”Fără Asfalt” – 2 Mai/Vama Veche/Limanu/Hagieni
26 iunie 2010
26 iunie 2010
Na, că am participat și la primul triathlon din viața mea! Sau mă rog, mini-mini-triathlon, dar fiind la individual, tot se pune ☺, chiar și ca record personal. Aștept să se afișeze listele, să văd câți participanți individuali per total au fost, câte fete, pe ce loc la general mă plasez. În linii mari, îmi știu și timpii pentru fiecare probă: cam 35 min pentru cei 750 m înot, 55 min pentru cei 6,5 km alergare, 1,40h pentru cei 35 km mountain bike și vreo 15 min am pierdut la cele două secvențe de schimbare între probe (schimbarea echipamentului).
În primul rând, am avut o vreme ideală: nu ploaie, nu caniculă, cald, dar înnorat în mare parte. Ce-ți poți dori mai mult pe timp de concurs???
Am ieșit vineri din București pe A2 la 14,30, cu Bogdan Antohe și prietena lui, Oana. Pe cei doi îi lăsam în 2 Mai și la ora 6 p.m. eram și eu în Vama Veche, la pensiunea în devenire Marga-Reta, unde mă așteptau Marian Ivan, Roxana și încă un prieten de-al lor, ulterior venind Bogdan, Daniel și încă o pereche cu un cățel micuț și plin de energie, foarte simpatic de altfel. Aici au avut loc niște schimbări de ultimă oră în repartizarea pe camere și deși eu inițial am dorit să stau gratuit, la cort, am zis OK, dacă rămâne vreun loc liber la 30 ron/noapte, atunci rămân și eu pe varianta de cazare cu grupul. Din păcate, am reieșit cel mai scump, a trebuit să plătesc la final 40 ron/noapte, dar așa este când nu știi să îți respecți singur ce ai stabilit și când ai impresia că …… dar mai bine mă opresc aici cu comentariile. Consider că mi-am plătit siguranța echipamentului și partea de socializare, căci în viața mea se pare că absolut totul trebuie plătit în bani. Filosofie greoaie aici, prefer să o ignor, tocmai pentru a nu transforma acest episod în ceva alambicat și despicat în nu știu câte fire.
După ce mi-am lăsat lucrurile, am ieșit toți patru să mâncăm ceva, la taverna din golf, unde în urmă cu vreo 10 ani eu și Neli ne puneam nestingherite cortul, privind panorama de dedesubt. Trist și de neînțeles a fost faptul că nu aveau hamsii cu mămăligă și usturoi, mămăligă nu serveau deloc. Am luat o bere și nu mai știu ce pește, fără garnitură. Dacă nici la o tavernă pescărească nu te poți bucura de produsele mării aflată la 100 m distanță ….. trebuie să îți reamintești că ești în România. Gazda ne-a explicat că oricum nimeni nu servește hamsii proaspete pe litoralul românesc, sunt prea greu de curățat (citiți articolul despre ”România este o țară frumoasă, dar …..” sau despre ”nu călcați iarba”. Sau dacă servește, acelea sunt cumpărate din hipermarketuri și decongelate, dar necurățate pe interior …. Așa este românul: are aurul la nas, dar îi este greu să îl cearnă de nisip. Are peștele la 200 de m distanță, dar îi este greu să îl curețe și să îl prepare pentru cei dispuși să dea bani pentru a-l consuma ….. oricât de incredibil pare, este înfiorător de real. Într-o țară săracă, sărăcită, distrusă, furată, escrocată ….. munca a devenit neprețuită, pentru că nimeni nu dă nici un ban pe ea. Totuși se învârt mari sume de bani pe peste tot …. A fost aproape șocant să văd Vama Veke transformată în stațiune, asfaltată și cu piatră-mozaic, alee de intrare cu un singur sens de mers, mașini parcate la rând pe dreapta, nenumărate pensiuni și restaurante ……. Incredibil, îngrozitor, înfiorător. Pistă de bicicletă, asfaltată, între Vama Veke și 2 Mai …. Pistă de bicicletă în Vama Veke, pe care însă merg mașini, fără nici o jenă, sunt în stare să intre peste tine dacă nu te dai la o parte …. Aceași zguduire de nisip sub picioare din cauza muzicii care urlă non-stop …. Iadul pe pământ la Marea Neagră românească!
În zona tavernei nu era lume, nu erau încă nici corturi, nici muzică, era pașnic, puțin răcoare. Două-trei bărci și năvoadele pescarilor. Se merita de stat la cort, dacă te-ai fi putut simți în siguranță. Din păcate, nu luasem aparatul de fotografiat cu mine.
După ce am mâncat, ne-am luat biklele și ne-am dus în 2 Mai, să ne înscriem, ocazie cu care am folosit pista de biciclete amenajată paralel cu șoseaua. Chiar la început când intri pe pistă, trebuie să fii atent primii 100 de m, căci chiar pe mijloc sunt postați stîlpii de iluminat, ce parcă ar fi ieșit precum ghioceii după căderea zăpezii …. Mie personal mi se pare un pic cretin să construiești așa ceva, dar cu siguranță drumul nu a fost asfaltat inițial pentru biciclete, ci pentru oamenii care pendulează între cele două localități, astfel încât să nu mai fie nevoiți să își riște viața pe șosea, pe unde circulă toți vitezomanii de sezon, băuți sau drogați, care au impresia că la naștere părinții le-au cumpărat partea aceea de țară!
În 2 Mai am ajuns pe înserat, lume multă, mașini multe, biciclete, câteva corturi. Mulți cunoscuți, și mai mulți necunoscuți. Am primit chitul de participare: un tricou cu guler, negru, cu emblema concursului, numărul pentru proba de alergare (o bucățică simplă din pânză, tivită, cu un 43 desenat și cu un cerc din elastic, să ți-l poți trage simplu peste cap și să nu cadă), numărul pentru bicicletă (laminat, dar foarte simplu, doar 43 tipărit și atât, nici un alt însemn sau indicație care să facă referire la eveniment măcar, la locație, probă, orice!), o cutie mică cu ice tea, 2 șorici de prins numărul pe bicicletă și atât. Nu hartă, nu nimic altceva.
Atmosfera feină, cum e de obicei la evenimente de genul ăsta. Fotografi, reîntâlniri, povestiri, exact ”gașca de cocktail”, unde toată lumea socializează cu toată lumea, dar totul se întâmplă la un nivel atât de aparent transparent, delicat, fragil, superficial, încât nici măcar la întrebarea ”ce mai faci?” nu are rost să începi să răspunzi, căci cel care te-a întrebat fie va sări cu ochii peste umărul tău, salutând pe altcineva sau uitându-se la fundul cuiva, fie va răspunde la telefon și răspunsul tău va rămâne atîrnat pe undeva prin sarea aerului, fie va întoarce capul …. Deși nu pare, totul are un anumit ritm, o anumită viteză tacită, dacă nu aparții de un grup bine închegat, ești singur într-o mare mulțime de oameni. E ceva care îți dă sentimentul de apartenență, de care avem toți nevoie, la care tânjim toți, dar în același timp este totul de suprafață, cel puțin așa mi se pare mie din interior. Din afară, impresia este alta. Statutul de insider este, la un nivel profund, foarte scump.
Oameni tineri, majoritatea băieți statuari, sportivi, bine făcuți, apetisanți, dar și figuri care nu inspiră prea multă acțiune și nici un pic de sex appeal. E bine să nu judeci pe nimeni după cum se prezintă, evenimentele de genul acesta pot fi pline de surprize, dacă ne referim la performanțe. Erau prezenți puțini dintre ”greii” din domeniu, oameni care trăiesc pentru și prin sport, media de vârsă aș aprecia-o la un sub 30, fizic vorbind vedeai și fibră exclusiv, dar și grăsime, vedeai suplețe, dar și rotunjime. Lipseau multe nume sonore din mountain bike, lipsea Banatul și Ardealul, aș putea spune. Dar erau prezenți câștigători de olimpiade (înot), de IronMan, de IronBike, de alte maratoane. Prezența lor ”ridică nivelul” evenimentului – mi s-a spus. Da, a fost o idee cu care am fost de acord probabil din spirit de apartenență, dar inițial nu o gândisem așa. Dar așa este și e bine până la urmă, cu condiția să fie loc pentru toată lumea. Loc este, dar de ce ar concura un olimpic cu un amator, care știe doar să se bălăcească sau nu s-a mai suit pe bicicletă de ani întregi? Pur și simplu nu înțeleg de ce nu se fac acest tip de departajări. Primul a ieșit din apă după 7 minute, ultimul am înțeles că a zăbovit pe-acolo o oră și ceva …. La o adică, nu înțeleg nici măcar bucuria celui de pe podium, care se dovedește a fi cel mai puternic dintr-o mulțime de concurenți mediocri și slabi, mi se pare chiar un pic pervers să te simți victorios cu adevărat.
Înscrierea a fost foarte simplă, am semnat o declarație pe proprie răspundere, pe care, sincer vorbind, nici nu am citit-o, ce rost avea?
Ședința tehnică a început mai târziu de ora 21, cum fusese anunțată și se pare că punctualitatea a fost o verigă slabă a evenimentului și pentru a doua zi. Dar toată lumea a arătat foarte multă indulgență. La concursurile de mtb pur dacă trec câteva minute de ora de start, încep aplauzele concurenților care nu prea au venă să mai stea așa încordați la start. Aici totul a fost în ritm african …. ”pole, pole”, cum se zice tot drumul spre Kilimanjaro (”încet, încet”).
Explicațiile dinaintea startului
Era nebunie destul de mare. Au fost doi băieți ”vinovați” de acest prim triatlon din 2 Mai, Dudu și Tudor. Dudu cu siguranță nu le are cu vorbitul în public, dar a făcut față cu brio. A explicat cât a putut el mai bine, alambicând puțin totul, recomandându-ne să nu încercăm să tăiem prin iarba înaltă la proba de mtb, fiind zonă de șerpi, respectiv vipere, moment în care chiar s-a creat atmosferă prin public. La final a luat microfonul Tudor și a fost o revelație să îl auzi vorbind: cu aplomb, sigur, elegant, parcă citea cu sufletul, chiar mi-a plăcut. La Dudu s-a simțit din toți porii emoția, oboseala și stresul, nu aș fi vrut să fiu în locul lui. Mi-aduc aminte ce emoții am avut eu când am vorbit întâia oară la un microfon, în fața a vreo sută de oameni, locație de lux ….. îmi tremurau și tocurile de la cizme!
Să fi fost trecut de 11 p.m. când am pedalat retur spre cazarea noastră din Vama Veche și strigătele repetate pe drum au fost: ”apă!”, ”noroi!”, ”atenție stâlpi!!”, ”melci!”, ”nu călcați melcii!!”, ”hei, melci!!”. Melci mari, cărnoși ieșiseră la plimbare. Era și un puiuț la un moment dat. Se târau nepăsători, riscându-și viața, mi-erau dragi, căci îmi aduceau aminte de copilărie, de serile tomnatice și ploioase când îmi aducea mama, pe o frunză mare, câte un melc imens, pe care îl lăsam pe masă și mă lăsam acompaniată de prezența lui mută, în timp ce continuam să mânuiesc creioane colorate pe cărți care așteptau să fie mâzgălite frumos de mine, puștoaica cuminte și băiețoasă care eram. Și afară ploua cu stropi mari și mama asigura o anumită liniște a vieții ……
Ne-am retras fiecare la culcare, eu aveam totul pregătit pentru a doua zi. Într-un rucsac de schi de vreo 40 l pusesem apă și sortasem echipamentele pentru cele trei probe, în pungi separate, plus un prosop mare, portocaliu, să am cu ce să mă șterg. Pentru proba de înot încropisem ceva, aș fi dat orice pentru un costum de baie întreg! Ca de obicei, aveam cel mai mare bagaj. Pentru alergare pusesem adidași, pentru mtb aveam să folosesc pantofii de SPD și a fost o idee foarte bună să am perechi separate la probe. Pe la 3 dimineața am avut nevoie la toaletă și deși rămăsese stabilit ca băieții să nu încuie camera, eu neavând toaletă la mine, m-am trezit că nu pot trece spre baie. Așa că ieși noaptea în curte și caută o soluție. Și chiar am găsit toaletă în curte, spre marea mea surpriză, chiar mult mai funcționabilă decât cea din interior.
Dimineață pe la 7 eram în picioare. Aveam o sardină și ceva graham, băieții s-au pregătit cu Isostar și alte nebunii, eu nici măcar nu mă gândisem la energizante. Aveam doar apă la mine, probele erau scurte, cu puncte de alimentare. La 8 și un pic am pornit din nou spre 2 Mai, atenți la coloniile matinale de melci. Ăștia erau alții decât cei din seara precedentă, parcă erau mai vioi ☺!
Startul era stabilit pentru ora 9, dar haosul era atât de mare, încât presimțeam o întârziere relevantă. Am intrat în apă, să văd cât de udă este. Nu era cine știe ce rece, udă era sigur, dar nici caldă nu era. Intrarea era cam dezastruoasă, băieții ăștia cu organizarea nu aspiraseră deloc, fir-ar să fie! Malul era acoperit de grămezi mari și scârboase de alge, intrarea în apă era împodobită cu pietre, deci trebuia să fii foarte atent. Mi se părea distanță mare până la check-point-ul din larg, adică o barcă unde se aflau doi voluntari. Trebuia să ajungem acolo prin stânga, să o ocolim, să ne spunem numărul și să ieșim prin dreapta retur spre mal.
Bogdan ar fi vrut să bea apă și a rugat-o pe Roxana să meargă să întrebe organizatorii dacă nu ne dau apă înainte de start.
La 15 m distanță erau baxuri cu sticle mici de apă, stăteau în soare, așteptau probabil să fie transportate pe la punctele de alimentare de pe traseu. Ne-am dus totuși să întrebăm și am dat de un tip care a dat neputincios din umeri: ”nu vă pot ajuta, managerul cu apa nu e aici și eu nu știu, mă ocup de altceva, aici fiecare are felia lui….”. Moment de zâmbit, eu nici nu mă așteptasem la vreun succes de altfel. Dacă ar fi fost de distribuit, ne-ar fi distribuit-o. Dar suna totul atât de profesionist, în timp ce startul ar fi trebuit să fi fost deja de vreo jumate de oră și abia se umfla poarta gomflabilă, roșie, unde trebuia să ne adunăm pentru începerea concursului ….
Dudu tot discuta cu un altul, nu le era clar pe unde o ia cel care iese din apă, cum ajunge la bicicletă să se schimbe, pe unde o ia ca să înceapă proba de alergare fără să îș încurce pe celălalt care ieșea din apă și tot așa ….. Haos mare, totul semăna a experiment. Cred că au avut echipă restrânsă de voluntari și, desigur, experiență zero, ceea ce în România este scuza supremă, indiferent ce se organizează. Nu contează că se organizează concursuri de vreo 10 ani, mereu există un ”prim concurs” unde organizatorii nu se pot gândi la toate aspectele.
Am făcut în liniște fotografii, am intrat din nou în apă, pozând concurenții de pe mal, adunați între timp sub startul cel mare, roșu, gonflabil. Era soare, cald, nu ne convenea că timpul se scurgea și venea căldura și să alergi pe caniculă nu e tocmai o dorință. Probele chiar fuseseră inversate din acest considerent, adică după înot se făcea alergarea și la final bicicleta.
Pe la nouă jumate ne-a adunat Dudu și cu o portavoce ne-a explicat pe unde se înoată, punându-l pe Alex Diaconu, să facă o demonstrație. Era ca la proști. Ca atunci când te afli într-o țară a cărei limbă nu o pricepi și apelezi la gestică și mimică ca să comunici mesajul. Deci Alex a arătat practic ieșirea din apă, direcția spre cele trei bazine gonflabile unde puteai să te cureți pe picioare, deși apoi până la bicicletă tot desculț ajungeai, a mimat tranziția, direcția de alergare, sosirea din alergare, iar culoarul de intrare la bicicletă, ieșirea pe segmentul de mtb și finișul. Lipsa indicatoarelor trebuia să fie compensată prin această demonstrație ce devenise alambicată tocmai din cauza amplorii care i se acordardase, totul căpăta valoare de labirint.
Pe la 9,40 s-a dat startul, alergându-se și năvălindu-se la intrarea în mare, deși era un pic aiurea din cauza pietrelor din apă. Am rămas mai la urmă, să nu-i împiedic pe vitezomani și nici ei pe mine, cu aruncatul apei. Am ajuns greoi la check-point, mi-am strigat numărul, am ocolit barca și am luat-o retur. Mi s-a părut lung, în fond nu mai înotasem de vreo 3, de când făcusem recuperarea după fisura de claviculă. Mi s-a părut incredibil că tipul dinaintea mea își uitase numărul și a trebuit să se oprească și să se uite pe braț pentru a-l putea rosti individului din barcă ….
Pe la unu fără un sfert terminam și eu, fără eforturi deosebite. Fusese mult mai lejer decât îmi imaginasem. Și am obosit cu scrisul …. M-am bucurat că am terminat, mi-am inspectat talpa cu durere și am descoperit trei tăieturi de mai mare frumusețea, ceva sânge, dar nimic grav, cel mult 2 zile de disconfort.
M-am trezit pe a doua treaptă a podiumului la tură scurtă fete, am savurat momentul din plin și am zis în gândul meu: ”locul 2 din 9, ce bine că celelalte fete au fost mai lente ca mine ☺.”.
Recunosc că mi-a plăcut ideea de podium și m-am prostit un pic pe-acolo, dar ce mai contează? Te fură momentul, omul e ființă slabă. Am primit niște produse cosmetice despre care habar nu am ce reprezintă, niște carduri limitate în timp, de discounturi la produse cosmetice și accesorii de bicicletă (deci nu voi ajunge să folosesc nici unul din ele, expirând destul de curând) și, poate cel mai folositor obiect din pungă a fost o pereche de ochelari de înot .... semn că ar trebui să mai particip la un triatlon, nu?
O mică retrospectivă despre ”cum m-am antrenat” pentru acest concurs:
Ideea de ”a mă antrena” mi-a venit pur și simplu din rușinea de a nu abandona! Îmi displace abandonul și în cei 8 ani de sport de performanță din copilărie am învățat că nu contează dacă ieși pe ultimul loc, atâta timp cît nu abandonezi. Și nu am abandonat niciodată până la PE2010.
Antrenorul nostru era ungur, Zoltan Vamoș pe numele lui, campion național la proba de 1.500 m prin anii ’60. Deși potențialul meu pentru 1.500 era vizibil, el mă chinuia pentru proba de 3.000, astfel încât nu am făcut niciodată performanță. Nici măcar după ce am devenit vice-campioană națională la 1.500 în ’81 tot nu m-a lăsat să fac ceea ce mi se potrivea. În ’82 toamna am părăsit definitiv stadionul Dinamo și de atunci nu m-am mai antrenat, nu am mai alergat, totul a devenit o amintire fără fotografii.
Pe 13 iunie a.c., la 11 p.m. ieșeam la primii pași de alergare. Pe o căldură nocturnă îngrozitoare am tropăit încetișor 2 km. A doua tentativă, mult mai reușită, a fost pe 23 iunie, patru ture complete de Cișmigiu, adică 6 km în 45 de minute, pe răcoare, pe o ploaie modestă. A treia tentativă a fost vineri, pe 24 iunie, la 2,30 p.m. intram în Herăstrău cu gânduri mari, să fac o tură completă în 40 de minute. Nu am reușit sub nici o formă, am făcut o oră și 10 minute, 95% mers. Pur și simplu organismul refuza să alerge. Și mă și plictiseam. Cam atât. Patetic.
Antrenament de înot ieșea din discuție, nu ai unde. Cei doi ani de înot de performanță din frageda copilărie nu făcuseră decât să mă călească și să-mi lățească umerii, nu am făcut niciodată performanță în apă. Am fost un sportiv extrem de disciplinat și ascultător, la zbenguială eram prima, dar viteză nu am avut niciodată la nimic. Din bazinul de înot am fost pur și simplu cerută pe stadion și cam așa am schimbat apa cu zgura.
Iar cu bicicleta …. Cei 20 de km zilnici prin oraș sunt mai mult decât nimic.
Pe scurt, mai mult pentru organizatori (îmi place că au cerut feed-back!!), chestii remarcate de mine:
Felicitari per total! Lista cu "propuneri de imbunatatire" urmeaza. Minus la marcaj (!!), plus la punctele de alimentare, minus la start (nu ati putut respecta ora stabilita), plus la bunavointa si straduinta, minus la comunicare in general, plus la premiile date in conditii de criza, minus la taxa ridicată de participare, minus la “design-ul” numerelor de concurs (urâte foc, pe bune! Doar că, desigur, şi-au făcut treaba).
1. PLUS: buna comunicarea on-line dinaintea evenimentului, în sensul că mi s-a răspuns punctual la orice întrebare am avut (legat de siguranţa echipamentului, de posibilităţi de cazare, de schimbare opţiune participare),
2. PLUS: deşi intitulat “fără asfalt”, segmentul de mtb a avut vreo 8 km (?) de asfalt (poate îmi spuneţi voi exact câţi km, pt că nu am fost foarte atentă în timpul cursei). Mie personal mi-a convenit combinaţia, sincer vorbind.
3. MINUS pentru debandada dinaintea startului şi pentru faptul că startul a fost întârziat foarte mult (9,40 din câte mi s-a spus, nu aveam ceasul la mână, pentru că mă pregăteam să intru în apă la prima probă). Şi aici menţionez şi faptul că nici organizatorilor nu părea să le fie clar la ora 9 dimineaţa, care este exact traseul fiecărui participant în secţiunile de tranziţie dintre probe şi de aici tot felul de discuţii şi explicaţii şi glume de genul “e un concurs pentru retardaţi cumva?”. S-a simţit foarte tare emoţia lui Dudu din tot ce a ţinut de comunicarea cu publicul. Nu e o critică, este doar o observaţie de la faţa locului. A fost super bine pentru o primă ediţie.
4. MINUS pentru “halul” în care au arătat numerele de concurs. Pe numărul de biklă ne-am fi dorit mulţi să scrie măcar titlul concursului, locaţia şi data desfăşurării, sau măcar ceva de genul “triathlon fără asphalt” etc. Orice! Numărul pentru alergare – aceeaşi observaţie. Trebuie să îi dai concurentului şi un pic de mândrie să poarte numărul respectiv ☺.
5. PLUS pentru faptul că echipamentele din zona de tranziţie au fost în siguranţă!!
6. MINUS pentru faptul că înaintea startului nu am putut primi o gură de apă. Puţin discutabil aici, unii oferă apă la start, alţii nu.
7. MINUS pentru faptul că nu a fost curăţată de alge porţiunea de intrare în apă. Erau ca nişte dealuri acolo, scârboase …. Poate multora le plac, dar multora nu le plac. Eu am intrat prin ele doar pentru că eram la concurs, în mod normal îmi displac fantastic.
8. MINUS pentru faptul că nu aţi putut elibera cumva toată porţiunea aceea de faleză care avea legătură cu concursul. Astfel încât atunci când am coborât cu bikla şi aveam viteză şi chiar îmi doream un finish aşa prelungit, a trebuit să frânez imediat, pentru că pe alee erau două maşini care vroiau să iasă. Nu ştiu ce presupunea să puteţi bloca zona, dar nu a fost OK. Ca şi cu maşina de gunoi care a intrat înainte de start şi a blocat totul pe-acolo.
9. MINUS la lipsa de fotografi pe traseu, inclusiv din bărcile de la proba de înot. Ar fi fost mişto să aveţi un fotograf în fiecare barcă, să facă poze când ajungem şi ne spuneam numărul ☺
10. Întrebare: De ce a fost necesară scrierea numărului pe picioare?!?!?!? Nu am putut înţelege chestia asta. Pe umăr mai înteleg, dar pe braţ şi pe picioare nu înteleg, doar se aflau sub apă ….
11. PLUS la punctele de alimentare: bine alimentate, oamenii de acolo entuziaşti, chiar a fost nice. Şi distanţa dintre puncte mi s-a părut foarte bună şi a fost prima oară într-un concurs când nu mi-am luat nici o sursă de apă pe segmentul de mtb.
12. La mtb, la ieşirea pe şosea după punctul al 2-lea de alimentare – parcă a lipsit cineva care să supravegheze traficul şi ieșirea concurenţilor pe asfalt.
13. MINUS MARE la marcajul pe segmentul de MTB!! Deşi eu se pare că nu m-am rătăcit, totuşi am avut 3 intersecţii unde habar nu aveam în ce direcţie trebuie să continui şi nu era nici un suflet de om prin zonă. Pur şi simplu am avut probabil baftă că am nimerit traseul. La un moment dat, dacă treceai de secunda de atenţie, puteai să o iei pe marcajul de dus şi te pomeneai că intri din nou pe traseu …..
14. PLUS la premiere şi la premii în an de criză! Faptul că aţi premiat şi categoriile speciale mi s-a părut foarte frumos. Păcat că aţi premiat doar băieţii peste 45, la fetele peste 40 nu v-aţi gândit ☹, nu e frumos …
15. Diplomele de participare puteau fi scrise, mă gândesc eu, cel târziu după start, ca să nu se stea la coadă şi să fie scrise pe loc, acolo. Putea veni oricine din publicul de la terasă să ia diplomă de participare, că i s-ar fi dat una fără nici o problemă. De pe diplome iar lipsesc nişte informaţii care ar fi fost de dorit: data desfăşurării (OK, apare anul), locul desfăşurării, probele cu km. Pentru cei care au urcat pe podium, ideal ar fi fost să apară şi timpii intermediari. Sau pe diploma de la individual acolo “la categoria” să fi apărut: “individual – tură scurtă: 750 m înot, 6,5 km alergare, 33 km mtb”. Dau exemplu doar.
16. PLUS pentru faptul că aţi oferit acele bonuri valorice, e chiar frumos gestul.
17. PLUS şi pentru ideea de “party after” – deşi, din câte am înţeles, a cam lipsit spiritual de party. Probabil un DJ voluntar ar face minuni ☺, era chiar o locaţie fantastică pentru un beach party, cu condiţia să ai zona rezervată pentru noaptea respectivă.
Cam atât din ce am observat eu personal, fără să includ aici şi alte comentarii auzite de la participanţi rătăciţi pe traseul de mtb de exemplu sau faptul că nu aţi ştiut, la premiere, că au fost 3 echipe de fete la ştafetă, nu doar două. Ar trebui fiecare să îşi spună cuvântul şi voi să trageţi concluziile. Pe o scală de la 1 la 10, eu dau nota 8 cu indulgenţă şi alte elemente de semnalat nu îmi vin acum în minte. Am participat de plăcere, am vrut să văd cum se simte un triathlon din interior, am vrut să văd dacă chiar pot duce toate cele 3 probele la bun sfârşit şi fără să aspir la podium, mica victorie de care am avut parte mi-a făcut mare plăcere.
Aştept cu plăcere ediţia a II-a.
Aştept cu nerăbdare clasamentul, mă interesează timpii intermediari pe probe. (mulți au lipsit și ulterior organizatorii au făcut cunoscut faptul că ”o doamnă țigancă” le-a furat o pungă cu cronometre și timpi notați).
Faptul că am fost pe locul 2 la individual fete este o motivaţie suplimentară să particip şi la alte concursuri de acest gen ☺ şi să îmi îmbunătăţesc timpii de tranziţie în primul rând, căci acolo m-am moşmondit la propriu şi am pierdut probabil 15-20 de min per total.
Bucureşti, 28 iunie 2010
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen