SHARE THE ROAD!!

CURS OBLIGATORIU DE PREDAT ÎN ȘCOLILE DE ȘOFERI!! 

IMPORTANT: candidații la permisul de conducător auto nu trebuie neapărat să fie alfabetizați, desenele au un limbaj comun și pentru cei mai inteligenți și educați, dar și pentru cei mai imbecili și nealfabetizați! Eventual le explicați că SHARE înseamnă a da și altuia ceea ce ai tu, mai ales când bunul acela - în cazul de față, drumul, carosabilul - nu este proprietatea ta!

La intrarea în fiecare școală de conducere ar trebui să troneze o astfel de poză!

Pe parbrizul tuturor autoturismelor ar trebui să existe un astfel de autocolant, astfel încât șoferul să nu mai uite! Iar când mai face greșeala de a se uita și în retrovizoarea din dreapta, să dea cu ochii de o imagine cu mesaj clar.

Enjoy the signs :-)) & spread the article!

Pistele de biciclete de pe trotuare devin interzise!

P.S. - ignorați titlul, dar citiți materialul și gândiți-vă la cât de facilă este manipularea, printr-un simplu titlu bine ”meșteșugit”. Explicația se află jos, în comentarii.

CITAT DE PE http://teodoru.blogspot.com/2012/03/se-desfiinteaza-pistele-de-biciclete-de.html:

”In urma cererii din 25 august 2011 depusa de OPTAR la Politia Rutiera pentru desfiintarea tuturor pistelor de biciclete de pe trotuare, aceasta a inceput demersurile desfiintarii "pistelor de biciclete" de pe trotuare. Au inceput sa acopere semnele "Atentie biciclete" si sa amplaseze semne cu "Accesul interzis bicicletelor" pe piste.”

Da, este incredibil. Dacă chestia asta chiar se pune în aplicare, eu una nu mai știu ce să cred. Adică .... iar ne-a furat statul???? Că doar pistele astea negândite și executate în bătaie de joc ne-au costat pe noi, bicicliști și nebicicliști, muuuulteeee mii de euroi, corect??? Cu ani în urmă, la presiunea unor grupuri și organizații alcătuite (și) din bicicliști pasionați, care luptau pentru niște drepturi ale lor, autoritățile au început să cheltuiască milioane (cel puțin zece milioane) de euro, împopoționând Bucureștiul cu niște piste pentru bicicliști, 90% dintre ele fiind absolut inutile. Au fost amplasate, apoi distruse din cauza intemperiilor, în alte zone au fost distruse din cauza unor lucrări de infrastructură (vezi Bulevardul Aviatorilor, par egzamplă) și din nou amplasate (alți bani, altă distracție), aș zice că 80% din kilometri derulați cu benzile acestea galbene servesc ca locuri sigure de parcare (inclusiv mașini ale Poliției Rutiere, ce credeți?), alte zeci de segmente sunt folosite de pietonițele pe tocuri, cărora le place mai mult asfaltul din acel perimetru decât cel din paralel și lista cu ironii ar putea continua.

Prin 2004-2006 discuțiile de genul ”unde mama mă-sii să vrem de fapt pistele de biciclete? Pe trotuare sau pe carosabil?!” invadaseră forumistica românească din virtual. Se organizau marșuri ale bicicliștilor, unii erau mai eroi decât alții, alții mai carne de tun decât alții.

Cert este că de când Bucureștiul a fost ”îngălbenit” cu aceste trasee, nemulțumirile au căpătat conotații noi. Ah, ceeee, băga-mi-aș ghidonul și pedala, ăștia parchează pe pistele noastre!! Bă, da ați văzut-o p-aia de-a lungul Dâmboviței, că dacă nu ești atent rămâi nu doar fără cască, dar fără cap total, îți rămâne printr-o cracă de copac! Da pista aia de pe Bd. Timișoara ați încercat-o?! După ce că trotuarul ăla are max. 1,5 m lățime, în marea lui majoritate, au mai băgat și pistă de biciclete, ca să te forțeze să nu pedalezi pe carosabil, deși pe carosabil ai loc, dacă șoferii își respectă banda lor de deplasare și lasă și loc pe dreapta lor. E doar chestie de educație, bunăvoință și instruire rutieră, nimic mai mult. Toleranță, respect reciproc - da' n-avem d-astea, că la școală nu se predă și prin familii nici atât!! Ne-am plictisi să avem o societate armonioasă, unde oamenii își zâmbesc, nu se încrâncenează, uitând, ca niște idioți, că viața e scurtă și atârnă de un fir de destin la o adică.

Problema cea mai serioasă ERA de fapt DOUĂ:

1. Conform legii, biciclistul pe carosabil era pasibil de amendă. Hoplaaaa! Că în puii mei, d-aia vă făcu statu (-n picioare) benzi, să le folosiți, ”viermilor”!

2. Conducătorii auto, văzând pistele de pe trotuare, au devenit și mai intoleranți, și mai nervoși, și mai agresivi atunci când prindeau vreun biciclist pe carosabil.

Nu prea reiese din poza asta, dar cele două mașini stau exact pe banda bicicliștilor. S-ar fi văzut clar doar dacă fotografia de undeva de sus.

Deci, dacă, după toți anii ăștia de agitație, revenim la ce aveam înainte (adică nu mai avem deloc piste de biciclete, că pe trotuare ele sunt oricum doar sursă de scandal), înseamnă că-mi pot vedea în continuare liniștită de pedalatul pe carosabil. Absolut încântător! :-)

Eu una sunt de acord cu faptul că nu frate, bicicliștii nu au ce căuta pe trotuare. Trotuarele:

1. sunt ocupate de mașini staționate

2. sunt pentru pietoni: părinți cu bebeluși în cărucioare, pensionari ieșiți să ia puțin aer - ei unde să se ducă? Pe carosabil?! Trotuarele din Bucureși, în debordanta lor majoritate, nu oferă spațiu pentru pietoni ȘI bicicliști, așa că PIETONI + MAȘINI + BICICLIȘTI = ANOMALIE TOTALĂ!

DE CITIT - click here
și aici :-) material din 2010 

IRONBIKE 2011 - varianta București, 2012

În seara asta, pedalând din Colentina spre A1, am fost martora unui spectacol al naturii dezlănțuite .... un spectacol de lumini și umbre, ploaie și grindină, vijelie și torente de apă ce coborau dinspre Hotel Marriott către Piața Coșbuc, respectiv Piața Constituției. Cea mai mare pierdere a unei astfel de seri a fost lipsa aparatului de fotogafiat, căci a fost un spectacol inedit și absolut tulburător!!!

Am trăit destul de multe evenimente la viața mea, prin diverse colțuri ale lumii. Știu o mare parte din efectele naturii dezlănțuite. Eram la peste 3.000 de m altitudine, într-un sat izolat și pătruns de ceața nocturnă a lunii decembrie, în Himalaya, când la 3 dimineața un cutremur m-a trezit din somn și imaginea liniștei de după mi-a rămas în memorie precum o amprentă în plastilină. Sau coboram de la poalele muntelui El Altar, undeva într-o zonă mai izolată din Ecuador, când peste întreaga vale s-a așternut o pulbere aurie și un curcubeu incredibil a transformat totul în ceva absolut ireal, greu de descris, pentru a putea fi înțeles.

În câteva minute, lumina amurgului de martie a devenit întuneric. Dar un întuneric paranormal, căci nu găsesc alt cuvânt ca să încerc măcar să redau ce am văzut. Pe la Piața Muncii am aprins luminile de pe bicicletă, era cam șapte fără un sfert. Ploua decent încă.

Când am ajuns la Piața Unirii, simțeam că mă aflu în cu totul alt Univers. Fără glumă! După ce am traversat intersecția și am ajuns la zona circulară cu fântâni, m-am oprit și m-am uitat în urmă. 

Dinspre imensul Palat al Parlamentului, dinspre o extremă stânga, o lumină incandescentă, de neon, a soarelui la apus, cobora deasupra întregului bulevard Unirii și scufunda oarecum întreaga zonă într-un joc incredibil de lumini. Dacă roteam capul spre stânga, în direcția mea de mers, eram orbită de imensul soare care părea a fi un bec de 3.000 W putere! Mă orbea. Am mai pedalat câțiva metri, am intrat în curba de la fântâni și soarele se afla acum în dreptul unei clădiri înalte. Se vedeau, proeminenți, doar norii, conturați extrem de puternic pe fundalul luminii agresive a soarelui. Era o poveste, era un film, era un Science Fiction! Am stat și m-am uitat minute în șir, mută de uimire.

După care a urmat o vijelie și grindină, care m-au însoțit pe întregul segment de drum până după Piața Constituției. A trebuit să încetinesc pedalatul și să mă opresc de două ori, pentru a nu fi doborâtă de rafalele de vânt și apă. În fața Ministerului Mediului era un grup revoltat de oameni care scandau ”De-mi-sia!” și vreo doi făceau fotografii. Era ireal, totul era ireal, începând cu lumina de eclipsă totală a soarelui, exact asta era senzația! Era incredibil și îmi dădeam perfect seama că intensitatea unei astfel de dezlănțuiri nu poate fi trăită mai bine decât din postura de biciclist. Dacă ești pieton, te ascunzi la metrou sau în scara unui bloc. Dacă ești la volan, eventual tragi pe dreapta. Dacă ești pe bicicletă, nu prea ai multe opțiuni, decât să riști. Sau, rațional vorbind, să te oprești. Dar eu nu am fost rațională și nu m-am oprit. În situații de genul acesta, extreme, evit să opresc. Pentru că oprirea înseamnă să întârzii a mai ajunge într-un mediu sigur și efectele pot fi mai greu de reparat. Cum nu eram foarte bine echipată pentru așa ceva, simțeam deja apa care pătrunsese pe peste tot. Era vânt, frig, umed, deci era important să nu întârzii aiurea în aceste condiții, pentru a nu intra în fibrilații din cauza frigului.

Am urcat pedalând dealul de la Piața Constituției la Hotel Marriott prin șuvoaie de apă mizerabilă. 

Și atunci m-am simțit ca la IRONBIKE Munții Pădurea Craiului 2011, când m-a plouat 11 ore de traseu, fără pauză! De atunci nu mai fusesem atât de cotropită de ploaie.

A fost un spectacol pe cinste. Ploaia s-a domolit când eram deja trecută de Politehnică, mai aveam 4 km de pedalat. Acum era întuneric și singura luminozitate provenea precum un duh dintr-un cer vinețiu, strident de vinețiu. Un alt spectacol absolut inedit.

Am ajuns cu bine acasă și am început să mă storc precum un spongios. Eram siderată mental de spectacolul la care fusesem martoră ................ incredibil, absolut incredibil, nu-mi revin ....

De-a lungul Dâmboviței, spre Piața Unirii, arăta ceva de genul acesta:

Trecusem de Veteranilor pe Iuliu Maniu și mă apropiam de Gorjului, traversam o intersecție. În dreapta, în mijlocul unui lac ce se formase, stătea un maidanez, absolut derutat. Negru. Nu știa încotro. Apoi am apărut eu, pedalând. Și probabil că am devenit punctul lui de reper, că s-a chitit să mă ia la lătrat și alergat. În gândul meu: ”Da-păi sigur, exact TU-mi lipseai acu!!” Băi frate, parcă mi-ar fi auzit gândul!! S-a oprit brusc din avântul pe care și-l formase, deși era cu apa până peste genunchii lui, și nu a mai făcut nimic .... Săracul de el.....

 București, 30 martie 2012, ora 20

Bucharest, cycling, dogs, fear, what do we do?!

My bike (s) is (are) my main transportation vehicle in Bucharest. I brought this custom from Germany, where I was dependent of my second-third-hand bike for 4 years, didn't matter the difficult winter or the hot summer. In Germany I never saw a homeless dog and I refer to big cities as Kassel, Frankfurt am Main, Freiburg. 

In Bucharest we have this huge problem. I love animals. I love dogs, cats, birds, I help them when ever I can. I never, never hit a dog or a cat or an animal, what ever it was the situation. Even when, up in the mountains, it happened to be assaulted by strong dogs. 

I learned to manage them when riding and I am doing well. Last week it was probably for the first time when I met a very bitter dog. He is there every time on my usual way to the office. I am surprised that he did not recognize me and he assault me every time, again and again. I stop, talk with him, rise the voice to him. But sometimes he make me nervous. I don't have always the time and understanding to understand him. Once he made me feel the fear. But I never hit him and I hope I will never do.

I love the dogs. I hate the people who brought the dogs in this sad and cruel situation. I hate the Romanian authorities which never did the efforts to find some human solutions for this situation. And I really hate all the stupid and inhuman comments of the people against these animals, who are only victims of the human beings. 

lege pentru genocid canin (click here) 

So, there is a big serious problem, what can we do to solve it??!!

yeh .... in a country which is not able to help its citizens, the human beings .... who wants to hear about DOGS, come on!!!

Welcome  to  Bucharest! 

eu, maidanezul (click here) 

5 Fingers - Vibram Bikila LS

Anul trecut (vara 2011) intrasem în ”febra celor 5 degete”, așa că am achiziționat o mică colecție Vibram de acest tip. Am citit multe comentarii și opinii pe diverse forumuri, ba că sunt visul oricărui alergător, ba că sunt un coșmar, ba că îți trebuie nu știu ce strategie de adaptare etc. Așa cum dă bine oricărei informații din virtual, totul se contrazicea, fiecare scria din punctul său de vedere, inevitabil.

Am început prin a merge la job cu ei, apoi i-am transformat în încălțăminte de birou. Având vreo 6 modele diferite, care mai de care mai nostimă și mai colorată, nu mă plictiseam. Plus că atrăgeam uimirea tuturor colegilor. Sau chicoteala lor :-)

La faza cu alergatul nu prea ne-am împăcat. Am încercat de câteva ori și nu mi-a plăcut. Fără amortizare, aveam impresia că pierd orice elasticitate din picior. După vreo 5 km se instala un fel de durere care mi se părea periculoasă, așa că am renunțat în a mai crede că voi putea alerga vreodată cu aceste nebunii. Nu-mi dau seama de ce nu le fac o talpă mai groasă ... Pe de altă parte, mi se părea logic să încep activitatea mea de alergător în niște chestii care să fie mai aproape de pământ, nu pe niște șoșoni cu amortizare de 3 sau 5 cm, care chipurile mi-ar proteja articulațiile și coloana. Nu cred așa ceva! Ba dimpotrivă, cred că mi-ar întări articulațiile .... dar cert este că nu știu, e un domeniu prea nou pentru mine.

Acum, după ce din iarnă am intrat direct în vară, azi mi-a venit așa, dintr-o dată, să plec la alergare cu VFF.

Mă și gândeam că după 5 km o să mă apuce vreo suferință și voi da în mers.

Am început să merg cu ei, mai mult pe vârfuri. Apoi, după vreo 600 de m de mers, am început alergare ușoară, tot pe vârfuri. Și după vreo 2 km mi-am intrat într-un ritm de 6:20 min per km. Și am tot alergat .... și am depășit pragul celor 5 km și mă simțeam OK.

Și .... m-am oprit după 22 de km (click aici să vezi traseul).

 Update 08.02.2013:
La distanță de aproape un an de zile, la +6°C, am ieșit ieri seară la alergare cu VFF (pe asfalt, desigur). O altă pereche, care se simte un pic altfel decât cei de sus.

 Nu a fost o chestie premeditată. Pur și simplu umblasem cu ei toată ziua pe coridoarele firmei și am plecat la alergare tot cu ei. Și a fost excelent. Aveam planificată o alergare de 8 km și vroiam să încerc un pace de max. 5:40/km. La final au ieșit aproape 11 km cu un pace aproximativ de 5:40, pe unele ture chiar 5:17-5:20, un timp ”record” pentru mine pe o distanță ”atât de lungă”.
Azi: nici strop de febră musculară sau alte surprize.

 e k i p a m e n t

 Update 27.02.2013:

De citit despre doborârea recordului personal :-)

Ecuadorian adventure: day by day program

Despre primul meu 6.000-miar

1^st day: Bucharest – Paris – Amsterdam – Quito (short transit in Curaçao and Guayaquil).

2^nd day: Quito – Otavalo

Landing in Quito (2.850 m), Ecuadorian Capital City. Drive to Otavalo, by bus, about 2-3 hours. In the afternoon, soft walk to the Peguche Waterfall.

3^rd day: Otavalo – Cotacachi – back to Otavalo

Relaxed acclimatisation hike for about 4 hours around La Laguna Cuicocha (3.000 m). Panorama view over San Pablo Lake.

4^th day: Otavalo – Imbabura (3.889 m) – back to Otavalo

By bus to the feet of the Volcano Cerro Imbabura. Acclimatisation hike from 3.200 m up to 3.889 m.

5^th day (11.09.2001): Otavalo – Fuya-Fuya (4.200 m) – Quito

By bus to the Laguna de Mojanda. Acclimatisation hike for about 4 hours up to the Fuya-Fuya Peak (4.200 m). Back to the hotel in Otavalo and further by bus to Quito.

6^th day: Quito – La Hacienda „El Porvenir” (3.600 m)

Leaving Quito by bus, in the morning, entering the Cotopaxi National Park. La Hacienda is very close to the Volcano Ruminahui (4.600 m). Briefing into climbing techniques.

7^th day: „El Porvenir” – Volcano Ruminahui (4.700 m)

Start at 8 a.m., reaching the Top of Volcano Ruminahui. Panorama over Lasso and Latacunga Valleys.

8^th day: „El Porvenir” – Laguna Limpiopungo (3.800 m)

After about 7 hours of march, we reached a place for spending our next night in tents. The Volcano Cotopaxi hide itself in the very low and dense fog. Very quiet around.

9^th day: Laguna Limpiopungo – Cotopaxi high altitude shelter Jose Rivas (4.800 m)

Reaching 4.500 m by bus. From here to the shelter we walked a very steep way, for about one hour, carrying our big packpack.

Briefing into various techniques of ice climbing, glacier descent, security and falling tipps.

10^th day: On the Cotopaxi Glacier today up to 5.000 m, exercising the specific techniques.

We started at midnight for ascending the Cotopaxi (5.897 m). At no later than 7 a.m. we have to reach the crater on the top of the highest active vulcano in the world. The descent takes about 3 hours.

11t^h day: Jose Rivas Shelter – El Banos  (1.800 m)

After a night trail of about 12 hours, we reached  the shelter again, descended to 4.500 m and from there were driven to El Banos for a warn, quiet, extraordinary relaxing day. From the high mountains here, warm strong waterfalls are descending the green versants.

12t^h day:   El Banos – Waterfall El Diablo – El Banos – Riobamba  (2.754 m)

Today in the morning we rent a mountain bike a rode along the Waterfalls Boulevard along the Amazon River to the biggest Waterfall in Ecuador: El Diablo. Adventurous day on our own. 

At 3 p.m. we had to be in Banos again and from here, by bus, we reached Riobamba, the capital of the Chimborazo Province in central Ecuador, which is located at the Chambo River Valley of the Andes.It is 200 km south of Ecuador's capital Quito and located at 2.754 m on the Avenue of the Volcanoes.

13^th day: Riobamba – La Hacienda “La Releche” (3.700 m), Sangay National Park

In the morning, reaching by bus La Hacienda “La Releche”, then acclimatization hike for about 4 hours. Collanes Valley.

14^th day: “La Releche” – Laguna Amarilla (4.200 m)

About 5 hours of trek to the Laguna Amarilla, glacier lake at the feet of the impressive wild Glacier El Altar. Base camp in tents.

15^th day: Base camp at 4.000 m – back to “La Releche” – further by bus to Riobamba.

16^th day: Riobamba – Andean Open Train to Alausi and Devil’s Nose.

At 6 a.m. we are on the train. A spectacular trail for 7 hours along the Western Cordillera, crossing the Valley named “Nariz del Diablo”. From Alausi returning to Riobamba by bus.

17^th day: Riobamba – “Edward Whimper” Shelter (5.000 m)

By bus to 4.800 m, then soft trek for about 45 minutes to the highest shelter in the world.

We started at midnight for ascending the Chimborazo Glacier-Volcano (6.310 m), the highest peak in Ecuador. No later than 6 a.m. we had to reach the point of 6.000 m, to take a short rest and then further into the icy world.  

With a peak elevation of 6,310 metres, Chimborazo is the highest mountain in Ecuador. 

It is the highest peak in close proximity to the equator. 

While Chimborazo is not the highest mountain by elevation above sea level, its location along the equatorial bulge makes its summit the farthest point on the Earth's surface from the Earth's center. The descent takes about 4 hours.

18^th day: From 6.300 m back down to „Edward Whimper” Shelter, descending to 4.500 m and further by bus to Quito.

19^th day: Free program in Quito, farewell dinner.

21^st day: Returning flight Quito – Paris – Bucharest (22^nd day)
P.S.
Those times - Sept. 2001 - I had no digital camera. The about 500 pictures I took there are printed in an album. I put here some pictures I found on Internet and which I recognized as being the places where I personally was.

Amazing Teneriffa Island, paradise for hikers and cyclists

I decided to write something about my short trip on Teneriffa Island. All the people I know, without any exception, think to Teneriffa as a sort of all inclusive holiday and shopping paradise. I have to admit that myself I didn't taste the world of shopping, beach and all inclusive, but a much, much more amazing world which this island offers in a quiet manner: 

I tasted a great food, I climbed on it the highest peak of Spain and I also descent into the bowels of this volcanic island. I spend an amazing whole week of hiking which I will describe here en detail. But, for the moment, just some pictures, so that you know what to expect for.

 After several hours of hiking on hot day, such a cold bath in the Atlantic is the most refreshing thing you wish to do :-)

descending to the inner earth ....

inside the volcanic island, Mascara Gorge, looking to the sky

descending deeper and deeper, into incredible areas ....

on the way to Teide Peak, 3.717 m high

fully enjoying the highest peak of Spain ...

but not for long, because of the hot sulfuric steam coming out from the active volcano

early start into another amazing hiking day