciclete suferea. Pe ea cine o mai curăță? Că doar nu stau la taclale, pista și baliga, nu?!

Deci și azi am avut un pic de entertainment prin drumurile mele șoseliste.

Vă doresc vizionare plăcută și .... acum dă cu grindină afară, cred că multe zile nu mai supraviețuiește dumneaei în apropierea Statuii Aviatorilor (cum te duci spre Piața Victoriei dinspre Herăstrău, pe dreapta, la vreo 200 de m înainte de rondul mare de la statuie, puteți admira evoluția .... fânului plătit de contribuabili și lăsat pe post de îngrășământ pentru o mai rapidă înmulțire a pistelor de biciclete. Cu siguranță calul respectiv a ieșit la plimbare pe pista de biciclete într-o noapte senină de luna mai 2011, când bicicliștii dorm sau se pregătesc de Prima Evadare. Ieșise și el la o meditație de unul singur, că dacă ziua nu poate, atunci când?

Spor la pedalat, noi să fim sănătoși!

 

Prima Evadare 2011

Cu o deosebită măiestrie pot începe scurtul meu material prin a clarifica totul: anul acesta AM LIPSIT de la Prima Evadare! Oh yeh oh ye, se mai întâmplă și d-astea, ce să-i faci? Măcar nu am lipsit pe caz de accident sau alt pocinog, ci pe caz care ține de nebunia asta socio-eco-profe-finanțo-crizată din viața noastră (la unii mai mult, la alții mai puțin). Ca să pot spera măcar că voi ajunge la următoarele concursuri ale sezonului, trebuie să sacrific câte ceva până mi se așează și mie niște ape sau băltoace, depinde cât merit și io în viața asta.

Fiind fan înrăit al evenimentului și al organizatorilor, încă de la prima ediție, mi se pare normal să pomenesc măcar despre faptul că am știut de Prima Evadare 2011, că am urmărit cum am putut evenimentele pe internet, că am urmărit chiar și prognoza meteo și am avut permanent în minte câmpul de bătălie al acestei ediții. Eu făcusem traseul pe uscat, cu două săptămâni înainte de start, era divin, era marcat, era proză și poezie. Acum, duminică, cred că a fost doar un teatru de război de genul ”ori noi ori ceilalți, dar nu tu!” ”Noi” fiind bikla și călărețul, ”tu bolduit” fiind noroiul. Oh, la ce dimensiuni am văzut prin fotografii și la ce-mi amintesc de la ediția anteriorară, cu siguranță acestui noroi merită a i se scrie un volum, fiecare după cum simte: proză sau poezie. Eu una nu sunt fan noroi sub nici o formă. Dar sunt sigură că, în funcție de miză, m-aș putea împrieteni cu el. Nu știu, nu vreau să mă pronunț. Anul trecut m-a luat prin surprindere și m-a pierdut pe drum, pur și simplu pentru că psihic nu eram pregătită și nu mă amuza deloc mizeria aceea năclăită. Nu știu cum este atunci când ești pregătit psihic. E mult mai bine, am probat la Mediaș, tot anul trecut. 

Oricum, fiind fan event și organizatori, nu mă pot abține să nu felicit echipa de organizatori & voluntari, eroii din linia întâi. Să începi și să duci așa ceva până la final, în condițiile date, denotă un mare spirit de responsabilitate și implicare. Iar comentariile pe care le citesc, îți saltă porii de-a dreptul. Am zis din 2009, când era prima ediție: cel mai bine organizat concurs de mtb cross country din România. Faptul că o spun și alții acum și au spus-o și în 2010, înseamnă, în mod special în România, ceva paranormal. Nu faptul că ei o spun, ci faptul că se întâmplă așa ceva. Cu siguranță merită un premiu de excelență, dar cine să-l dea?!

Un comentariu post-event care mi-a plăcut, din partea unui participant finalist
Nu voi posta nimic altceva aici, pentru că ...... am lipsit de la eveniment. Și cu siguranță va dudui internetul de comentarii, fotografii și filmări. Super tare!!

din ISTORIA căștii biciclistului

Caut și eu o cască de biciclist. Dar nu orice cască. Vreau ceva deosebit  - și cea din imagine pare a fi deosebită, nu? Dar sigur nu o vreau. Nici cadou n-o vreau :-)  - și haios. Ceva de care să simt că nu mă mai pot despărți, cum e șoarecul meu de pluș care stă pe ghidon. Casca mea are vreo 7 ani și a simțit destul de multe la existența ei, a mușcat țărâna și asfaltul de câteva ori și măcar o dată mi-a salvat probabil chiar viața.

Pedalând pe internet am descoperit că există o istorie documentată a acestui accesoriu ce se recomandă a fi purtat. Și pare logică afirmația conform căreia ”la început au fost capetele zdrobite!” :-) Păi da, căci istoria omenirii ne arată aproape zilnic că orice lege, regulă și măsură de precauție apare după ce pocinogul s-a întâmplat.

Cu siguranță că primii pedalatori nu s-au gândit la gravitatea rănilor din zona capului. Pe măsură ce s-a trecut la pavarea drumurilor, se pare că a crescut și numărul accidentelor, macadamul și asfaltul fiind practic neiertătoare și sporind inevitabil dorința de viteză.

În jurul anilor 1880 utilizatorii de biciclete, reuniți prin cluburi, au început să discute despre accidentele aferente și așa a apărut casca confecționată dintr-o măduvă lemnoasă, un fel de plută. Acest material era sfărâmicios, dar la vremea aceea părea cea mai bună soluție.

 Undeva la granița dintre secolul XIX și XX cicliștii profesioniști au început să folosească un fel de ”căști” alcătuite inițial dintr-un inel din piele ce înconjura capul, prevăzut ulterior cu alte benzi din piele ce acopereau longitudinal suprafața capului.

Imaginea de mai jos arată o cască confecționată în Italia, dintr-o piele foarte fină, utilizată înainte de anii 1970. 

Utilizatorul povestește că interiorul benzilor din piele era umplut cu spumă, dar aranjamentul nu era cine știe ce protectiv și curelele putrezeau în timp ca urmare a transpirației. 

La începutul anilor 1970 membri ai unor cluburi și grupuri de cicliști au observat că accidentele cele mai grave și cele mai frecvente cauze de deces de pe urma unui accident aveau legătură directă că rănile din zona capului. Ca urmare, o cască ar fi fost mai mult decât recomandată, chiar dacă unii cicliști au ignorat total acest lucru, cum de altfel se întâmplă și în zilele noastre. O serie de cicliști au început să folosească căștile de la hochei. Alții s-au îndreptat către diverse accesorii pentru cap, existente deja pe piață, care ofereau mai mult o iluzie de protecție.
Prima cască standardizată omologată a aparținut Fundației Snell și s-a întâmplat in 1970 în Statele Unite. Grea și neaerisită, dar un început.
Foarte puține căști de acest fel au ajuns în magazinele de biciclete. Neexistând un standard utilizat în mod obișnuit și acceptat ca atare, pentru utilizatori era dificil să își dea seama care dintre modele oferea un grad mai înalt de protecție. 
În 1974, ”The Washington Area Bicyclist Association” (WABA), căutând cu disperare să afle informații legate de protecția brandului căștilor, a alcătuit un comitet - ”The Helmet Committee” - care să strângă date în urma a diferite testări. Asociația a colectat diverse căști din diverse surse și a pornit procesul de testare. 
Se pare că la vremea aceea căștile existente pe piață aveau un fel de calotă dintr-un material care nu rezista impactului și pînă la Bell Biker (imagine) nici nu ar fi existat căști fabricate din spumă polistirenă poroasă  (EPS) cu rol de răcire. Casca pentru bicicliști Mountain Safety Research (MSR) a apărut pe la mijlocul anilor 1970 și era un model adaptat provenind din căștile alpiniștilor. Dispunea de un cerc din spumă EPS care înconjura capul, partea superioară fiind protejată printr-un sistem de suspensie ale cărui chingi din nailon se atașau la carcasă prin cârlige deformabile. Curburile din cârlige erau astfel concepute încât să se îndrepte în caz de impact ca și o tehnică de gestionare a energiei.
Ei bine, istoria abia începe și pe ring apar numele unor producători precum Pro-Tec, Fastex, Giro, Hopus Technologies etc. etc. 
 Bailen Bike Bucket - prima cască ajustabilă ca și dimensiune a circumferinței. Nici o ventilație, ambele carcase (interior și exterior) fiind din material dur. 

În 1983 apare în publicația ”Bicycling Magazine” un material al lui Tom Balderson de la WABA, prin care utilizatorii au fost informați practic despre complexele diferențieri dintre tipurile de căști existente între timp pe piață. Articolul respectiv a rămas un reper foarte important, jucând rol de semnal de alarmă pentru cei interesați în propria protecție. A jucat și un rol important pe drumul ce s-a deschis către dezvoltarea standardelor care țineau de conceptul căștilor.

La începutul anilor 1980 s-a înregistrat un alt pas important în ceea ce privește design-ul căștilor de bicicletă, când Bell a introdus ”L'il Bell Shell" infant-toddler design. Aici au intervenit modificări cu scopul de a obține o cască cu o greutate relevant mai redusă și cu o capacitate de protecție relevant mai ridicată. Noul model era o adaptare a unei căști Bell folosită de medicii pediatri pentru a proteja capul copiilor în urma unor operații.

 În 1986, designerul Jim Gentes a venit cu un model de cască pentru adulți prevăzut cu spații de aerisire și nici o capotă exterioară. El a înființat cu această ocazie Giro Sport Design, comercializând noul concept care a constituit o mare realizare la vremea aceea prin greutatea mult redusă. Vânzările au mers excelent și toți sportivii, precum și cei care își puteau permite un preț piperat pentru casca respectivă, au cumpărat noul model.

Giro a folosit pentru exterior o husă din lycra, foarte ușoară, cusută manual în SUA, fiind elementul cel mai costisitor din întreg produsul. Toate căștile EPS care au urmat aveau însă un handicap major: acela că plezneau la primul impact. Pro-Tec a intervenit undeva pe la 1989 cu o consolidare internă a produsului, prezentând modelul Mirage. Acesta dispunea de o plasă din nylon introdusă în spumă. Spațiile de ventilație era foarte clar vizibile.

Se vede aici plasa din spațiile de ventilare. Modelul a fost excelent și foarte mulți designeri l-au preluat, folosind aceeași tehnică de consolidare interioară care susținea spuma și nu-i mai dădea voie să pleznească.

Următorul mare pas legat de design a urmat în 1990 cu reintroducerea unei carcase subțiri precum o coajă, care să acopere formatul din spumă (EPS). Această nouă carcasă a contribuit la unitatea spumei și a redus deraparea căștii la momentul impactului. În foarte puțini ani, acest model subțire de carcasă a cucerit piața. Se fabrica acum separat de partea interioară a căștii, cele două elemente fiind ulterior lipite între ele.

Următoarea inovație s-a întâmplat la începutul anilor 1990 printr-un nou procedeu de fabricație: Se confecționa mai întâi carcasa exterioară și direct pe aceasta se forma ulterior, printr-o matriță, conținutul propriu-zis al căștii, din spumă. Se ajungea astfel la o cască compactă, fără goluri între cele două componente, înlăturându-se astfel probleme care țineau de calitatea produsului. Acesta devenea un tot unitar absolut și permitea designerilor să producă căști de protecție cu aceeași grosime ca și până acum. Ulterior, desigur că au apărut mofturile care țin de design pur.

Aplicându-se aceeași tehnică, s-a realizat faptul că se putea produce căști alungite în jos, mai atrăgătoare estetic și cu mai multe spații de aerisire. 

În 2001, compania 

Hopus Technologies / Aegis Helmets a dezvoltate o tehnică de confecționare folosind o carcasă dură (ABS hard shell). 
Cea mai eficientă formă pentru o cască în caz de accident este aceea care are forma unei mingi de bowling. Rotundă, cu suprafețe netede care alunecă bine și se freacă de caldarâm absorbind energia impactului, evitând în același timp orice tendință a căștii de a incomoda purtătorul sau de a-i ”smulge” gâtul. Aceste aspecte au fost testate și demonstrate în cercetări de laborator.

 (VA URMA, căci povestea e cam lungă 
și mai ies la o pedală)

ești sigur că știi cum să-ți potrivești casca? o informație în plus, citită aici în 3 minute, nu sparge capul nimănui :-)
Ah, și vezi ultimul strigăt la căștile Bell. Lumini integrate, alimentare USB. Fein, nu?

Update iunie 2012:

Nu am mai găsit timpul necesar să continui, dar între timp am o colecție de căști. Și haioase, și sigure, și rezistente și orice vrei tu, și pentru mtb, downhill și cycling.