Ei bine, uite că a venit și
momentul când nu am găsit nici cel mai mic motiv de supărare sau lipsă pe
parcursul unei competiții. Și nu de oricare, ci una cu trei probe și mai multe
categorii: FULL IRONMAN și HALF IRONMAN ORADEA, individual și ștafete, women
and men.
Probele la FULL IRONMAN: 3.800 m
swim, 180 km cycling, 42 km run. Limita de timp a fost stabilită la 16 ore.
Probele la HALF IRONMAN: 1.900 m
swim, 90 km cycling, 21 km run. Limita de timp a fost stabilită la generosul 14
ore!!
La FULL individual MEN au fost 14 înscriși, din care 3 abandonuri. Cel
mai bun timp: 01:16:06/05:10:03/03:04:18 = 9h30min28sec. Ultimul clasat:
02:14:15/07:05:58/05:30:27 = 14h50min39sec.
La varianta FULL individual nu
s-au înscris fete, dar mă bate un gând pentru la anu. Dacă mai lungește un pic
cele 16 ore, evident :-))
La ștafete au fost 9 echipe.
La varianta HALF individual MEN au fost 30 de participanți și nici un abandon.
Cel mai bun timp: 00:32:35/02:33:33/01:35:11 = 4h41min20sec.
La HALF individual WOMEN am fost 5 participante și cei mai buni timpi
au fost: 00:39:41/02:58:15/01:36:20 = 5h14min18sec. Ultima clasată (io):
01:05:47/04:10:51/02:43:23 = 8h2sec. Adică la doar 35 de minute distanță de podium, să nu te zgârii pe oki?! :-))
La ștafete au fost 10 echipe.
Deci, per total la start, adică
în apă, am fost 68 de sportivi.
Povestea detaliată, așa cum îmi
este obiceiul, e foarte lungă.
Am aflat de IRONMAN Oradea prin
luna mai. Și am intrat, curioasă precum pisica, să văd ce mare filosofie este
de capul acestei competiții al cărui renume plutește așa, discret, din buză-n
buză și din șoaptă-n șoaptă, pe la colțurile rotunde ale grupurilor de
bicicliști și triatloniști, ca fiind ceva super greu. Și mi s-au bulbucat un
pic ochii când am văzut că scrie acolo că există și varianta de half. Imediat
mi s-au construit pe creier obstacolele de netrecut pentru a putea măcar visa
să particip: nu am cum să rezist să înnot aproape 2 km, exclus, unde dracii mei
să te antrenezi? De alergat io nu alerg nici pe bani. Iar cu mountain bike-ul
meu full suspension ce mouse-ul meu să caut la un triatlon cu probă de
cycling?! Hai, că bagi 30-40 km cum a fost la Reci anul trecut, dar 90 de km pe
full suspension pe asfalt?! În concurs adică? Și pe urmă bașca alergarea de 21
km? Neeeeh, prea târziu pentru mine. Să fi fost acum 8-10 ani, DA!
Chestia e că mi-a intrat la
bibilică idea și tot căutam soluții. Cu chiu cu vai, cu luat de la gură, niște
soluții am găsit și obstacolele au fost cătinel îndepărtate. Cu antrenamentele nu am avut noroc din
motive foarte obiective, încercările mele au existat, dar nu pe termen lung. Ba
m-am îmbolnăvit, ba nu am mai avut timp, banii s-au dat pe o bicicletă mai de
asfalt ...... aici am greșit, recunosc, trebuie să o dreg, încă nu știu cum,
dar voi afla. Banii sunt handicapul, asta e cert. Vom vedea.
Supărare mare a fost că după 3
ieșiri la alergare nu am mai fost capabilă să-mi controlez picioarele, o ciudățenie
fantastică. Adică trebuia să mi le apuc cu mâinile ca să mă sui în pat, de
pildă. Sau să mă țin de pereți. Zona genunchilor părea inflamată și nu aveam
puterea să salt piciorul de nici o culoare. Am alergat o dată 6 km, apoi 12,
apoi 7 și gata, s-a rupt firul, din păcate. Asta se întâmpla la jumătatea lunii
mai.
Cât privește înnotul, găsisem
variantă decentă la bazinul Facultății de Medicină. Am plătit abonament pentru
o lună/12 ore, dar după două săptămâni am prins o alergie extrem de ciudată și
serioasă, care m-a ținut la pat. Mi-am revenit după cinci zile și m-am dus iar
la bazin, în noaptea respectivă declanșându-se o revenire a alergiei, la fel de
urâtă. Cum cei de la bazin au refuzat să îmi prelungească cu încă o săptămână
intrarea, astfel încât să îmi recuperez eventual orele pierdute, mi-am băgat
picioarele în lipsa de orice (regulamente, administrare, organizare,
bunăvoință, fair play, comunicare) și am renunțat și la bazin.
Mă înscrisesem la Fără Asfalt,
micul triatlon din Vama Veche și îl consideram ca pe un fel de antrenament.
Doar că acolo probele sunt modeste, se desfășoară în altă ordine și bike-ul
este majoritar off road. Dar era un test: dacă terminam cu bine FărăAsfalt,
atunci mă duceam și eu mai optimistă la Oradea.
Aoleu, Oradea?! Adică 600 de km?!
Aoleu, 200 de lei taxa de înscriere?!
Da, nebunie curată, recunosc. Dar
..... IRONMAN!
Nu mai povestesc cum au decurs
lucrurile cu bicicleta, cu biletele de tren, cu informațiile despre cum iei
bicicleta în tren până la Oradea. Jale mare.
Istvan Szokolszky a fost cel care mi-a răspuns la toate mesajele pe
e-mail pe care le-am trimis către organizatorii IRONMAN, deci ”tartorul șef” al
întregii organizări. M-am descurcat un pic mai greu la început, pentru că
primeam mesajul retur și nu găseam răspunsul. Istvan plasează răspunsurile
taman la coadă și e o chestie de descoperire și obișnuință până la urmă, dar a
funcționat. Foarte târziu am descoperit și forumul și acolo am citit sporadic
ce mai scria diverși. Fiind prinsă cu sesiunea de vară și cu temele și cu noul
serviciu, după 8 luni de șomaj, timpul se restrânsese brusc și devenise
inexistent aproape. La un moment
dat mi-am dat seama că mi-am asumat mult prea multe chestii de una singură: să
am grijă să rezolv mtb-ul (deci service), concursul de la Comana, ultimul
tutorat de la facultate înainte de sesiunea de vară, teme, lecturi, interviu
pentru job, uraaaa am primit un job, incredibil, apoi începe sesiunea, dar io
vreau și la Fără Asfalt, dar am nevoie și de biklă de șosea, dar vreau și la
Duatlonul de la Râșnov, mașina nu are anvelope, banii sunt pe sponci, am de
alergat și cu actele de angajare și cu cei de la șomaj ...... o groază de
chestii.
Istvan a lansat o ofertă de
nerefuzat pentru cei care veneau cu trenul din București: să trimitem bicicleta
prin curier pe adresa lui și el are grijă să o ducă pregătită, direct în
punctul de tranziție nr. 1. Wow!! Full service, cine s-ar fi așteptat? Am
cântărit opțiunile, am încercat să mai găsesc pe cineva din București care
eventual ar fi avut loc în mașină, am fost la gară să cer informații, mi-am dat
seamă că de una singură, cu tot echipamentul și cu bicicleta nu m-aș descurca
pe tren. Adică stai așa, că situația era un pic mai complexă, că în definitiv
nu eu, ci trenul căra bicicleta. Dar eu trebuia să ajung în Oradea vineri. Joi
seara la ora 17 aveam examen. Și pe 17, vineri, aveam examen, dar pe acela am
reușit să îl schimb, cu acordul profesorului. Deci miercuri m-am dus la examen,
la servici, apoi m-am dus să las bicicleta la băieți la Surmont, joi mi-am luat
liber de la servici și m-am dus cu toate bagajele la facultate. După o oră
jumate plecam direct la gară, să prind trenul de 19:30. Bicicleta plecase prin
curier și era deja în Oradea, la Istvan. Aici, în București, băieții de la Surmont
m-au ajutat cu demontatul, ambalatul și trimisul bicicletei spre Oradea. Deci
soluțiile apăreau și emoția mea creștea cu fiecare pas înaintat.
Bagajul a fost și el cu un pic de
emoții, căci nu aveam chiar toate câte îmi trebuiau, comandasem o serie de produse
din Germania, de acolo livrarea întârziase două săptămâni, așa că abia marți
aveam tot ce trebuia și începeam să pritocesc bagajul. Când pleci cu mașina, e
mult mai simplu, că mașina duce singură și mai bine iei în plus și de caniculă,
și de frig, și de soare și de ploaie. Oricum, ca de obicei, aveam prea mult
bagaj. Ah, am luat și notebook-ul - și ce bun mi-a fost la scris comentariul
”la cald” și la descărcat fotografiile făcute de alții.
Să vezi povești cu cazarea. La
faza asta, dacă nu intervenea pe fir sufletistul de Cristi Hanga, un orădean și
el participant la IRONMAN – varianta FULL -, m-aș fi chinuit teribil prin
Oradea, din cauza distanțelor mari de parcurs între hotel și locul de start și
finish.
Făcusem rezervare la Hotel Terra,
nu știu de unde reținusem că se află la doar 1 km distanță de Lacul Paleu,
locul de start. Părea perfect. Apoi, secându-mă costul biletelor de tren
dus-întors, tot căutam o variantă mai ieftină de cazare, un camping eventual.
Apoi am citit pe forum cum că acest Cristi Hanga ar fi oferit cazare. Și l-am
întrebat dacă nu e prea târziu, dacă nu mai are cumva un loc pentru mine. Din
păcate, era prea târziu. Doar că omul a înțeles perfect situația – nu doar
chestia cu banii, ci și faptul că veneam de departe și ar fi fost mult mai
avantajos să stau la un localnic, mai ales la cineva implicat în tot
evenimentul - și s-a implicat neașteptat, astfel că miercuri m-am trezit cu
vești de la el, o variantă de cazare la un vecin. Am zis DA imediat, nu mă
interesau condițiile, dacă era mai ieftin decât la hotel era ideal, desigur,
dar mai degrabă mă interesau contactele. Aceste două gesturi, ale lui Istvan și
al lui Cristi au fost două elemente foarte importante care mi-au făcut posibilă
participarea fără probleme la IRONMAN și nu îi voi uita niciodată. Deși eram conștientă că Istvan avea o
groază de probleme pe cap, negăsind alte soluții, am acceptat oferta lui pentru
bicicletă și totul a ieșit perfect.
Călătoria cu trenul a fost chiar
plăcută și, deși nu am dormit cine știe ce, măcar nu am ajuns obosită în
Oradea, după 13 ore. Ca și colegă de vagon de dormit am avut o fată foarte
liniștită, care nici măcar nu s-a mișcat din momentul în care s-a cocoțat în
patul ei. Așternutul era curat, aerul condiționat a funcționat toată noaptea,
în tren a fost liniște, chiar mi-a plăcut. Dar da, e scump un astfel de bilet,
180 RON one way. Am citit din ”Tibetul secret”, am scris și am cusut la
pantalonii pe care încerc să mi-i înveselesc. S-ar putea să iasă o pereche de
pantaloni de bicicletă chiar interesanți.
Am ajuns în Oradea la ora
stabilită, opt jumate. Istvan era în fața gării, se întâlnise deja cu Florin
Leonte, Sergiu și Alina (nu sunt sigură că pe fată o chema Alina, nu cunosc
personajele). Florin era îmbrăcat ca de concurs, cu un costum de cycling
super-mulat și super-colorat. Un pic cam deplasat, dar nu discuți plăcerile
omului. La cât ne-am ”ciocnit” prin virtual, întâlnirea cu el și compania
pentru două zile pare chiar un fragment din filmul întortocheat al vieții.
Ultima ”conversație” se încheiase cu un fel de ”arogant și misogin ați mai
devenit, domnule Leonte!”, după care eu m-am retras de pe forumul respectiv și
habar nu am de reacții. Dar în astea două zile totul s-a desfășurat în termeni
decenți, civilizați și neutri, fără resentimente. Fiecare se concentra pe felia
lui, pentru fiecare dintre noi această deplasare însemna ceva important și nu
avea rost de râcă.
Cristi Hanga ne-a încărcat pe
toți în mașina lui lipicioasă și Florin ne-a urmat pe bicicletă, căci el venise
cu bikla demontată, în tren, fără nici un cost suplimentar. Curând am aflat și
de ce mașina arăta în halul acela: stătuse sub un copac ”plângăcios”, din care
curgea nu știu ce substanță. Arăta bestial, ziceai că fusese unsă cu cremă
peste tot, dar nu avea un aspect de mânjeală, ci de pojghiță brubonată.
Am ajuns foarte repede la casa
familiei Hanga, în cartierul Podgoriei. Un colț de rai, un loc unde ți-ai dori
să trăiești și ai uita de București imediat. Verdeață, un fel de zonă
rezidențială, curți generoase, ei au casa chiar în vecinătatea unei pepiniere
și a unei zone protejate cu apă. Orăcăit de broaște și multă vegetație, mi-a
plăcut la nebunie zona.
Primul personaj a fost Terry, un
cățel adorabil, dar ținut în lanț. Cum eu nu suport să văd animale captive, am simțit
un val de căldură inundându-mi corpul. Era un impact negativ. Cum să ții
cățelul în lanț, când ai atât de mult spațiu în curte? Am înțeles povestea mai
târziu și deși tristețea rămâne când mă gândesc la viața lui de câine, trebuie
să accept ideea că oamenii fac regulile pentru animale.
Am și eu păcatele mele,
uite cu motanul meu de apartament care tocmai a venit aici la tastatură și se
uită fix în ochii mei și toarce umil și aproape că urlă să-l bag în seamă. Dar
nu scoate un sunet, știe că mieunatul e cu porția pe-aici. Dar se bagă în mine
și în laptop, așa că mă scuzați, dar trebuie să întrerup ...... Terry, mă
gândesc și la tine :-)
Traseul de bicicletă, care în
ziua precedentă era măturat la propriu în anumite porțiuni, de către voluntari
din echipa de organizare, nu a fost dificil. Nimic tehnic. Doar că era alcătuit
din multe porțiuni de fals plat, multe urcări, lungi, dar și coborâri frumoase,
poate un pic prea line pentru a le simți cu adevărat beneficiul adus la viteză.
În cele 4 ore de pedalat nu m-am despărțit deloc de pedală, doar de 4 ori am
oprit la punctele de alimentare pentru a mai lua câte un energizant. De două
ori, urcând ca melcul în ritm de țestoasă, m-am aventurat să moșmondesc după recipientul
de pe biklă, care e cam jos sau sunt eu prea lungană sau e cadrul prea scund
pentru mine, nu știu. Știu doar că nu e deloc la îndemână. La un moment dat, la
una din urcări, pe care o parcurgeam pentru a doua ora, era un băiat pe margine
care mă încuraja cu sârg. Mă uitam frustrată la moțul dealului și i-am zis:
”Primul lucru pe care-l fac când termin aici e să-mi vând bicicleta, băga-mi-aș
pedala-n ea de mormoloacă!!” Da frate, am suferit pe subiectul ăsta. Cu
mountain bike-ul sufăr că ăla poate mai mult decât îl exploatez io, iar cu asta
de asfalt sufăr că simt că nu mă ajută. E clar că nu e bicicletă de concurs pe
asfalt, ci mai degrabă de șușănit prin traficul din București în drum spre
servici, atât. Deci ..... ne așteaptă niște investiții. N-am bani de alta, dar
niște modificări poate tot reușesc să fac la ea.
(.....)
Brusc am luat o curbă strânsă în
tot conceptul acesta de relatare. Brusc mi-am dat seama că relatările mele sunt
lungi, plicticoase, cu detalii total neinteresante. Fără poezie, fără melodie.
A trecut deja o săptămână de la IRONMAN și privind fotografiile făcute de cei
prezenți acolo mi-am dat seama că am avut un privilegiu de a participa la un
eveniment special, pe lângă oameni fascinanți. Am fost și eu o picătură din toată fascinația pe care viața,
la un moment dat și pentru un anumit timp, mai scurt sau mai îndelungat, ți-o
oferă.
Îmi pare rău oarecum că nu pot
face elogiul epuizării, pentru că în mod puțin explicabil am trecut linia de
sosire destul de relaxata. Nu am simțit epuizarea în niciun moment al
concursului și asta s-a întâmplat cu siguranță dintr-un motiv foarte simplu:
dorința mea se limitase la terminarea probelor în timp util. Atât. Nu am tras.
Nu m-am chinuit. Nu-mi place să alerg, deci nu m-am strofocat prea mult, din
cei 21 de km probabil că 3 km i-am mers. Și probabil că au fost cam ultimii,
deci m-am odihnit.
La IRONMAN Oradea am văzut gestul
acela de însoțire al alergătorilor. Fie prieteni ai acestora, fie alți
concurenți care terminaseră și rămăseseră pe margine să îi încurajeze pe cei
aflați încă în cursă, alunecau pe traseu pe porțiuni scurte din tura de
alergare și însoțeau câte un alergător obosit. Am înțeles că acest gest
contează foarte mult pentru cel obosit care poate tocmai se pregătește să bage
un mers sau să abandoneze. Am trecut de 18 ori prin poarta de finish și știu că
pe turele pe care alternam alergatul cu mersul o făceam în așa fel, încât în
zona mai populată, din față, să alerg. Mi-era jenă să merg pe ruta de alergare.
Mi-aduc clar aminte de încurajările celor doi ”Hoinari” și mi-aduc aminte că au
contat! Mi-aduc aminte și de episodul cu toaleta publică din parc. Foarte greu
m-am decis, după 7 ore de concurs, să mă opresc și să merg la toaletă. Vreo 3
km am tot analizat mental variantele: fie continui să alerg și fac pe mine, dar
nu pierd 10 minute, fie mă opresc. Cum aveam pe mine pantalonii de bicicletă,
varianta întâi era un pic exagerată și chiar nu era cazul să apelez la ea.
Pentru ce? Doar pentru a salva eventual primul loc din coada clasamentului?
Nici gând. Așa că am oprit.
Un alt episod a fost pe tura de
bicicletă. Pantalonii de bicicletă pe care îi aveam îmi erau extrem de strâmți.
Motiv pentru care mi-am luat cu mine și un mic aparat foto, legat de mijloc,
dar fixat în pantaloni. Eram în concurs de vreo 4 ore, era cam caniculă,
asfaltul rezista cu stoicism, la acele infinite zone de fals plat, sub plin
soare, nu reușeam să scot mai mult de 8/10 km/h, la coborâri nu reușeam mai
mult de 50 km/h. Cu siguranță nu doar bicicleta necompetitivă, ci și lipsa de
antrenament și-au spus cuvântul. În concurs erau oameni care se antrenau de un
an pentru ziua asta, iar eu venisem ca la excursie! În sfârșit, nu contează.
Chestia e că de la un moment dat tot simțeam că-mi pică aparatul foto pe cracul
pantalonului. Unde puii mei te duci, că teoretic nu ar trebui să ai loc!! Și
misterul s-a dezvăluit seara, când am ajuns la un cântar: aveam cu 5 kg mai
puțin! Wow! Sper să mi le recapăt, că fără ele parcă-s un gard umblător!
Oricum, impactul psihic atunci când vezi acel minus fantastic pe cântar induce
un val de plăcere. Plăcere derivată dintr-o anume satisfacție a efortului
depus, ”mama-mia, ce-am făcut!!! Ce tare sunt!!” – cam așa ceva. Probabil că
dacă și luptam cu un anumit scop în concursul ăsta, aș fi pierdut pe undeva pe
traseu mai multe kilograme și m-ar fi dus la re-energizare după linia de
finish, să-mi bage glucoză-n vene. Sincer vorbind, nu tânjesc după starea asta.
Proba de înot: până nu încerc, nu
voi știi niciodată cum e să înnoți 4 km dintr-o bucată. Deci nu pot spune cum aș fi fost, dacă
m-aș fi băgat la full version. După primele 3 ture din cele 4 ale mele însă, am
simțit nevoia să dau exclusiv pe bras. Diferența de viteză între crawl și bras
este foarte mică la mine și am preferat să-mi mai menajez brațele mele slabe și
slăbite de când mă știu, pentru proba de biklă. Pentru că acolo, de multe ori,
după mulți km parcurși, mă apucă durerile de brațe, nicidecum de picioare. Și
cred că am făcut bine, pentru că urmau 90 de km pe asfalt, într-un up &
down continuu.
Ce vroiam însă să spun neapărat
legat de traseul de înnot: excelentă ideea cu marcajul de tip culoar, absolut
excelentă! Pe mine, și cu siguranță și pe alții care de regulă poartă ochelari
de vedere, șiragul de peturi strident de albe a fost un real prieten și eu una
m-am ținut foarte aproape de șirag.
Când înnoți în apă deschisă, fără puncte de
reper, nu poți ține direcția, orice ai face. Și dacă nu ții poteca dreaptă,
pierzi timp și foarte multă energie. Era o concurentă care s-a chinuit tare
mult cu direcția, tot timpul era prin bălării. Mai era o concurentă care m-a
depășit la un moment dat sau nu știu ce naiba s-a-ntâmplat, că timp de două
ture jumate distanța dintre noi a fost constantă, de vreo 5 metri, dar nu am
putut deloc să o depășesc. Doar că eu am ieșit după cele 4 ture și ea a înnotat
mai devreme. Mă așteptam să scot 45 de minute la înnot, lucru care nu s-a
întâmplat, ba chiar am depășit ora cu 5 minute. Deci e clar că nu am fost pește
de viteză în viața anterioară.
Proba a decurs mulțumitor, doar
de vreo trei ori m-am încurcat în niște vegetație venind din adâncuri, chestie
destul de neplăcută în apa aia mâloasă în care nu aș fi intrat nici să mă
scald. Am depășit la un moment dat doi concurenți și mi-a crescut buricul de
bucurie. Când mă depășeau rechinii rapizi de la FULL mă consolam rapid: ”ăștia
sunt performerii, au 8 ture în plus și vreo 20 de ani în minus!” :-))
La tranziție am pierdut iar prea
mult timp, fir-ar să fie. Ei bine, aici sunt momentele când duc lipsa cel mai
mult unei companii care să fie prin preajmă și să mă ajute. Nu contează cum,
dar să simt o susținere, un ajutor, un prosop aruncat, un șiret înnodat, o
sticlă de apă pusă la gură sau o glucoză îndesată pe gât.
Am făcut bine că mi-am atașat
coada aceea în partea din spate a căștii, pe canicula care a fost, mi-a
protejat ceafa și gâtul meu de girafă de o arsură neplăcută. Nu arăta ea prea
estetic, dar mi-a ținut de bine. Acum mi-am luat o apărătoare profesionistă, să
nu mai fac improvizații. Și dacă primesc și casca albă, voi fi asortată, abia
aștept! Doamne, abia aștept ediția din 2012, deși o să am licența atunci!!!
Dacă l-ar organiza mai târziu, ar fi extraordinar.
Traseul de biklă a fost în bukle
și partea senzațională era că la fiecare 12 km aveai un bogat punct de
alimentare. Superb! Când te gândești că la unele concursuri de mountain bike pe
50 de km ai doar 2 puncte de alimentare, și alea vai de capul lor, evident că a
lua masa la fiecare 12 km este un dezmăț deplin și nu pot decât să-i felicit
din nou pe organizatori!
Pe primii 50 de km mă tot intersectam cu Alina, concurenta care a pierdut locul 3 la femei pentru doar 4 minute. Distanța dintre noi să fii fost de 3 km, căci ea ieșise cu 6 minute mai târziu din apă și cred că a avut un timp mai bun de tranziție. Cert este că îi simțeam ochii fixați pe mine și încrâncenarea de a mă depăși, evident. Lucru care s-a și întâmplat pe la km 50, deci s-a chinuit ceva. La km 57, pe lunga coborâre de după punctul de alimentare din stânga, am ajuns-o. Era relaxată pe biklă, știam că își acorda o pauză, se vedea pe ea. Am stat aproape un km în spatele ei, dar la distanță de vreo 10 metri. Nu m-a simțit. Apoi nu mai aveam răbdare, era prea lent. Și am intuit exact ceea ce avea să se întâmple: ”Dacă o depășesc acum, se va enerva, va forța și va dispare. Și nu voi avea nici o șansă să o mai ajung.”. Raționamentul a fost fidel realității și m-am amuzat. Nu am luptat, nu aveam cu ce. Are cu vreo 15 ani mai puțin decât mine, antrenament mai mult și bicicletă mai performantă. Dar a fost amuzant să simt și să observ.
Pe la km 75 a fost primul semn de oboseală pe șa, dar nu am oprit. Abia așteptam să ies din bucle, mai aveam vreo 10 km până în Oradea. Istvan ne avertizase despre ”cireșul de pe tort”, adică o foarteeeeeeeeeeeeeee lungă urcare, dar în mintea mea era doar coborâre, nu știu de ce. Și mă așteptam la vreo 8 km de coborâre continuă. Și vai de eroare! Plus că pe la km 70 a început să bată vântul, acel inamic de neoprit al cicliștilor. ”Cireșul de pe tort”, deși nu m-a dat jos de la pedale, a fost o provocare. Cred că are 3 km. Trei km de înaintat cu o viteză de 7-8 km/h e descurajant. Soare torid. Vânt parșiv. Nici un suflet în preajmă, nici un alt concurent la nici un orizont. Când ajungi în moțul dealului asfaltat ..... uite nu m-am gândit să opresc și să fac câteva fotografii, abia așteptam să scap de cocoașa aia șerpuită și să încep marele topogan. Care a fost o mare deziluzie, căci din cauza vântului și a pietrișului și a peticelor de asfalt puse în ziua anterioară totul a mers incredibil de lent. Vânt frate, te pișca, te ardea, te șfichuia și îți împingea stomacul spre șira spinării.
Da l-am înfruntat și așa melc-codobelc tot am ajuns la parcul Demetriade, unde intram deodată într-o oază de umbră și timp de 21 de km am uitat de soare. Nu și de căldură, dar de soare în orice caz. Foarte bine ales traseul.
Cursa de alergare este o experiență în sine. M-am grăbit la tranziție și am uitat să-mi pun genunchierele frumos pregătite în cutie. Ah, ce frumos, trebuie să spun!! Deci intrai cu bikla de pe asfalt destul de brusc pe o parte de pământ cu iarbă. Nu aveai timp să te întrebi unde naiba trebuie să ajungi, unde ți-o fi cutia cu echipament, căci voluntarii organizatori erau pe fază și te îndrumau, îți ocheau numărul de participare și te conduceau direct la locul tău în stand, unde să-ți lași bikla și să-ți găsești cutia cu lucruri pe care o lăsaseși sus, departe, la Lacul Paleu, remember?!
Totul ordonat, soldățește, loc sigur, foarte curat, un teren de baschet sau așa ceva, cu tartan, ce mai, confort de 6*. Istvan chiar a avut grijă să mă întrebe cum mă simt. Dar se vedea pe moaca mea că mă simțeam foarte bine, deci putea să se ocupe de alți concurenți, s-a retras rapid. Chestia era că ei anunțaseră de la ședința tehnică, cu mare gravitate, că orice concurent care ar fi dat semne de epuizare, ar fi fost scos din concurs, din motive medicale. E ca atunci când urci pe Kilimanjaro sau Aconcagua: dacă ghidul își dă seama că doar nebunia din tine mai vrea să continue, nu-ți mai permite să înaintezi, trebuie să faci cale-ntoarsă înainte de a da colțul din cauza epuizării, direct sau indirect. Există persoane care nu-și cunosc limitele sau care le ignoră și cu acestea trebuie atenție maximă. Sunt unii care pur și simplu nu știu când e momentul să renunțe.
Aveam de alergat 18 ture. Am dat drumul la tachometru și dă-i la picioare acum. Eram hidratată, mi-era cam foame, mă opream cam la fiecare două ture să beau puțin. Primele zece ture au decurs decent, am făcut cam o oră. După care am intrat în porții de alternanță mers / alergat. Și cu asta știam că am renunțat la un ritm consecvent. Nici vorbă de abandon, dar după 12 ture am început să lungesc tot mai mult porțiunile de plimbăreală.
Cred că tura a 15-a am mers-o 90%. Treceam de fiecare dată pe lângă un corb care stătea cam nedumerit pe asfalt. Se mișca el săracu, dar cert este că nu putea să zboare. La a 15-a tură chiar l-am salutat :-), mi-era milă de el și-mi venea să le spun unor trecători să aibă grijă de el.
Pe tura 14 am intrat la toaleta publică din parc. Deci timp pierdut. Nu mai conta. Știam că voi fi finisher, deci ceea ce îmi propusesem era garantat. Să alerg 21 de km era, pentru mine, un record măreț.
La fiecare trecere prin poarta de finish erau oameni care aplaudau. Istvan a stat cred că vreo 10 ture undeva într-un colt de întoarcere al traseului și zicea tot timpul ”haide Anca!”. Săracu, striga la toți, cât efort și din partea lui, pe bune!!
Cu o tură înainte să termin am lăsat aparatul meu la Luminița și soțul ei, îmi pare rău că nu le știu numele, îi vedeam pentru prima oară în viața și am reținut că ei sunt din Brașov și merg mai pe la toate maratoanele de alergare. O pereche fascinantă! Și pe ei i-am rugat să-mi facă și mie poze la finish, altfel nu aș fi rămas cu nici o imagine. Uite ăsta e ghimpele neplăcut când te duci de unul singur pe la evenimente. Ăsta și finishul ăla aproape sec, unde nu ai cu cine să împărtășești toate alea de le simți. Ai terminat cursa și deodată parcă ești un stingher și stai ce stai prin zonă o perioadă, dar după aia tot te retragi, că doar n-o să studiezi cum crește iarba, nu?
Am devenit finisher la exact 8 ore de efort fizic. Mă trezisem la 5 dimineața, la 7 fusese startul și la 3 după-amiaza mă opream. În sfârșit, o medalie pe care o simțeam cu valoare. Una dintre voluntare mi-a atârnat-o frumos de gât, un alt voluntar a venit rapid să-mi scoată chipul de pe gleznă, după care am rămas de capul meu și m-am dus la punctul de alimentare să beau și să mănânc ceva. Mi-era foarte foame. Mult mai târziu mi-am adus aminte de un sandwich cu unt și dulceață pe care mi-l încropisem dimineață în bucătărie, la ideea soției lui Mugur, Geta. Ce să mănânci în concurs! Poate că în 10-12 ore de concurs da, trebuie să și mănânci ceva, dar în doar 8 ..... ești atât de încordat și totul se întâmplă atât de susținut și de rapid, că numai stare de mâncat nu ai. Cel puțin așa este la mine. Am văzut destui concurenți care se opreau pe margine, în afara punctelor de alimentare. Erau așteptați de rude sau prieteni cu tot felul de energizante, prosoape ude, biciclete de rezervă sau roți, apă proaspătă, un masaj mic și rapid ..... probabil contează chestiile astea, nu știu, nu am avut niciodată parte de ele. Cu siguranță contează ca și element psihic, să știi că cineva drag e cu ochii pe tine și te susține.
Da, știu, am mai spus-o și o repet: experiența Oradea a fost fascinantă, total deosebită de celelalte concursuri. S-a simțit o solidaritate între participanți, s-a simțit spiritul de echipă dintre voluntari, s-a simțit un extraordinar bun simț și spirit de leader venit dinspre Istvan, răspândit printre voluntari și căzut ca un voal de protecție asupra participanților și poate chiar și a însoțitorilor acestora.
Îmi doresc foarte mult să particip și anul viitor. Și deși pare aproape ”imoral”, am tupeul să mă gândesc că poate mă încumet la un full version, chiar cu riscul de a nu termina în cele 16 ore impuse. Să vedem, nu știu genunchii meu ce spun, că nu prea se pupă cu alergarea deloc și văd că mai mult de 4-6 km nu le place. Patruzecișidoi de km, după 180 de bicicletă ...... mi se pare cam la limita personală, având în vedere limita de timp.
Noi să fim sănătoși și mai vedem ce și cum mai e până în iunie 2012!!
Mulțumesc tuturor, cunoscuți și necunoscuți, celor care au făcut pozele, celor care au pus apa în pahare sau care au aruncat cu apă pe mine la turele de alergare, celor care au strigat când am ieșit din apă, celor care au aplaudat prin Parcul Demetriade, părinților lui Cristi Hanga care m-au hrănit din tot sufletul lor și vecinilor unde am dormit și am avut parte de două nopți ca în basme, la orăcăit de broaște și susur de ploaie măruntă, celor care stăteau pe la curbele traseului de bicicletă, atenționându-ne să o luăm ”acum la stânga! acum la dreapta!”, celor care au periat asfaltul cu o zi înainte, celor care ne-au păzit echipamentele deloc ieftine în noaptea de dinainte, și nu în ultimul rând mulțumesc Vieții.
Aici Istvan întrebându-l pe unul dintre concurenții de la full ironman (Istvan stânga, Florin Leonte dreapta), cum se simte și de ce are nevoie. Și așa a făcut cu majoritatea, asistându-i la tranzitul bike-run.
Aici Istvan și un alt voluntar, așezând lucrurile în ordine după ce un concurent făcuse tranzitul rapid bike/run.
Și sunt o grămadă de fotografii grăitoare cu toți acești oameni care s-au implicat în organizare.
Dar voi încheia, în mod surprinzător, cu ”oala minune” pe care o revăd, după aproape 30 de ani. Culoarea caimacului și oala în sine mi-au răscolit întregul univers al copilăriei .....
mor de poftă să ”sparg patinoarul” acela lăptos și să beau ca un porcușor direct din oală!!! Mama lui Cristi, atenție :-)
Și aici o poză cu unul din voluntarii atât de tineri și implicați (doamne, parcă scriu ”ode”, sorry””), pe urmele unui full ironman epuizat. Robert Szarka pe numele lui, l-am reîntâlnit la Ironbike și ne salutăm pe FB :-)
ironman-oradea-2011
Aici Istvan și un alt voluntar, așezând lucrurile în ordine după ce un concurent făcuse tranzitul rapid bike/run.
Și sunt o grămadă de fotografii grăitoare cu toți acești oameni care s-au implicat în organizare.
ironman-oradea-2011
